ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3043/2015

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26 septembrie 2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, anularea deciziei din 06 iunie 2013 și a tuturor actelor subsecvente, precum și suspendarea executării actului atacat până la soluționarea definitivă a cauzei. Prin sentința civilă nr. 4145 din 20 decembrie 2013, Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată, excepția nulității întâmpinării pentru lipsa dovezii calității de reprezentant și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând modificarea în parte a sentinței recurate în sensul anulării în totalitate a deciziei A.S.F. din 06 iunie 2013 și a actelor subsecvente acesteia. 2.1. Motivele de casare În susținerea recursului recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și, respectiv, când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. 2.2. Principalele argumente invocate Recurentul-reclamant susține, în esență, că instanța de fond a încălcat prevederile art. 17 din O.G. nr. 2/2001, respectiv nereținerea nulității de drept a deciziei A.S.F. din data de 06 iunie 2013, în absența descrierii în concret a faptelor săvârșite de reclamant și a momentului săvârșirii acestora. Apreciază, de asemenea, că instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 91 alin. (1) lit. b) și art. 152 alin. (1) lit. a) și c) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 privind serviciile de investiții financiare cu modificările și completările ulterioare, prevederile art. 79, art. 76 alin. (1) lit. d) și ale art. 65 și art. 84 alin. (2) din Regulamentul A.S.F. nr. 32/2006, și prevederile art. 181 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 4/2011 privind reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene aplicabile entităților autorizate, reglementate și supravegheate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, și prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 297/2004.

Soluția și considerentele instanței de recurs Recursul este nefondat. 1. Critica privitoare la încălcarea de către instanța de judecată a prevederilor art. 17 din O.G. nr. 2/2001, în cuprinsul căreia se dezvoltă argumentația în sensul că nu a fost reținută nulitatea de drept a deciziei ASF din 6 iunie 2013, consecință a absenței descrierii în concret a faptelor săvârșite și a momentului săvârșirii acestora, este nefondată. Astfel cum a fost reținut și de primă instanță, din parcurgerea conținutului decizie din 6 iunie 2013 pârâta A.S.F., în decizia contestată, a arătat faptele imputate reclamantului, precum și încadrarea în drept pentru fiecare dintre acestea. Este greșit să se susțină că instanța de fond ar fi confundat așa numita descriere a faptei în sens literar sau generic, cu o descriere a faptei în sens juridic. Din analiza conținutului deciziei contestate rezultă fără echivoc că A.S.F. a descris suficient de clar, de convingător și de exact faptele imputate domnului A., astfel încât acesta să înțeleagă de ce a fost sancționat cu amendă și că poate contesta decizia, pe de o parte, iar pe de alta parte, instanța de judecată să poată exercita un control efectiv și eficient a legalității respectivei decizii. Astfel, se arata că suma datorată de către un client B., care reprezintă contravaloarea unui număr de 1.000.000 de acțiuni RRC, cumpărate, nu au fost înregistrate în contabilitate pe contul clientului ca un debit față de societate, și că astfel au fost încălcate prevederile art. 91 alin. (1) lit. b) și art. 152 alin. (1) lit. a) și c) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006. În consecință, se poate conchide că emitentul actului administrativ contestat a respectat exigența motivării actului infralegislativ, în sensul că a arătat care sunt elementele de fapt și de drept care justifică soluția dată, astfel încât motivarea deciziei din 6 iunie 2013 permite atât cunoașterea conținutului actului de către destinatarul acestuia, în speță domnul A., cât și asigură în acest mod posibilitatea contestării actului și exercitarea efectivă a controlului jurisdicțional al instanței de judecată. Așadar, nu se poate reține existența unei vătămări a reclamantului, care să nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului administrativ, exigențele stipulate în art. 17 din O.G. nr. 2/2001 fiind respectate. De observat aici, așa cum a făcut-o și instanța de fond, neindicarea numelui persoanei vizate de acțiunile reclamantului nu reprezintă un element esențial al actului administrativ, a cărui lipsă să atragă invalidarea respectivului act. Cât privește critica privind neindicarea datei săvârșirii faptei imputate reclamantului, după cum la fel de corect a reținut instanța de fond, aceasta, de asemenea, nu poate fi primită deoarece motivarea extrinsecă a actului propriu zis, cuprinsă în documentația care formează dosarul administrativ pe baza căruia a fost emisă decizia contestată în prezenta cauză, furnizează datele necesare care conturează momentul săvârșirii faptei contravenționale. De altfel, reclamantul nu a avut nici o incertitudine referitoare la persoana clientului la care se referă decizia A.S.F. și nici la fapta imputată, în condițiile în care în cererea de chemare în judecată s-a referit atât la operațiunile efectuate pe contul clientului, în detaliu, în privința cărora A.S.F. a reținut încălcarea de către reclamant a prevederilor art. 91 și art. 152 din Regulamentul CNVM nr. 32/2006, cât și la identitatea acelui client. 