ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 361/2016

Decizia nr. 361/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În Dosarul nr. x/97/2014, aflat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, la termenul de judecată din data de 27 octombrie 2015, recurenta-reclamantă A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 126/2014, prin care a apreciat că se încalcă dispozițiile constituționale cuprinse în art. 49 din Constituția României, solicitând, în consecință, sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării acestei excepții.

Instanța de recurs a acordat termen de judecată la data de 24 noiembrie 2015, pentru ca excepția invocată să fie comunicată și părții intimate, iar prin încheierea de ședință pronunțată la termenul din 24 noiembrie 2015 a decis, printre altele, respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă, având în vedere că nu există legătură cu cauza, deoarece se invocă neconstituționalitatea Legii nr. 126/2014 în raport cu art. 49 din Constituția României invocând protecția copilului, iar în cauză este vorba despre un drept la indemnizația de creștere și îngrijire a copilului, asupra căruia chiar Curtea Constituțională a statuat că este un drept al părintelui.

A apreciat instanța că cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru a se analiza neconcordanța Legii nr. 126/2014 cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale Legii nr. 24/2000 nu este admisibilă, întrucât nu se invocă temeiuri constituționale, iar temeiurile invocate nu pot face obiectul excepției de neconstituționalitate.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs dezvoltate împotriva soluției din data de 24 noiembrie 2015, numai în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 126/2014, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că din încheierea atacată cu prezentul recurs nu rezultă temeiul de drept al respingerii acestei cereri, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., care obligă instanța să motiveze în fapt și în drept soluția dată, text procedural aplicabil, prin efectul prevederilor art. 424 alin. (5), oricăror hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea se numesc încheieri.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că analiza încheierii de ședință din data de 24 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. x/97/2014, conduce spre concluzia că aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii, instanța dispunând respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă cu o motivare eronată, conform căreia nu există legătura textului atacat cu excepția de neconstituționalitate cu prezenta cauză.

Subliniază recurenta că art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 impune condiția unei legături între legea, ordonanța sau dispozițiile dintr-o lege sau o ordonanță în vigoare cu soluționarea cauzei, iar această legătură este indubitabilă în cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate. Această legătură rezultă din împrejurarea că în considerentele sentinței civile nr. 564/CA/2015, pronunțată în prezenta cauză de Tribunalul Hunedoara ca instanță de fond, s-a reținut că reclamanta a solicitat să fie scutită de restituirea sumei de 61.310 lei, invocând prevederile art. 2 din Legea nr. 126/2014, deși se încadra în prevederile art. 3 din Legea nr. 126/2014 și, ca urmare, nu beneficia de scutirea de plată.

Precizează recurenta că este evidentă aplicarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 126/2014, atacate cu excepția de neconstituționalitate, situație în care justificarea de către Curtea de Apel Alba Iulia a inadmisibilității nu are niciun suport, fiind de acceptat că, dacă dispoziția normativă atacată cu excepția de neconstituționalitate va fi declarată neconstituțională, aceasta nu mai poate fi aplicată, iar soluția instanței de fond rămâne fără temeiul juridic respectiv, trebuind a fi modificată.

În opinia recurentei există, deci, o legătură indisolubilă între norma atacată cu excepția de neconstituționalitate și soluția cauzei, întemeiată chiar pe norma respectivă, astfel că excepția nu este inadmisibilă din perspectiva legăturii cu cauza și a incidenței art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Mai arată recurenta că excepția nu este inadmisibilă nici prin prisma alin. (2) și (3) ale textului, întrucât excepția a fost ridicată de către una dintre părți, care justifică un interes legitim, iar asupra dispoziției normative atacate cu excepția de neconstituționalitate nu s-a mai pronunțat Curtea Constituțională anterior formulării excepției, astfel că excepția este pe deplin admisibilă, iar Încheierea Curții de Apel Alba Iulia nu are niciun suport de fapt sau de drept pentru a fi menținută, în raport de criticile aduse acesteia.

Apreciază recurenta că celelalte considerente din încheierea atacată, referitoare la neconcordanța Legii nr. 126/2014 cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturlui Omului și ale Legii nr. 24/2000, nu pot fi la adăpostul criticilor cererii de recurs, întrucât doar Curtea Constituțională poate analiza acele aspecte, nu și instanța sesizată cu excepția de neconstituționalitate, ale cărei competențe sunt limitate la verificarea contrarietății excepției cu prevederile alin. (1), (2) sau (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului declarat, modificarea în parte a încheierii atacate și sesizarea Curții Constituționale cu excepția invocată în fața instanței de recurs, respectiv Curtea de Apel Alba Iulia.

