ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1222/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1222/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1222/2016

Deliberând asupra

cererii de recurs, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Bacău, reclamanta SC A. SRL Bacău a solicitat obligarea pârâtei SC

B. SRL Bacău la plata sumei de 395.325,46 lei reprezentând penalități de

întârziere calculate de la data de 1 noiembrie 2008, până la data de 1

februarie 2011 și plata acestora în continuare în cuantum de 0,1% până la plata

efectivă.

Prin sentința civilă nr.

1342 din 6 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a

II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte

acțiunea formulata de reclamanta SC A. SRL Bacău, în contradictoriu cu pârâta SC

B. SRL Bacau și, în consecință, a fost obligată pârâta la plata către

reclamantă a sumei de 222.375,04 lei contravaloarea penalităților de întârziere

calculate de la data de 1 noiembrie 2008 cu aplicarea art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 469/2002. Totodată, au fost respinse ambele cereri de obligare la

plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

soluției, Tribunalul Bacău a reținut că între SC A. SRL, în calitate de

executant și Primăria com. Măgirești s-a încheiat contractul de achiziție

lucrări din 14 noiembrie 2006, iar ulterior, la data de 20 noiembrie 2006 a

fost încheiat contractul din 20 noiembrie 2006 între SC A. SRL, în calitate de

beneficiar și SC B. SRL, în calitate de executant subcontractant, prin care

executantul se obligă la lucrări de asfaltare și reparații ale drumului situat

în com. Măgirești, la obiectivul Reabilitare DC/181 Moinești - Prăjești km

0+000-2+000, menționându-se că acest contract face parte din contractul din 14

noiembrie 2006.

S-a mai reținut că,

în art. 3 al contractului se prevede că executantul se obligă să execute și să

finalizeze lucrarea în termen de o lună de la data emiterii ordinului de

începere de către beneficiar și predării amplasamentului, după executarea

lucrărilor de terasamente de către beneficiar.

Totodată, în ceea ce

privește ordinul de începere a lucrărilor, instanța a reținut că există un

ordin emis de către achizitor, însă s-a apreciat că nu există probe care să

confirme că acest ordin a fost transmis subcontractantului.

În motivarea soluției

pronunțate, prima instanță a apreciat că, în raport cu expertizele efectuate în

cauză, pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, fiind

datoare să achite penalități de întârziere astfel cum s-a obligat prin

contract, dar că acestea nu pot fi mai mari decât cuantumul lucrărilor

neexecutate.

În cuprinsul

rapoartelor de expertiză s-a reținut că nu au fost efectuate lucrări în valoare

de 222.357,04 lei, acestea fiind doar facturate, ci au fost efectuate lucrări

în valoare de 595.369,96 lei.

În privința

cuantumului penalităților de întârziere, tribunalul a avut în vedere și

dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 în vigoare la data la care

a fost încheiat contractul.

Prin sentința civilă nr.

2009 din 15 decembrie 2014 a Tribunalului Bacău, s-a admis cererea de

completare a dispozitivului sentinței evocate anterior, formulată de către

expertul Dascalu Marcel, privind acordarea diferenței de onorariu în valoare de

2.500 lei. În consecință, s-a dispus plata diferenței de onorariu către

expertul D. și a obligat SC C. SRL să achite diferența de 2.500 lei cu

acest titlu.

Împotriva sentinței

civile nr. 1342/2014 din 6 octombrie 2014 a Tribunalului Bacău a formulat apel

pârâta SC B. SRL Bacău, iar împotriva sentinței civile nr. 2009/2014 a formulat

apel reclamanta SC A. SRL Bacău.

Prin Decizia nr.

1214/2015 din 18 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de

Apel Bacău, secția I civilă, a fost admis apelul reclamantei SC A. SRL și, în

consecință, a fost schimbată în parte sentința, în sensul înlăturării

obligației SC A. SRL la plata diferenței de onorariu expert de 2.500 lei.

Prin

aceeași hotărâre, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

De

asemenea, a fost admis apelul formulat de SC B. SRL Bacău împotriva sentinței

civile nr. 1342 din 6 octombrie 2014 a Tribunalului Bacău și, în consecință, a

fost schimbată sentința, în sensul că a fost respinsă în tot acțiunea

reclamantei SC A. SRL Bacău.

