ÎCCJ, decizie (scj.ro #82692)

Competență.Acțiunea concubinei tatălui decedat

al pârâtului pentru compensarea în bani a contribuției reclamantei la

dobândirea unor bunuri.Instanța competentă

În cazul redat, competența de

soluționare a litigiului revine instanței ultimului domiciliu al defunctului,

în baza art.14 C.proc.civ.

Secția civilă, decizia nr.3916 din 8

octombrie 2003

B.E. a chemat în judecată pe C.M. pentru a fi obligat la plata

sumei de 50.000.000 de lei, reprezentând cheltuieli de de întreținere a unui

imobil cu grădină, actualizată în funcție de rata inflației, reprezentând și

cota de ½ din contribuția la dobândirea unor bunuri – precizate în

acțiune – dobândite în timpul concubinajului, timp de 30 de ani, până la deces,

cu tatăl pârâtului.

Judecătoria Reșița, prin  sentința nr. 1116 din 8

aprilie 2003, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Botoșani, cu motivarea că potrivit art. 14 pct. 3 C. proc. civ.,

cererile creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moștenitori sunt de

competența celui din  urmă domiciliu al mortului.

La rândul său, Judecătoria Botoșani, prin sentința civilă nr.3861 din 28 iulie

2003,  și-a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei

Reșița și, constatând existența unui conflict negativ  de competență, a

înaintat dosarul la Curtea Supremă de Justiție pentru pronunțarea regulatorului

de competență.

Judecătoria Botoșani a motivat că „această

competență specială prevăzută de art. 14 C. proc. civ. încetează odată cu

finalizarea procedurii succesorale, adică după soluționarea definitivă a

procesului de partaj, astfel încât moștenitorii vor fi urmăriți de creditori –

în proporție cu părțile lor  ereditare – la instanța domiciliului lor...”.

În cauză, procedura succesorală a fost finalizată prin emiterea certificatului

de moștenitor nr.44/7 mai 2003, prin care s-a constatat că din masa succesorală

fac parte și bunurile asupra cărora reclamanta pretinde un drept de creanță,

unicul moștenitor al acestor bunuri fiind pârâtul.

În soluționarea conflictului negativ de competență, potrivit

art.22 pct. (3) C. proc. civ.,  Curtea constată următoarele:

Din cuprinsul art. 19 C. proc. civ. potrivit căruia „părțile pot conveni, prin

înscris sau prin declarație verbală în fața instanței, ca pricinile privitoare

la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii,

au competența teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 și

16”, rezultă că în pricinile  privitoare la persoane, precum și în

cazurile prevăzute de art. 13-16 C. proc. civ. competența aparține unei anumite

instanțe, fără posibilitatea pentru părți de a stabili o altă instanță; cu alte

cuvinte, în aceste cazuri, competența teritorială are un caracter absolut.

Potrivit art.14 pct. (3) C. proc. civ., în materie de moștenire, sunt de

competența instanței celui din urmă domiciliu al defunctului și cererile

legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre

moștenitori sau împotriva executorului testamentar.

Este adevărat că dispozițiile art. 14 C. proc. civ. au ridicat unele probleme

de interpretare atât în doctrină, cât și în jurisprudență. Astfel, observăm că

legea se referă la cererile „creditorilor defunctului” împotriva unuia dintre

moștenitori sau împotriva executorului testamentar. O interpretare strict

literală ar conduce la concluzia că este vorba doar de posibilitatea

valorificării acestor pretenții pe care terții le-au avut față de defunct, nu

și față de moștenire. Cu toate acestea, în mod firesc, a prevalat

interpretarea, bazată pe identitate de rațiune, potrivit căreia textul are în

vedere și pretențiile pe care terții le invocă față de moștenire, cum ar fi

cele ocazionate de înmormântarea defunctului sau de conservarea bunurilor

succesorale (în speță, pretențiile reclamantei, fosta concubină a defunctului,

legate de  cheltuielile de întreținere a unui imobil).

S-a afirmat în doctrină că, după lichidarea moștenirii, adică după desăvârșirea

împărțelii între moștenitori, nu mai subzistă motivele care să justifice o

competență teritorială exclusivă, astfel că orice pretenții ulterioare

desăvârșirii împărțelii trebuie să fie valorificate pe calea unei acțiuni

civile de competența instanței de drept comun.

O atare interpretare nu este de primit deoarece, în speță, nu a avut loc o

„desăvârșire a împărțelii între moștenitori” și nici un proces de partaj (cum,

din eroare, reține Judecătoria Botoșani) întrucât pârâtului - care a cules întreaga

succesiune - nu i-a contestat nimeni calitatea de unic moștenitor al

defunctului său tată. Pe de altă parte, legea nu cuprinde nici o limitare în

timp cu privire la incidența normei de competență înscrisă în art.14 cod

procedură civilă, respectiv dacă aceasta durează numai până la lichidarea

succesivă sau poate viza și acțiunile promovate ulterior.

Soluția, ca prezenta acțiune să fie de competența instanței celui din urmă

domiciliu al mortului, adică a Judecătoriei Botoșani, se justifică prin aceea

că pretențiile pe care ea le cuprinde sunt strâns legate de moștenire și,

totodată, repune practic în discuție raporturile dintre erede și pretinsul

creditor al moștenirii cu privire la întinderea masei susccesorale și la

contribuția defunctului la dobândirea lăsământului succesoral. Și aceasta,

chiar dacă reclamanta nu a promovat o acțiune de ieșire din indiviziune, în

sensul că nu pretinde  o câtime din activ, ci doar o compensație (o

despăgubire), proporțională cu cota sa de contribuție la dobândirea bunurilor

pe perioada concubinajului cu defunctul.

Față de cele ce preced, s-a stabilit competența de soluționare a litigiului în

favoarea Judecătoriei Botoșani, căreia i s-a trimis dosarul.