2. În ceea ce privește critica recurentului referitoare la aplicarea greșită de către instanța de fond a prevederilor art. 91 alin. (1) lit. b) și a art. 152 alin. (1) lit. a) și c) din Regulamentul CNVM nr. 32/2006, Înalta Curte reține că aceasta este nefondată. În esență, recurentul susține că instanța de fond nu a avut în vedere, pe baza probelor administrate, circuitul acțiunilor, fondurilor și a obligațiilor clientului C. față de societate a fost înregistrat unitar și continuu în evidențele contabile și în cele cerute de reglementările pieței de capital, astfel încât în mod greșit s-a reținut în sarcina sa încălcarea textelor de lege amintite, de fapt, curtea de apel, ignorând apărările formulate și înscrisurile depuse la dosar, s-a mulțumit doar cu preluarea unei înșiruiri de texte legale cuprinse în întâmpinarea A.S.F. Înalta Curte constată că în conformitate cu prevederile art. 91 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 32/2006 B. are obligația păstrării în siguranță a drepturilor clienților în legătură cu instrumentele financiare și fondurile aparținând acestora îndeplinind în acest scop cerința de menținere a evidențelor, înregistrărilor și conturilor astfel încât să se asigure acuratețea acestora și, în mod distinct, corespondența acestora cu instrumentele financiare și fondurile deținute în numele clienților. Apoi, potrivit art. 152 alin. (1) lit. a) și c) din Regulamentul CNVM, B. trebuie să evidențieze distinct, să întocmească și să țină la zi evidențe privind apelurile în marjă și notele privind alte debite sau credite ale clienților și evidențe ale operațiunilor referitoare la tranzacțiile cu instrumente financiare, ale intrărilor și sau ieșirilor de numerar și ale altor avansuri sau debite ale clienților, precum și documentele primare care au stat la baza lor. În raport de aceste texte legale, B. avea obligația înregistrării în contabilitate pe contul clientului C. a sumei de 96.273,05 RON datorată de client, reprezentând contravaloarea unui număr de 1.000.000 de acțiuni RRC. Așa cum a arătat A.S.F. suma de bani mai sus arătată nu a fost evidențiată ca debit pe contul clientului, iar situațiile portofoliului (rapoartele transmise periodic acelui client) nu conțin nici un fel de mențiuni referitoare la debitul înregistrat de clientul în discuție. Prin urmare, apărarea recurentului în sensul că clientul nu a avansat suma de 96.000.273,15 RON pentru cele 1.000.000 de acțiuni RRC, este lipsita de relevanta din moment ce acest aspect nu înlătură obligația B. de a opera înregistrările în contabilitate pe contul clientului în conformitate cu prevederile art. 91 alin. (1) lit. b) și ale art. 152 alin. (1) lit. a) și c) din Regulamentul CNVM. 3. Nu este fondată nici critică referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 79, art. 76 alin. (1) lit. d) și ale art. 65 și 84 alin. (2) din Regulamentul nr. 32/2006. În esență, recurentul susține că în calitatea sa de conducător al B. nu putea fi sancționat de către A.S.F. pentru încălcarea unei obligații legale al cărui titular nu este, în raport de prevederile art. 79 din regulament, care face trimitere la compartimentul de control intern, având în vedere că nu a deținut vreo calitate în cadrul acelui compartiment de control intern. Înalta Curte, în deplin acord cu constatările instanței de fond, observă că A.S.F. l-a sancționat pe reclamantul recurent din prezenta cauză pentru îndeplinirea necorespunzătoare a funcției de conducător B. de așa manieră încât compartimentul de control intern să se conformeze normei imperative și inderogabile reglementată în art. 79 din Regulamentul CNVM, privind transmiterea situației clientului C., în raportul aferent anului 2011. Art. 65 și 84 din Regulamentul CNVM nu sunt reguli străine cauzei, astfel cum susține recurentul, aceste reglementări alături de dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr 297/2004 consacră competențele persoanelor cu funcții de conducere, astfel cum este cazul reclamantului, de a conduce și a coordona activitatea zilnică a B., de a angaja răspunderea intermediarului, de a asigura respectarea regulilor și procedurilor B. În speță, sancționarea reclamantului A. s-a produs tocmai în considerarea calității sale de conducător al B., imputându-i-se îndeplinirea necorespunzătoare a atribuțiilor ce se degajă din aceste prevederi legale, astfel cum rezulta fără echivoc din conținutul deciziei contestate în cauză.