Prin

aceeași decizie, a fost obligată reclamanta SC A. SRL Bacău la plata

cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în apel în sumă

de 3.027 lei către SC B. SRL Bacău. S-a luat act că SC A. SRL Bacău nu a

solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că, în calitate de beneficiar,

reclamanta nu era îndreptățită să solicite aplicarea art. 13.1 din

contract, nefiind titularul dreptului pretinderii penalităților. Însă,

prin promovarea acțiunii în temeiul art. 13.1 din contract, s-a apreciat că

reclamanta a recunoscut că, în realitate, a convenit cu pârâta să aibă

calitatea contractuală de achizitor, raportat și la faptul că pârâta nu a

invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. În

consecință, s-a reținut că în felul acesta s-a confirmat voința reală a părților

la semnarea contractului, respectiv aceea ca în derularea raporturilor lor

contractuale reclamanta să fie achizitorul.

Instanța

de apel a mai arătat că reclamanta, în calitate de achizitor contractual, putea

pretinde deducerea penalităților din prețul contractului, și nu plata

lor distinctă.

În

continuare, Curtea de Apel Bacău a reținut că, în ceea ce privește emiterea

ordinului, această obligație revenea reclamantei, sens în care aceasta trebuia

să probeze întrunirea cumulativă a condițiilor contractuale, respectiv de a

emite ordinul de începere și predare a amplasamentului după executarea

lucrărilor de terasamente la data de 20 noiembrie 2006, precum și

neexecutarea de către pârâtă, până la 20 decembrie 2006, a lucrărilor aferente

ordinului de începere, pe amplasamentul predat.

Cu

privire la aceste obligații, s-a constatat că îndeplinirea lor nu a fost

probate de reclamantă.

În raport

cu probele administrate în cauză, insanța de apel a apreciat că, încă de la

început, părțile au cunoscut și convenit că operațiunile erau realizabile în

etape, sens în care s-a constatat că, în acest context, nu se putea pretinde

imputarea penalităților decât pentru nerespectarea termenului de o lună de la

emiterea ordinului și predarea fiecărui tronson aferent fiecărei etape.

În ceea

ce privește restituirea garanței de bună execuție, înserată

procentual în fiecare factură emisă de pârâtă, s-a apreciat că reclamanta

trebuia să formuleze obiecțiuni, ca urmare a faptului că lucrările nu erau

efectuate în termen de către pârâtă.

Instanța

de apel a constatat că suma de 222.357,04 lei acordată de către tribunal nu

este justificată întrucât, în speță, nu s-a probat că această sumă ar fi dintre

cele scadente la data de 20 decembrie 2006 sau dintre cele rămase conform

comenzii 2/2008. În consecință, s-a apreciat că această sumă nu putea constitui

temei al admiterii acțiunii, fie și numai în parte.

Împotriva

aceste decizii, reclamanta

SC A. SRL Bacău prin administrator judiciar C. Iași SPRL

- Filiala Bacău a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în parte a

deciziei recurate, în sensul respingerii apelului pârâtei ca nefondat.

Criticile întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greșită de

către instanța de apel a contractului încheiat între părți, reținându-se în mod

eronat că reclamanta nu ar avea calitate procesuală activă de a solicita

penalitățile aferente contractului încheiat.

Astfel, susține

recurenta-reclamantă că interpretarea dată de instanța de apel articolului 13.1

din contract este eronată, întrucât, în opinia sa, penalitățile pot fi cerute

direct de la intimată, clauza neputând fi interpretată restrictiv, în sensul că

pot fi deduse doar din prețul contractului. În acest sens, a susținut recurenta

că esențial în interpretarea acestei clauze este scopul real avut în vedere de

părți la semnarea contractului, respectiv că intimata va răspunde pentru

neîndeplinirea obligațiilor contractuale.

O altă critică invocată

vizează reținerea de către Curtea de Apel București a neîndeplinirii de către

reclamantă a condițiilor contractuale cu privire la răspunderea instituită prin

art. 13.1 din contract, respectiv emiterea ordinului de începere și predarea

amplasamentelor, cât și neexecutarea de către intimată a lucrărilor asumate.

