ÎCCJ, decizie (scj.ro #83313)

Caracterul relativ al obligației de comunicare a documentelor reglementată de art.46 din OUG 51/1998 Obligația de comunicare a documentelor - potrivit dispozițiilor art.46 din OUG nr.51/1998 - nu constituie o procedură prealabilă care, de regulă reprezintă o modalitate de soluționare extrajudiciară a cauzei și a cărei neîndeplinire se sancționează cu respingerea cererii ca prematur introdusă iar nu cu respingerea ei ca inadmisibilă. (Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr . 3430 din 18 noiembrie 2008, în același sens, decizia nr.147 din 24 ianuarie 2008, decizia nr.411 din 7 februarie 2008, decizia nr.1258 din 27 martie 2008, decizia nr.1549 din 8 mai 2008, decizia nr.1925 din 18 martie 2005, decizia nr.2104 din 12 iunie 2008, decizia nr.3430 din 18 noiembrie 2008) Prin sentința nr.44 din 24 martie 2008, Curtea de Apel București – Secția a V-a comercială, a respins contestația la executare formulată de contestatoarea S.C.A.L.

în contradictor cu intimata A.D.S. ca inadmisibilă, urmare admiterii excepției invocată de intimată în baza dispozițiilor art.46 din O.U.G. nr.51/1998. Instanța de fond a reținut că a fost sesizată prin sentința nr.1/14 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, de declinare, cu soluționarea contestației pe care contestatoarea a formulat-o împotriva executării silite pornită de intimată în temeiul O.U.G. nr.51/1998 și, în raport de dispozițiile art.137, analizând excepția invocată de intimată în temeiul art.46 din O.U.G. nr.51/1998 pe care a apreciat-o ca întemeiată nu a mai analizat excepția tardivității și nici fondul contestației. Cu privire la temeinicia excepției, prima instanță a reținut că prevederile art.46 din O.U.G.

nr.51/1998 stabilesc imperativ obligația reclamantului de comunicare a cererii și actelor pe care aceasta se întemeiază intimatei înainte de a fi depuse la instanță, sub sancțiunea de a nu fi primite de judecător, obligație ignorată de contestatoare. Față de constatarea neîndeplinirii obligației menționate, care constituie o condiție prealabilă de sesizare a instanței, contestația la executare a fost respinsă ca inadmisibilă. În contra sentinței a declarat recurs contestatoarea S.C.A.L. în temeiul art.299 – 316 Cod procedură civilă, conform art.304 1 Cod procedură civilă, recursul nefiind limitat la motivele prevăzute de art.304. În dezvoltarea criticilor sale, recurenta arată că norma cuprinsă în art.46 din O.U.G.

nr.51/1998 nu se referă la A.D.S. ci se aplică doar A.V.A.S. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata A.D.S. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței, aceasta făcând o corectă aplicare a prevederilor art.46 din O.U.G. nr.51/1998, care îi sunt incidente în baza art.1 alin.2 din O.U.G. nr.64/2005. Recursul este fondat pentru considerentele care urmează . Cu privire la incidența art.46 din O.U.G. nr.51/1998 în cauza de față, se constată critica ca fiind neîntemeiată, întrucât, în conformitate cu prevederile art.1 alin.2 din O.U.G. nr.64/2005, dispozițiile capitolului VIII, IX și X din O.U.G.

nr.51/1998 se aplică și Agenției Domeniilor Statului în calitate de instituție implicată în procesul de privatizare, iar art.46 este cuprins în cap.IX . Sentința este nelegală însă sub aspectul calificării obligației de comunicare a cererii și actelor pe care aceasta se întemeiază părții adverse, înainte de sesizarea instanței, ca fiind o procedură prealabilă în raport de prevederile art.109 Cod procedură civilă a cărei neîndeplinire susține instanța, atrage sancțiunea inadmisibilității. Or, obligația de comunicare a documentelor respective este o măsură administrativă, sancționată cu neprimirea cererii de către judecător, deci un fine de neprimire, iar nu o procedură prealabilă care, de regulă, reprezintă o modalitate de soluționare extrajudiciară a cauzei și a cărei neîndeplinire se sancționează cu respingerea cererii ca prematur introdusă iar nu cu respingerea ei ca inadmisibilă.

Rațiunea instituirii obligației de comunicare a documentelor în baza art.46 din O.U.G. nr.51/1998, constă în asigurarea celerității soluționării cauzei, rațiune care la momentul soluționării de prima instanță nu mai avea suport. Astfel, cererea a fost înregistrată la 17 septembrie 2007 la Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă care, la 15 noiembrie 2007, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o secției comerciale pentru competentă soluționare iar aceasta la 14 ianuarie 2008 prin sentința nr.1/PI și-a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel București care a soluționat excepția în temeiul art.46 din O.U.G. nr.51/1998 la 24 martie 2008. Prin urmare, constatând că cererea a fost primită și înregistrată la instanță și că intimata, dat fiind parcursul cauzei a avut posibilitatea să ia cunoștință de conținutul acesteia, în mod greșit prima instanță a admis excepția invocată și greșit a respins contestația la executare ca inadmisibilă.