ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 231/2016

Decizia nr.

231/2016

Asupra conflictului de competență de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 29 august 2014 pe rolul Tribunalului Mureș,

reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Cluj și Parchetul de pe lângă Tribunalul

Bistrița-Năsăud, obligarea pârâților la achitarea dobânzii legale la debitele

restante stabilite prin sentința civilă nr. 204/P/2008 pronunțată de Tribunalul

Bistrița-Năsăud, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1005/R/2009 pronunțată de

Curtea de Apel Cluj, și prin sentința civilă nr. 256/F/2009 pronunțată de

Tribunalul Bistrița-Năsăud, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2202/R/2009

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, dobândă calculată începând cu data scadenței

și până la achitarea integrală a debitului.

În drept, reclamanta a invocat

dispozițiile art. 1082, 1088 C. civ., art. 1531, 1535 N.C.C.

Prin sentința civilă nr. 1080 din 24

septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Mureș, secția civilă, a fost admisă

excepția necompetențes teritoriale a Tribunalului Mureș, invocată din oficiu de

instanță și declinată în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud, competența

soluționării acțiunii civile.

S-a reținut că, din adeverința depusă

Ia dosarul cauzei la fila 74, reiese că reclamanta îndeplinește funcția de

judecător în cadrul Judecătoriei Bistrița începând cu data de 7 mai 2010.

În consecință, în cauză, nu sunt

incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ., deoarece acestea se referă la

instanța la care categoriile de personal enumerate de articolul indicat,

inclusiv judecătorii, își desfășoară activitatea, iar în speță, reclamanta își

desfășoară activitatea la o judecătorie, instanță ce nu este competentă să

soluționeze litigii de muncă. Legiuitorul se refera la calitatea de reclamant,

calitate ce o poate avea doar în primă instanță, în căile de atac fiind vorba

de apelanți sau recurenți pe de o parte și intimați pe de alta.

Ca atare, potrivit prevederilor art.

269 alin. (2) C. muncii, astfel cum au tbst modificate implicit, parțial, prin

art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare Ia soluționarea

conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei

circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul reclamanta

având dreptul de opțiune între instanța locului domiciliului sau a locului de

muncă.

Cum reclamanta are domiciliul și locul

de muncă în județul Bistrița-Năsăud, revine Tribunalului Bistrița-Năsăud,

competența soluționării cauzei.

Prin sentința civilă nr. 699 din 26

noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă, a

fost admisă excepția necompetențel teritoriale de soluționare a cauzei a

Tribunalului Bistrița-Năsăud, invocată din oficiu, fiind declinată competența

în favoarea Tribunalului Mureș. Constatând ivit conflictului negativ de

competență, instanța a dispus suspendarea judecății și înaintarea dosarului la

Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de

competență.

În sinteză, instanța a reținut că deși

dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 și ale art. 269 alin. (2) C. muncii

instituie o competență teritorială de ordine publică, exclusivă, în favoarea

tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul are fie domiciliul ori

reședința, fie locul de muncă, reclamanta având în circumscripția Tribunalului

Bistrița-Năsăud toate aceste elemente de identificare, calitatea de judecător

la Judecătoria Bistrița determină incidența dispozițiilor speciale ale art. 127

C. proc. civ., ce derogă de dreptul comun.

Instanța a reținut că art. 127 alin.

(1) C. proc. civ. nu reglementează o competența teritorială facultativă,

dispozițiile acestui articol fiind, în realitate, imperative, textul de lege

utilizând expresia „va sesiza” una dintre instanțele judecătorești de același

grad aflate în „circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate” cu

cea în a cărei „circumscripție se află instanța la care își desfășoară

activitatea judecătorul”.

Ca atare, legiuitorul nu a avut în

vedere doar instanța de același grad cu cea la care funcționează reclamantul,

ci și posibilitatea exercitării căilor de atac, aceasta fiind rațiunea pentru

care a iacut trimitere la circumscripția curții de apel în care se află

instanța unde se introduce cererea, în analiza competenței prevăzute de art,

127 C. proc. civ, urmând a fi avută în vedere nu numai instanța ia care funcționează

reclamantul, ci și curtea de apel în circumscripția căreia se află această

instanță.