Sub acest aspect,

reclamanta a arătat că, la data de 3 ianuarie 2007, intimata a emis prima

factură fiscală pentru lucrările executate în anul 2006, iar în raport cu data

semnării contractului, apreciază că intimata avea posibilitatea de a executa

lucrările doar după data de 20 noiembrie 2006, astfel încât în opinia sa nu mai

era necesară emiterea ordinului de începere a lucărilor și nici predarea

amplasamentelor. Mai mult, intimata, din proprie inițiativă a procedat la

executarea lucărilor.

A mai arătat

recurenta că instanța de apel ar fi ignorat răspunsul la interogatoriu, în

curpinsul căruia intimata a recunoscut că s-a emis ordinul de începere a

lucărilor.

În ceea ce

privește motivul de recurs privitor la neexecutarea lucărilor,

recurenta-reclamantă susține că acest aspect a fost dovedit cu probele

administrate în cauză, respectiv înscrisuri și expertize contabile. În

plus, fiind vorba de un fapt negativ, învederează că intimata trebuia să facă

dovada îndeplinirii obligațiilor contractuale, aceasta având obligația de

a depune procesele-verbale de recepție pe faze, cât și finale,

situațiile de lucări acceptate de reclamantă, pentru ca în felul acesta să

facă dovada executării lucrărilor.

Mai susține

recurenta-reclamantă că instanța de apel trebuia să țină cont de

contractul semnat, care reprzintă legea părților, chiar dacă acesta este

încheiat în mod dezavantajos pentru una dintre părți, întrucât semnatarii

contractului sunt profesionști, astfel încât în opinia sa faptul că în

contract nu a fost inserată data de la care trebuiau începute lucrările de

intimată nu prezintă relevanță în acest context.

De asemenea, în

opinia reclamantei nici garanția de bună execuție nu are

relevanță în speță atât timp cât nu a fost făcută dovada restituirii

acesteia.

În continuare, mai

arată recurenta că instanța de apel în mod eronat a făcut referire la

Comanda din 2008 în contextul în care aceasta nu a fost depusă în original la

dosar și, mai mult decât atât, semnătura de pe această comandă nu

aparține reprezentantului legal al reclamantei. În consecință,

susține că instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art.

139 alin. (1) C. proc. civ.

Intimata-pârâtă SC B.

SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului

ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și

temeinică.

Înalta Curte,

analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele

controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, constată că

recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL Bacău prin administrator

judiciar C. Iași SPRL - Filiala Bacău este nefondat pentru următoarele

considerente:

Prealabil analizării

criticilor formulate, se impune a fi făcută precizarea că, potrivit

dispozițiilor legale ce reglementează calea de atac extraordinară a recursului,

nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, criticile referitoare

la stabilirea situației de fapt și interpretarea probatoriului, acestea

reprezentând aspecte legate de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitatea

acesteia.

Recurenta-reclamantă

și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

Analizând motivele de

recurs formulate de reclamantă, Înalta Curte constată că acestea se încadrează

în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

în sensul că instanța de apel ar fi interpretat greșit actul juridic dedus

judecății

. Astfel, criticile de nelegalitate, astfel cum au putut fi

extrase din memoriul de recurs vizează interpretarea greșită de către

instanța de apel a

contractului de execuție

lucrări de subantrepriză din 20 noiembrie 2006 încheiat între

SC A. SRL

și SC B. SRL, în special cu privire la dispozițiile art. 3 și

13.1 din contract.

Potrivi art. 3 din

contractul evocat anterior, executantul se obligă să execute și să

finalizeze lucrarea în termen de o lună de la data emiterii ordinului de

începere de către beneficiar și predării amplasamentului, după executarea

lucrărilor de terasamente de către beneficiar.

Din interpretarea

clauzelor contractuale și a obligațiilor stabilite în cuprinsul

contractului, în mod corect a concluzionat instanța de apel că reclamanta

avea calitatea de achizitor, iar pârâta calitatea de executant.

