ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 28.01.2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 187/2016

HOTĂRÂRE

28.01.2016

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 187/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 187/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16 septembrie 2014 sub nr. xxx/2/2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Aeroclubul României și

Ministerul Transporturilor

, ca, prin hotărârea ce o va pronunța instanța:

(1) să se constate, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, nulitatea Ordinului Ministerul Transporturilor nr. 1190 din 30 septembrie 2013 privind Organigrama Aeroclubului României, ca fiind emis în baza unui act fără efecte juridice, respectiv O.U.G. nr. 77/2013;

(2)

să se constate, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, nulitatea Ordinului Ministerul Transporturilor nr. 1353 din 29 octombrie 2013 privind Statul de funcții al Aeroclubului României, ca fiind emis în baza unui act fără efecte juridice, respectiv O.U.G. nr. 77/2013;

(3)

să se dispună, în contradictoriu cu pârâtul Aeroclubul României, anularea Deciziei nr. 390 din 08 noiembrie 2013, emisă de pârâtul Aeroclubul României, prin care s-a dispus retrogradarea reclamantei de la funcția de conducere de șef birou Managementul calității și mediu la funcția de execuție de inginer aviație clasa l-clasa 68, gr. 5, ca fiind emisă în baza unui act fără efecte juridice, respectiv O.U.G. nr. 77/2013:

(

4) să se dispună, în contradictoriu cu pârâtul Aeroclubul României, revenirea reclamantei la funcția de conducere de șef birou Managementul calității și mediu deținută anterior emiterii Deciziei nr. 390 din 08 noiembrie 2013, cu aplicarea drepturilor salariale corespunzătoare;

(5) să se dispună obligarea pârâtului Aeroclubul României la plata diferenței de salariu de la funcția de execuție de inginer aviație clasa I-, clasa 68, gr. 5, deținută ulterior emiterii Deciziei nr. 390 din 08 noiembrie 2013, în cuantum de 2.228 lei, la funcția de conducere de șef birou Managementul calității și mediu, deținută anterior emiterii acestei Decizii, în cuantum de 2.786 lei, calculată de la data punerii în aplicare a Deciziei nr. 390 din 08 noiembrie 2013, respectiv 8 noiembrie 2013, până la data revenirii reclamantei pe funcția de conducere deținută inițial;

(6) să se dispună obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

La data de 20 octombrie 2014, pârâtul Aeroclubul României a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive pe capetele 1, 2 de cerere șt excepția necompetenței materiale a instanței de contencios administrativ pentru capetele 3, 4, 5 de cerere, solicitând respingerea capetelor 1, 2 de cerere ca formulate împotriva unei persoane Iară calitate procesuală și disjungerea capetelor 3, 4, 5 de cerere, cu declinarea acestora la Tribunalul București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin sentința civila nr. 242 din data de 03 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

instanța a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

În motivarea acestei sentințe s-a reținut că în prezenta pricină, capătul principal de cerere este cel privind anularea Deciziei nr. 390 din 08 noiembrie 2013, emisă de pârâtul Aeroclubul României, având în vedere că scopul urmărit de către reclamantă atunci când a declanșat demersul judiciar (așa cum chiar reclamanta a recunoscut la termenul din data de 20 ianuarie 2015) este acela de a obține anularea acestei decizii, prin care, în executarea Ordinului Ministerul Transporturilor nr. 1190 din 30 septembrie 2013, privind aprobarea Organigramei Aeroclubului României și a Ordinului Ministerul Transporturilor nr. 1353 din 29 octombrie 2013, privind aprobarea Statului de funcții al Aeroclubului României, s-a dispus desființarea postului de conducere ocupat de reclamantă (de șef birou Managementul calității și mediu) și trecerea acesteia, începând cu data de 15 noiembrie 2013, pe funcția de execuție de inginer aviație clasa I-cl. 68, gr. 5, cu diminuarea drepturilor salariale de la 2.786 lei la 2.228 lei;

S-a mai reținut că celelalte capete de cerere sunt formulate fie în justificarea și fundamentarea cererii de anulare a Deciziei nr. 390 din 08 noiembrie 2013 (capetele 1, 2 de cerere), fie au caracter de cereri accesorii, în sensul art. 30 alin. (4) C. proc. civ., adică a căror soluționare depinde de soluția dată capătului de cerere principal (capetele 4, 5, 6 de cerere).

Având în vedere acest capăt principal al acțiunii și dispozițiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., instanța a apreciat că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, așa cum au fost modificate prin art. 21 din Legea nr. 2/2013, coroborate cu cele ale art. 266 C. muncii.

După declinare, prin sentința civilă nr. 9397 din 08 octombrie 2015, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea capetelor de cerere numărul unu și doi, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București și, constatând ivit un conflict negativ de competență, a înaintat dosarul instanței supreme în vederea pronunțării regulatorului de competența.

