ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 320/2016

Decizia nr. 320/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 425 din 18 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/30/2013*, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D. și SC ASIGURARE REASIGURARE E. SA și a obligat pârâta SC Asigurare Reasigurare E. SA la plata către reclamante a sumei de 8.000 RON cu titlu de daune materiale, a sumei de 300.000 euro, câte 100.000 euro pentru fiecare, în echivalent în RON la data plății la cursul B.N.R., cu titlul de daune morale și a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC Asigurare Reasigurare E. SA,

solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul diminuării sumelor acordate cu titlu de daune morale reclamantelor, întrucât acestea sunt vădit disproporționate față de prejudiciul nepatrimonial suferit de reclamante, conform legislației și jurisprudenței din România, respectiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform dispozițiilor art. 49 din Ordinul nr. 14/2011 al C.S.A.

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 102/A din 08 decembrie 2014 a admis apelul formulat de pârâta SC Asigurare Reasigurare E. SA împotriva sentinței civile nr. 425 din 18 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/30/2013.

A modificat sentința apelată în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamante a sumei de 50.000 euro pentru fiecare dintre reclamantele A., B. și C., în total 150.000 euro, cu titlul de daune morale.

A menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

În fundamentarea acestei decizii, instanța de prim control judiciar a reținut, raportat și la jurisprudența în materie, că acordarea unor sume cu titlul de daune morale în cuantum de 100.000 euro pentru fiecare dintre reclamante, este exagerată, de natură să contribuie la o îmbogățire fără justă cauză și în același timp, contravine criteriilor de apreciere conforme cu legislația și jurisprudența în materie, sumele acordate fiind excesive în raport de situația concretă a speței dedusă judecății, deoarece cele trei reclamante sunt persoane majore, apte de muncă și care nu se află în întreținerea legală a victimei accidentului de circulație, chiar dacă aceasta le ajuta cu bani în mod voluntar.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele A., B. și C. și pârâta SC Asigurare Reasigurare E. SA.

I. Recurentele-reclamante A., B. și C. au susținut că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind soluția instanței de apel ca nelegală, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și menținerea sentinței pronunțate instanța de fond ca legală și temeinică.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ. recurentele au arătat ca decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349, art. 1381, art. 1385, art. 1391 C. civ., art. 49 din Legea nr. 136/1995, art. 57 și art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, întrucât prin cererea introductivă au solicitat ca pârâta să fie obligată la plata către fiecare reclamantă a câte 10.000 euro daune materiale și a câte 300.000 euro daune morale și că greșit instanța de apel prin soluția pronunțată a reținut că sumele solicitate sunt excesiv de mari în raport de situația concretă a speței, că nu s-a avut în vedere un echilibru al intereselor tuturor părților din proces pentru obținerea unei juste reparații a prejudiciului moral suferit prin decesul mamei lor.

Au precizat, în esență, că acordarea daunelor morale solicitate inițial, raportat la suma stabilită ca limită de despăgubire acordată în caz de deces de 5.000.000 euro, nu poate fi considerată ca o împovărare a societății de asigurare, în condițiile în care s-a adus atragere gravă personalității persoanei umane, a dreptului la viață, trauma psihică suferită fiind foarte mare, cu atât mai mult cu cât legătura sufletească cu mama lor a fost deosebită, iar pierderea a fost imensă.

Recurentele au considerat că despăgubirile acordate de prima instanță cu titlu de daune morale sunt juste în raport de pierderea suferită, că daunele morale acordate pentru fiecare reclamantă nu sunt exagerate și nu duc la o îmbogățire fără justă cauză, față de urmările accidentului produs, de trauma suferită, acestea reprezentând o prestație echitabilă.

II. Recurenta-pârâtă SC Asigurare Reasigurare E. SA București și-a întemeiat cererea tot pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, schimbarea în parte a deciziei atacate în sensul diminuării sumelor acordate cu titlu de daune morale reclamantei.

Motivul de recurs invocat se referă la nesocotirea normelor de drept material, respectiv încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme juridice prevăzute de actele normative și a unor principii fundamentale de drept civil.

Critica principală, pe care recurenta înțelege să o aducă soluției pronunțate, se referă la faptul că instanța de apel nu a avut în vedere sau nu a ținut cont de apărările invocate atât de recurenta-pârâtă cât și de intimatul-pârât, consemnate prin întâmpinările depuse cât și încheierile de judecată, acestea vizând și faptul că au solicitat instanței de apel să rețină și o culpă a victimei, întrucât aceasta nu a dorit să poarte centura de siguranță, deși era obligatorie, încălcând dispozițiile art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, cât și faptul că avea o poziție neregulamentară în microbuz.

Consideră recurenta-pârâtă că, în motivarea raționamentului care a condus la pronunțarea hotărârii atacate instanța de apel a greșit prin citarea unei motivări dintr-o altă decizie fără a reține starea de fapt concretă dedusă judecății. Se arată că în prezentul demers judiciar, faptul că victima nu a purtat centura de siguranță a fost reținută de organele de cercetare germane se poate constitui într-un considerent străin de natura pricinii, față de dispozițiile art. 28 din Ordinul nr. 14/2011 al C.S.A. conform căruia în situația în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună, situație în care întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă.