Conform art. 13.1 din

contract „în cazul în care, din vina sa exclusivă, executantul nu reușește să

îndeplinească obligațiile asumate prin contract, atunci achizitorul are dreptul

de a deduce din prețul contractului, majorări de întârziere în cuantum de 0,1%

pentru fiecare zi de întârziere”.

Înalta Curte

apreciază că, în ceea ce privește greșita interpretare a art. 13.1

coroborat cu art. 3 din contract, care prevede că penalitățile pot fi

cerute de la pârâtă de la data emiterii ordinului de începere a lucrărilor,

acest motiv de recurs nu are relevanță în cauză întrucât acest lucru nu

schimbă cu nimic situația juridică a părților contractante.

Verificând actele

dosarului, instanța constată că din răspunsul la interogatoriu rezultă că

s-ar fi emis niște ordine de începere a lucrărilor, însă acestea nu

reprezintă o recunoaștere a pârâtei cum că reclamanta a emis respectivele

ordine. Mai mult decât atât, nici reclamanta nu susține în cadrul

motivelor de recurs că ar fi emis un asemenea ordin de începere a lucrărilor.

Or, în raportul

juridic ce formează obiectul contractului din litigiu, dreptul reclamantei la

penalități de întârziere se năștea doar în situația în care

neexecutarea în termen a lucrărilor se datora culpei exclusive a executantului,

respectiv a pârâtei SC B. SRL.

Înalta Curte mai

apreciază că în mod corect a reținut instanța de apel că reclamanta

nu a făcut dovada întrunirii cumulative a condițiilor contractuale, respectiv

a obligațiilor sale referitoare la emiterea ordinului de începere a

lucrărilor, care în cauză era obligatoriu, contrar susținerilor

recurentei. În consecință, instanța constată că reclamanta se află în

culpă pentru neîndeplinirea propriilor obligații contractuale, motiv

pentru care nu poate pretinde acordarea penalităților de întârziere astfel

cum au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, întrucât

obligațiile contractuale reciproce ale părțile se află în strânsă

legătură, părțile asumânsu-și întocmai și efectele pe care le

implică neîndeplinirea propriilor obligații.

În consecință

prin neîndeplinirea obligațiilor prevăzute la art. 3 coroborat cu art. 13.1

din contract și care erau obligatorii pentru derulararea raporturilor

contractuale dintre părți, Înalta Curte apreciază că nu pot fi solicitate

penalități decât pentru nerespectarea termenului de o lună de la emiterea

ordinului și predarea lucrărilor executate până la acel moment. Însă cum

prima obligație, care aparține reclamantei, de emitere a ordinului nu

a fost îndeplinită, obligarea pârâtei la penalități nu este întemeiată.

În raport cu

considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că și celelalte critici ale

reclamantei referitoare la data începerii executării lucrărilor de către pârâtă,

executarea sau nu a acestor lucrări, garanția de bună execuție,

comanda din 2008, care sunt în strânsă legătură cu critica vizând

penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă sunt, de asemenea,

nefondate, ca urmare a nedovedirii de către recurentă a îndeplinirii

obligațiilor prevăzute la art. 3 și 13.1 din contract.

În continuare,

examinând decizia recurată, prin raportare la motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care prevede situația când instanța

de apel ar fi pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii, se constată că recurenta-reclamantă nu dezvoltă criticile

de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în acest temei legal, astfel încât

Înalta Curte va respinge ca nefondat acest motiv de recurs prin raportare la

considerentele deciziei recurate și având în vedere că argumentele

instanței de apel sunt dezvoltate punctual, fiind expuse motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței și care au condus la soluția

pronunțată, cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

Subsumat motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează cazurile

când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenta-reclamantă nu a indicat în

concret dispozițiile legale care au fost încălcate sau aplicate

greșit. Hotărârea instanței de apel a fost motivată în fapt și

în drept, astfel încât și acest motiv de recurs urmează a fi respins ca

nefondat.

În

consecință, față de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul

declarat de recurenta-reclamantă

SC A. SRL Bacău prin administrator judiciar C.

Iași SPRL - Filiala Bacău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Bacău prin administrator judiciar C. Iași

SPRL - Filiala Bacău

împotriva Deciziei nr. 1214/2015

din 18 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2016.