Pentru a hotărî astfel, această instanță a reținut că Ordinele Ministerul Transporturilor a căror anulare se solicită sunt acte administrative în sensul prevederilor art. 1 și 2 din Legea nr. 554/2004, fiind emise în aplicarea unui act normativ cu putere de lege, respectiv în aplicarea O.U.G. nr. 77 din 26 iunie 2013, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a prevederilor acestei legi.

Un astfel de control este exclus de la controlul judecătoresc pe calea jurisdicției muncii, iar litigiile având ca obiect controlul jurisdicțional al unor acte administrative emise de un pârât în calitatea de autoritate publică în executarea în concret a unei legi, în măsura în care între părți nu există stabilite raporturi juridice de muncă, iar actul nu este emis în executarea unui contract individual de muncă, excede sferei jurisdicției muncii, care, are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea si încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de codul muncii, precum si a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit C. muncii, prevederi care nu se pot aplica în cazul dat, întrucât, raportul juridic născut între reclamantă și emitentul actului nu este fundamentat pe un contract individual de muncă, dimpotrivă, este guvernat de reguli proprii, derogatorii și specifice.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 266 C. muncii, jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea si încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum si a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

Or, este real că potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, potrivit cărora: „Prezentul cod se aplica și raporturilor de munca reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii", însă, pe de o parte chiar textul citat se referă la raporturi de muncă reglementate prin legi speciale, iar nu de altă natură, fiind în prezența unui raport de contencios administrativ, nefundamentat pe un contract individual de muncă și care este guvernat de reguli proprii, derogatorii iar pe de altă parte, în cazul de față se aplică dispozițiile specifice derogatorii.

Cum legalitatea actelor administrative pe calea controlului contenciosului administrativ se solicită a fi verificată cu prioritate de către instanțe, întrucât, capetele de cerere având ca obiect controlul măsurilor privind executarea contractului individul de muncă și restabilirea situației anterioare, în contradictoriu de această dată cu angajatorul, se solicită a fi verificată subsecvent anulării actelor administrative, ca acte care au stat la baza măsurilor

privind modificarea contractului individual de muncă, și având în vedere că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 123 C. proc. civ. referitoare la cererile accesorii, adiționale și incidentale, care ar fi în competența instanței competente pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, având în vedere ca petitul din cererea principală este un capăt de cerere principal la rândul său, față de care se aplică prevederile art. 99 din C. proc. civ. potrivit cărora atunci când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau după caz cu natura obiectului fiecărei pretenții în parte, iar dacă unul din capetele de cerere este de competența alte instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența.

Aceeași soluție se impune și față de prevederile art. 124 C. proc. civ. referitoare la apărările și chestiunile prejudiciale, în conformitate cu care, instanța competentă să judece cererea principală nu se poate pronunța asupra apărărilor care constituie chestiuni prejudiciale, și care, potrivit legii sunt de competența exclusivă a altei instanțe, cum sunt apărările reclamantei referitoare la nelegalitatea actelor administrative contestate, aceasta cu atât mai puternic cuvânt cu cât sunt contestate pe cale principală.

Înalta Curte constată ca, în cauză, competența de soluționare a capetelor unu și doi din cererea de chemare în judecată revine Curții de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Prin cererea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Aeroclubul României și Ministerul Transporturilor, ca, prin hotărârea ce o va pronunța instanța:

(2)

să se constate, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, nulitatea Ordinului Ministerul Transporturilor nr. 1353 din 29 octombrie 2013 privind Statul de funcții al Aeroclubului României, ea fiind emis în baza unui act fără efecte juridice, respectiv O.U.G. nr. 77/2013;

(3)

;

gr. 5, ca fiind emisă în baza unui act tară efecte juridice, respectiv O.U.G. nr. 77/2013;

(4)

să se dispună, în contradictoriu cu pârâtul Aeroclubul României, revenirea reclamantei la funcția de conducere de șef birou Managementul calității și mediu deținută anterior emiterii Deciziei nr. 390 din 08 noiembrie 2013, cu aplicarea drepturilor salariale corespunzătoare;

(5) să se dispună obligarea pârâtului Aeroclubul României la plata diferenței de salariu de la funcția de execuție de inginer aviație clasa l-clasa 68,

gr. 5, deținută ulterior emiterii Deciziei nr. 390 din 08 noiembrie 2013, în cuantum de 2.228 lei, la funcția de conducere de șef birou Managementul calității și mediu, deținută anterior emiterii acestei Decizii, în cuantum de 2.786 lei, calculată de la data punerii în aplicare a Deciziei nr. 390 din 08 noiembrie 2013, respectiv 8 noiembrie 2013, până îa data revenirii reclamantei pe funcția de conducere deținută inițial;

(6)

să se dispună obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Conflictul negativ de competență ivit în cauză Intre instanța de contencios administrativ și instanța specializată în soluționarea conflictelor individuale de muncă a fost generat de modul diferit de stabilire a caracterului primelor doua capete de cerere ale cererii introductive. Astfel cum rezultă din considerentele sentinței civile nr. 9397 din 08 octombrie 2015 a Tribunalului București, constituie obiect al conflictului de competență exclusiv aceste două capete de cerere îndreptate împotriva pârâtului Ministerul Transporturilor.