Concluzionează recurenta că, sub aspectul motivării, Curtea de Apel Alba Iulia nu a procedat la coroborarea situației de fapt cu probele administrate în cauză și cu regulile de drept procesual de o manieră care să conducă în mod logic la soluția pronunțată, împrejurare care, în opinia sa, denotă nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și conduce la concluzia că încheierea atacată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Mai arată recurenta-reclamantă în susținerea recursului declarat, în raport de considerentele expuse anterior, că încheierea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Înalta Curte, legal învestită cu soluționarea prezentului recurs, constată că soluția pronunțată de curtea de apel asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate în cauză este greșită, susținerile și criticile înfățișate de recurenta-reclamantă subsumându-se motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanța urmând a le examina din această perspectivă.

Analizând încheierea atacată numai în ceea ce privește respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a Legii nr. 126/2014, Înalta Curte observă că unicul motiv reținut de prima instanță în adoptarea soluției de respingere ca inadmisibilă a solicitării recurentei-reclamante l-a constituit împrejurarea că autoarea excepției a avut în vedere neconstituționalitatea Legii nr. 126/2014 în raport cu Constituția României invocând protecția copilului, iar în prezenta cauză este vorba despre un drept la indemnizația de creștere și îngrijire a copilului, asupra căruia chiar Curtea Constituțională a statuat că este un drept al părintelui, astfel că nu există legătură cu cauza.

În acord cu cele învederate de recurenta-reclamantă, instanța de control judiciar reține că o atare argumentație nu subzistă în contextul factual al cauzei, raportat la susținerile și la obiectul acțiunii recurentei-reclamante.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată:

„(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”.

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ:

- excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

- excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Din perspectiva interesului procesual, Înalta Curte apreciază că în cauză este îndeplinită cerința legăturii cu pricina ce se judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 126/2014, întrucât prezentul dosar are ca obiect recursul împotriva sentinței nr. 564/CA/2015, pronunțată în data de 12 mai 2015 de către Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/97/2014, hotărâre în care s-au reținut ca fiind incidente prevederile art. 3 din Legea nr. 126/2014.

Fiind evidentă aplicarea de către prima instanță, Tribunalul Hunedoara, a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 126/2014, atacate cu excepția de neconstituționalitate invocată, justificarea pretinsei inadmisibilități a acestei excepții de către Curtea de Apel Alba Iulia nu are suport juridic.

În ipoteza în care dispoziția normativă atacată cu excepția de neconstituționalitate ar fi declarată neconstituțională, textul normativ respectiv nu ar mai putea fi aplicat, iar soluția primei instanțe (Tribunalul Hunedoara) ar rămâne fără temeiul juridic respectiv, și, pe cale de consecință, recursul reclamantei A. ar fi judecat cu înlăturarea normei declarate neconstituțională.

Înalta Curte apreciază că există fără putință de tăgadă o legătură indisolubilă între norma atacată cu excepția de neconstituționalitate și soluționarea cauzei care face obiectul Dosarului nr. x/97/2014 al Curții de Apel Alba Iulia în care s-a invocat această excepție, împrejurare în care nu se poate reține caracterul inadmisibil al excepției pe acest motiv.

Înalta Curte apreciază că nu prezintă nicio relevanță sub aspectul cerințelor legale de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale considerentele expuse de Curtea de Apel Alba Iulia, potrivit cărora în cauza dedusă judecății în Dosarul nr. x/97/2014 este vorba de un drept la indemnizația de creștere și îngrijire a copilului, asupra căruia chiar Curtea Constituțională a statuat că este un drept al părintelui.

Drept urmare, în temeiul art. 496-497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte, apreciind în sensul admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 126/2014, va admite recursul de față, va casa încheierea atacată în limitele analizei efectuate în prezentul recurs și, rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate.

În consecință, se va trimite cauza instanței de recurs, ca instanță competentă să realizeze și să îndeplinească formalitățile prevăzute de lege, necesare pentru sesizarea Curții Constituționale cu excepția invocată de recurenta-reclamantă, respectiv excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 126/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Încheierii din 24 noiembrie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 126/2014.

Casează încheierea atacată și, rejudecând, admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 126/2014, formulată de reclamanta A., urmând ca instanța de recurs, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, să sesizeze Curtea Constituțională cu respectiva excepție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2016.