Apreciază recurenta-pârâtă că sumele acordate reclamanților de instanța de apel pentru prejudiciile morale suferite sunt foarte mari în raport cu despăgubirile acordate de alte instanțe de judecată, precizând faptul că, în stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, nu s-a ținut cont de culpa victimei în cauză, care nu a purtat centura de siguranță în condițiile în care aceasta era obligatorie și nici de starea de fapt concretă, că nu au fost avute în vedere criterii obiective pentru cuantificarea prejudiciului moral suferit de reclamanți, nici jurisprudența instanțelor române și nici jurisprudența C.E.D.O., decizia fiind dată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

În opinia sa despăgubirile acordate reclamantelor de instanța de apel sunt exagerate, acestea depășind orice criteriu moral și material raportat la venitul mediu pe economie în România, rară să se aibă în vedere faptul că în acordarea daunelor morale, acestea trebuie să fie rezonabile, juste și echitabile, cu atât mai mult cu cât vătămarea a fost din culpă și nu cu intenție.

Recurentele-reclamante A., B. și C. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului în raport de art. 496 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată următoarele:

Excepția nulității recursului pârâtei invocată de recurentele reclamante a făcut obiect de analiză în etapa procedurală reglementată de dispozițiile art. 493 C. proc. civ., raportul întocmit în cauză relevând regularitatea cererii de recurs din perspectiva ait.486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

În ceea ce privește fondul recursurilor promovate, este de reținut că recurentele au critici ce vizează cuantumul daunelor morale stabilit de instanță raportat la situația de fapt, doar din perspective diferite.

Aceste critici sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta.

Problema care se pune este aceea dacă instanța de apel a respectat legislația în materie, aplicabilă stării de fapt în speța dedusă judecății, identificând criteriile legale de acordare a acestora raportat la art. 50 și urm. din Legea nr. 136/1995, cât și prin Ordinul C.S.A., în vigoare la data producerii accidentului, că daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În prezent, la nivel legislativ și de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanțele se „ghidează” după criterii subiective, variabile de la caz la caz. Emblematică, din acest punct de vedere, este jurisprudența în materia daunelor morale pentru prejudiciile nepatrimoniale cauzate prin accidente de autovehicule.

Daunele morale constituie consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc.

În legătură cu natura daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale și întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar și nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale.

La aceste considerente ar trebui adăugat și exigența unei limite naturale: daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, fără simțul măsurii, să nu devină astfel spoliatoare și nelegitime, căci, după cum s-a observat de asemenea în practică, „prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, dar judecătorii au obligația să-l aprecieze în raport de gravitatea și importanța sa și fara a se ajunge la realizarea unui dezechilibru de interese”.

Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absența unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța urinează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Un criteriu fundamental consacrat de doctrina și jurisprudență, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică, tară îndoială și o doza de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

În speță, instanța de apel a ținut cont de importanța valorilor lezate, dar și de gravitatea și intensitatea durerilor psihice suferite de reclamanți prin pierderea mamei, respectiv a fiicei, precum și de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuși, o sursă de îmbogățire, ci să rămână doar un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice suferite.

Tot sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în Ordinul C.S.A. nr. 50/2010, referitoare la legislația și jurisprudență din România. Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate

aceste aspecte, circumstanțiale situației particulare cauzei, au fost expuse în raționamentul logico - juridic al soluției pronunțate în privința determinării despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de recurenți.

Așadar, modalitatea în care instanța de apel a cuantificat daunele morale cuvenite recurenților a condus la stabilirea unor valori rezonabile, care asigură o justă compensație pentru suferințele lor, nefiind de natură a conduce la îmbogățirea fără just temei a acestora, din această perspectivă neputându-se reproșa instanței de apel aplicarea greșită a art. 1349, 1381, 1385, 139 C. civ., a art. 49 din Legea nr. 136/1995 și a art. 49 pct. 2 lit. d) și a) art. 47 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.

Referitor la criticile suplimentare formulate de recurenta-pârâtă SC Asigurare Reasigurare E. SA, acestea vor fi respinse ca nefondate pentru următoarele motive:

Aserțiunea cu privire la neluarea în considerare de către instanța de apel a apărărilor pe care această parte le-a formulat la judecata în primă instanță nu pot fi primite față de faptul că analiza instanței de control relevă o amplă analiză asupra susținerilor părților prin prisma situației de fapt relevată de materialul probator administrat în cauză.

De asemenea, este de reținut că trimiterile jurisprudențiale au fost făcute de instanța de apel cu titlu generic, cu scopul de a ilustra necesitatea identificării unor criterii obiective în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate și față de faptul că instanța de apel a avut în vedere criterii legale pertinente în analiza daunelor morale în funcție de situația de fapt, va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei nr. 1021/A din 08 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta SC Asigurare Reasigurare E. SA București prin lichidator judiciar provizoriu F. SPRL București împotriva deciziei nr. 1021/A din 08 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 11 februarie 2016.