Ambele instanțe aflate în conflict au reținut că s-a solicitat anularea Ordinului Ministerul Transporturilor nr. 1190 din 30 septembrie 2013 și a Ordinului Ministerul Transporturilor nr. 1353 din 29 octombrie 2013, ce au stat la baza Deciziei nr. 390 din 08 noiembrie 2013 emisă de Aeroclubul României, prin care s-a dispus retrogradarea reclamantei, însă au considerat că primele două capete de cerere reprezintă fie o cerere incidentală, fie o cerere de sine - stătătoare.

Înalta Curte, pornind de la premisa reținută de către instanțele în conflict, apreciază că cererile în anularea ordinelor reprezintă capete principale de cerere, neavând caracterul unor cereri accesorii, al unor cereri incidentale sau ai unui incident procedural

Astfel, petitele de anulare a ordinelor Ministerul Transporturilor nu sunt cereri accesorii în sensul art. 30 alin. (4) din N.C.P.C., întrucât nu depind de modul de soluționare a celorlalte capete de cerere, și nici cereri incidentale în sensul art. 30 alin. (6) N.C.P.C., atât timp cât au fost formulate chiar prin cererea introductivă de instanță, și nu în cursul procesului (precum cererea reconvențională, cererile de intervenție, cererile conexe).

În ceea ce privește incidentul procedural, potrivit art. 124 alin. (2) N.C.P.C., acesta intervine în cursul unui proces deja început, invocat fiind pe calea unei cereri formulate de oricare dintre părți sau a unei excepții procesuale. în plus, incidentul procedural tinde la producerea unor efecte strict procedurale (precum temporizarea judecății prin suspendare, stingerea procesului prin perimarea cererii de chemare în judecată, anularea unor acte de procedură efectuate etc.), și nu la dezlegarea în fond a unei pretenții prin care se urmărește valorificarea unui drept subiectiv sau a unui interes, neputând a se confunda cu o cerere în justiție, în sensul art. 30 alin. (1) N.C.P.C.

Or, cererile în anularea ordinelor ministrului reprezintă veritabile cereri în justiție, formulate prin capete de cerere autonome, motiv pentru care nu constituie un incident procedural în cadrul judecării cererii în anularea deciziei de retrogradare a reclamantei din funcția deținută.

Este adevărat că finalitatea ultimă a cererii de chemare în judecata rezidă în anularea Deciziei nr. 390 din 08 noiembrie 2013 emisă de Aeroclubul României, prin care

s-a dispus retrogradarea reclamantei, însă nu se poate ignora că reclamanta a formulat pretenții distincte privind anularea actelor juridice pe care s-a fundamentat dispoziția menționată, în primul rând, a ordinelor conducătorului autorității publice centrale în domeniul transporturilor, iar aceste pretenții reprezintă capete principale de cerere, a căror competență de soluționare trebuie apreciată, după caz, în raport de natura, obiectul sau valoarea cererii.

Prin natura sa, cererea în anularea ordinului ministrului atrage competența instanței de contencios administrativ, deoarece conflictul a fost generat de emiterea unui act administrativ de către o autoritate publică, respectiv de către un organ de specialitate al administrației publice centrale, presupus a fi fost emis în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, în termenii art. 2 lit. c) și f) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, efect care se produce indiferent de natura raporturilor juridice (așadar, independent de eventuala natură de raporturi de muncă vizate de act).

Fiind vorba despre un act emis de către conducătorul autorității publice centrale pentru transporturi, competența sa de soluționare revine secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel, în aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Spre deosebire de Tribunalul București, Curtea de Apel București nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 99 alin. (1) N.C.P.C., ci a celor ale art. 123, considerând că primele două capete de cerere au caracterul unor cereri incidentale, apreciere ce a fost infirmată prin considerentele expuse anterior.

În considerarea celor ce preced, competența soluționării capetelor de cerere unu și doi privind anularea Ordinului Ministerul Transporturilor nr. 1190 din 30 septembrie 2013 și a Ordinului Ministerul Transporturilor nr. 1353 din 29 octombrie 2013 revine Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.