ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 231/2016

Decizia nr. 231/2016 Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2014 pe rolul Tribunalului Mureș, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud, obligarea pârâților la achitarea dobânzii legale la debitele restante stabilite prin sentința civilă nr. 204/P/2008 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1005/R/2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, și prin sentința civilă nr. 256/F/2009 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2202/R/2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, dobândă calculată începând cu data scadenței și până la achitarea integrală a debitului.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1082, 1088 C. civ., art. 1531, 1535 N.C.C. Prin sentința civilă nr. 1080 din 24 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Mureș, secția civilă, a fost admisă excepția necompetențes teritoriale a Tribunalului Mureș, invocată din oficiu de instanță și declinată în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud, competența soluționării acțiunii civile. S-a reținut că, din adeverința depusă Ia dosarul cauzei la fila 74, reiese că reclamanta îndeplinește funcția de judecător în cadrul Judecătoriei Bistrița începând cu data de 7 mai 2010. În consecință, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ., deoarece acestea se referă la instanța la care categoriile de personal enumerate de articolul indicat, inclusiv judecătorii, își desfășoară activitatea, iar în speță, reclamanta își desfășoară activitatea la o judecătorie, instanță ce nu este competentă să soluționeze litigii de muncă.

Legiuitorul se refera la calitatea de reclamant, calitate ce o poate avea doar în primă instanță, în căile de atac fiind vorba de apelanți sau recurenți pe de o parte și intimați pe de alta. Ca atare, potrivit prevederilor art. 269 alin. (2) C. muncii, astfel cum au tbst modificate implicit, parțial, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare Ia soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul reclamanta având dreptul de opțiune între instanța locului domiciliului sau a locului de muncă. Cum reclamanta are domiciliul și locul de muncă în județul Bistrița-Năsăud, revine Tribunalului Bistrița-Năsăud, competența soluționării cauzei.

Prin sentința civilă nr. 699 din 26 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetențel teritoriale de soluționare a cauzei a Tribunalului Bistrița-Năsăud, invocată din oficiu, fiind declinată competența în favoarea Tribunalului Mureș. Constatând ivit conflictului negativ de competență, instanța a dispus suspendarea judecății și înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În sinteză, instanța a reținut că deși dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 și ale art. 269 alin. (2) C. muncii instituie o competență teritorială de ordine publică, exclusivă, în favoarea tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul are fie domiciliul ori reședința, fie locul de muncă, reclamanta având în circumscripția Tribunalului Bistrița-Năsăud toate aceste elemente de identificare, calitatea de judecător la Judecătoria Bistrița determină incidența dispozițiilor speciale ale art. 127 C. proc. civ., ce derogă de dreptul comun. Instanța a reținut că art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

nu reglementează o competența teritorială facultativă, dispozițiile acestui articol fiind, în realitate, imperative, textul de lege utilizând expresia „va sesiza” una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în „circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate” cu cea în a cărei „circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea judecătorul”. Ca atare, legiuitorul nu a avut în vedere doar instanța de același grad cu cea la care funcționează reclamantul, ci și posibilitatea exercitării căilor de atac, aceasta fiind rațiunea pentru care a iacut trimitere la circumscripția curții de apel în care se află instanța unde se introduce cererea, în analiza competenței prevăzute de art, 127 C. proc.

civ, urmând a fi avută în vedere nu numai instanța ia care funcționează reclamantul, ci și curtea de apel în circumscripția căreia se află această instanță. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C.proe.civ, Înalta Curte reține următoarele: Litigiul de față, având ca obiect cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu persoanele juridice angajatoare, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reține că, în materia conflictelor Individuale de muncă, pentru situația în care salariatul este reclamant, sunt relevante pentru stabilirea competenței dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora „Cererile referitoare la soluționarea, conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Având în vedere locul de muncă, respectiv judecător la Judecătoria Bistrița, dar și domiciliul reclamantei, ambele situate în județul Bistrița-Năsăud, rezultă că, în raport de dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, revine Tribunalului Bistrița-Năsăud competența teritorială de soluționare a cauzei.

Problema pe care o ridică conflictul de competență este dacă, față de norma generală cuprinsă în textele legale mai sus-menționate și de competența care derivă din acestea, sunt incidente în speță dispozițiile speciale, derogatorii de la dreptul comun, cuprinse în art. 127 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul cărora; „(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad. aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea, de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.” Înalta Curte reține că dispozițiile art. 127 C.proc.civ, reglementează un caz de competență alternativă (facultativă), ceea ce corespunde denumirii marginale a textului, pentru ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant, respectiv de pârât, norma interzicând sesizarea instanței competente, dacă este aceea la care părțile, având calitatea menționată, își desfășoară activitatea.

În acest caz, reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, situate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află Instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Fiind vorba despre o normă cu caracter special, ea este de strictă interpretare și nu poate fi supusă, prin urmare, unei interpretări extensive. Astfel, sintagma folosită de legiuitor în art. 127 C. proc. civ, „competența instanței la care își desfășoară activitatea” nu poate fi interpretată m sens larg, de curte de apel în a cărui circumscripție își desfășoară activitatea judecătorul reclamant, ci are înțelesul strict de instanța judecătorească la care acesta funcționează efectiv.

Se reține faptul că scopul normei de excepție reglementată de dispozițiile art. 127 C. proc. civ., este acela de a asigura imparțialitatea instanței de judecată, prin aceea că nu poate soluționa pricina instanța de judecată la care funcționează ca judecător, asistent judiciar sau grefier reclamantul, sau aceea pe lângă care funcționează procurorul, scopul normei juridice nefiind înfrânt prin faptul că judecătorii care funcționează la o instanță inferioară celei competente să soluționeze cererea nu sunt cuprinși în ipoteza normei menționate. Înalta Curte mai observă că legea de procedură reglementează, prin dispozițiile art. 140 și urm, C. proc. civ., instituția juridică a strămutării la care părțile au posibilitatea de a recurge în caz de bănuială asupra imparțialității judecătorilor pentru motive legate de calitatea părților.

În cauza, se reține că, la momentul introducerii prezentei cereri, începând cu data de 7 mai 2010, reclamanta A. era judecător la Judecătoria Bistrița, iar nu la Tribunalul Bistrița-Năsăud. în consecință, ipoteza normei cuprinsă în art. 127 C. proc. civ., în interpretarea sus-menționată, nu este aplicabilă, deoarece reclamanta nu funcționa, la data formulării acțiunii, la instanța competentă să judece acțiunea, respectiv Tribunalul Bistrița Năsăud. Prin urmare, față de prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, având în vedere și dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2016.