ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1252/2015

Decizia nr. 1252/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin sentința nr. 336 din 3 mai 2012 a Curții de Apel Cluj a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Guvernul României și, în consecință, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, echivalentul sumelor reținute fără temei legal din veniturile încasate de acesta cu titlu de pensie, începând cu data de 01 ianuarie 2011 și până la data de 18 aprilie 2012.

De asemenea, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1.000 lei, fiind respinse restul capetelor de cerere.

Împotriva acestei sentințe, A. și Guvernul României au declarat recurs, criticând sentința pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 6584 din 9 octombrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursurile formulate de A. și Guvernul României împotriva sentinței nr. 336 din 3 mai 2012 a Curții de Apel Cluj, ecția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut în esență că obiectul acțiunii introductive este o acțiune în despăgubiri materiale, solicitate de reclamant ca urmare a aplicării O.U.G. nr. 107/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Instanța de recurs a constatat că instanța de fond a apreciat în mod corect asupra cererii de despăgubiri formulate de reclamant, arătându-se perioada acordării acestora, astfel încât întinderea prejudiciului va putea fi ușor stabilită în momentul executării acestei hotărâri.

Înalta Curte a reținut că vătămarea adusă prin prevederile normative invocate a fost acoperită integral prin acordarea despăgubirilor în limitele fixate de instanța de fond.

În fine, instanța de recurs a respins și criticile Guvernului, apreciind că sumele ce trebuie achitate reclamantului cu titlu de despăgubire sunt ușor de stabilit, având în vedere limita în timp arătată expres, precum și cuantumul ce trebuie aplicat, respectiv echivalentul sumelor reținute Iară temei legal din veniturile încasate de acesta cu titlu de pensie, începând cu data de 01 ianuarie 2011 și până la data de 18 aprilie 2012.

Împotriva Deciziei nr. 6584 din 9 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, A. a formulat contestație în anulare.

În motivarea contestației s-au indicat, ca temei de drept, dispozițiile art. 317 alin. (1), (2) și alin. (3), art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, contestatorul a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a unor dispoziții din O.G. nr. 107/2010, O.G. nr. 117/2010, Legea nr. 571/2003, Legea nr. 95/2006, Legea nr. 571/2003,

II. Decizia instanței sesizată cu contestația în anulare

Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge și cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a unor dispoziții din O.G. nr. 107/2010, O.G. nr. 117/2010, Legea nr. 571/2003, Legea nr. 95/2006, Legea nr. 571/2003, formulată de A., ca inadmisibilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție analizând motivele contestației în anulare formulate, în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge ca inadmisibilă contestația în anulare pentru următoarele motive:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ.

Prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-1 numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Față de cele ce preced, instanța apreciază că, în cauza de față, contestația în anulare nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate, întrucât motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituțional itate a unor dispoziții din O.G. nr. 107/2010, O.G. nr. 117/2010, Legea nr. 571/2003, Legea nr. 95/2006, Legea nr. 571/2003, formulată de A., Înalta Curte constată că cererea este inadmisibilă, reținând că prin motivele invocate nu se aduc critici de neconstituționalitate a prevederilor legale respective, precum și faptul că prevederile invocate nu au legătură cu această fază procesuală, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Față de cele expuse, excepția de neconstituționalitate fiind inadmisibilă, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale în raport de dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/2002.

Față de considerentele arătate, Înalta Curte constată că cererea contestatorului nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de C. proc. civ., motiv pentru care urmează să respingă contestația în anulare și cererea de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a unor dispoziții din O.G. nr. 107/2010, O.G. nr. 117/2010, Legea nr. 571/2003, Legea nr. 95/2006, Legea nr. 571/2003, formulată de A., ca inadmisibilă.

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 6584 din 9 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Cu drept de recurs în 48 de ore de la pronunțare în privința cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Irevocabilă în ceea ce privește celelalte dispoziții.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2015.