Cu privire la conflictul negativ de

competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2

raportat la art. 135 alin. (1) C.proe.civ, Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul de față, având ca obiect

cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu persoanele juridice

angajatoare, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum

prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul

social.

Se reține că, în materia conflictelor

Individuale de muncă, pentru situația în care salariatul este reclamant, sunt

relevante pentru stabilirea competenței dispozițiile art. 210 din Legea nr.

62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora „Cererile referitoare la

soluționarea, conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a

cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Având în vedere locul de muncă,

respectiv judecător la Judecătoria Bistrița, dar și domiciliul reclamantei,

ambele situate în județul Bistrița-Năsăud, rezultă că, în raport de

dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, revine Tribunalului

Bistrița-Năsăud competența teritorială de soluționare a cauzei.

Problema pe care o ridică conflictul

de competență este dacă, față de norma generală cuprinsă în textele legale mai

sus-menționate și de competența care derivă din acestea, sunt incidente în

speță dispozițiile speciale, derogatorii de la dreptul comun, cuprinse în art.

127 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul cărora;

„(1) Dacă un judecător are calitatea

de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară

activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad.

aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea

de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară

activitatea.

(2) În cazul în care cererea se

introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța

competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele

judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile

de apel învecinate cu curtea, de apel în a cărei circumscripție se află

instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se

aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și

grefierilor.”

Înalta Curte reține că dispozițiile

art. 127 C.proc.civ, reglementează un caz de competență alternativă

(facultativă), ceea ce corespunde denumirii marginale a textului, pentru

ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul are

calitatea de reclamant, respectiv de pârât, norma interzicând sesizarea

instanței competente, dacă este aceea la care părțile, având calitatea

menționată, își desfășoară activitatea.

În acest caz, reclamantul are alegerea

între mai multe instanțe deopotrivă competente, situate în circumscripția

oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție

se află Instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Fiind vorba despre o normă cu caracter

special, ea este de strictă interpretare și nu poate fi supusă, prin urmare,

unei interpretări extensive.

Astfel, sintagma folosită de legiuitor

în art. 127 C. proc. civ, „competența instanței la care își desfășoară

activitatea” nu poate fi interpretată m sens larg, de curte de apel în a cărui

circumscripție își desfășoară activitatea judecătorul reclamant, ci are

înțelesul strict de instanța judecătorească la care acesta funcționează

efectiv.

Se reține faptul că scopul normei de

excepție reglementată de dispozițiile art. 127 C. proc. civ., este acela de a

asigura imparțialitatea instanței de judecată, prin aceea că nu poate soluționa

pricina instanța de judecată la care funcționează ca judecător, asistent

judiciar sau grefier reclamantul, sau aceea pe lângă care funcționează

procurorul, scopul normei juridice nefiind înfrânt prin faptul că judecătorii

care funcționează la o instanță inferioară celei competente să soluționeze

cererea nu sunt cuprinși în ipoteza normei menționate.

Înalta Curte mai observă că legea de

procedură reglementează, prin dispozițiile art. 140 și urm, C. proc. civ.,

instituția juridică a strămutării la care părțile au posibilitatea de a recurge

în caz de bănuială asupra imparțialității judecătorilor pentru motive legate de

calitatea părților.

În cauza, se reține că, la momentul

introducerii prezentei cereri, începând cu data de 7 mai 2010, reclamanta A.

era judecător la Judecătoria Bistrița, iar nu la Tribunalul Bistrița-Năsăud. în

consecință, ipoteza normei cuprinsă în art. 127 C. proc. civ., în interpretarea

sus-menționată, nu este aplicabilă, deoarece reclamanta nu funcționa, la data

formulării acțiunii, la instanța competentă să judece acțiunea, respectiv

Tribunalul Bistrița Năsăud.

Prin urmare, față de prevederile art.

210 din Legea nr. 62/2011, având în vedere și dispozițiile art. 135 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă

instanță în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

2 februarie 2016.