Recurentul susține că sentința atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 181 din Regulamentul CNVM nr. 4/2011, art. 41 pct. 2 din Legea nr. 82/1991 și cu neobservarea încălcării principiului legalității incriminării și al competenței ASF în materie contravențională. Susținerile sunt nefondate. În esență, recurentul susține că Legea nr. 297/2004 privind piața de capital nu incriminează fapta care i se impută și nici nu conține o normă de delegare legislativă a A.S.F. pentru a emite norme în aplicarea directivelor contabile sau în domeniul disciplinei contabile. Conform recurentului, prerogativa de a aplica sancțiuni în această materie aparține expres persoanelor cu atribuții de inspecție fiscală și control financiar, precum și personalului altor direcții din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, iar nu A.S.F., care nu are nici atribuții și nici calificarea necesară în materia disciplinei contabile. Este de observat că potrivit art. 41 pct. 2 din Legea nr. 82/1991 este calificată drept contravenție nerespectarea reglementărilor emise fie de Ministerul Finanțelor Publice, fie de instituțiile cu atribuții de reglementare în domeniul contabilității. În art. 283 din Regulamentul nr. 4/2011 se prevede că încălcarea dispozițiilor prevăzute de respectivul regulament se sancționează conform prevederilor titlului X din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital. În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 297/2004 se sancționează contravențiile reglementate în art. 272 și art. 273 2 din același act normativ, de către A.S.F. Așadar, din textele mai sus enumerate se degajă concluzia că pârâta A.S.F. este abilitată să aplice sancțiuni pentru faptele calificate drept contravenții conform prevederilor Legii nr. 297/2004, astfel cum este cazul în speță. În ceea ce privește susținerea că A.S.F. a încălcat principiul legalității incriminării, rezultă că potrivit ar. 4 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 82/1991 normele și reglementările contabile specifice anumitor domenii de activitate se emit de instituțiile cu atribuiții în materie, cu avizul M.F.P., respectiv de către C.N.V.M. (în prezent A.S.F.), astfel că respectiva critică apare ca fiind nefondată.

Recurentul consideră că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 297/2004. În esență, acesta susține că instanța a extins în mod nelegal titularii obligației consacrate în textul legal amintit, de la intermediarii și agenții pentru servicii de investiții financiare la conducătorii B., precum și că încălcarea prevederilor art. 26 alin. (1) a fost incriminată ulterior săvârșirii faptei imputate. Criticile recurentului, constată Înalta Curte, nu pot fi primite. În ceea ce privește critica privitoare la lipsa calității sale, în raport de prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, care să atragă aplicarea sancțiunii contravenționale, este de reținut că, așa cum a constatat și prima instanță, amendarea recurentului s-a produs în virtutea calității sale de conducător B., care nu a luat măsurile necesare în raport de clientul C. Motivele pentru care recurentul răspunde contravențional în baza art. 26 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 sunt cele dezvoltate la punctul anterior din prezenta decizie, astfel că nu se mai impune reluarea acestora. În ceea ce privește critica dezvoltată de recurentă, în sensul că la data săvârșirii faptei imputate aceasta nu era prevăzută drept contravenție, este de observat că, în realitate, anterior datei de 10 iulie 2012, momentul intrării în vigoare O.U.G. nr. 32/2012, faptele de tipul cele pentru care recurentul a fost sancționat, erau prevăzute și sancționate de art. 272 lit. c) din Legea nr. 297/2004. Astfel, textul legal precitat prevedea că nerespectarea regulilor prudențiale și de conduită constituie contravenție și se sancționează ca atare. Or, art. 26 alin. (1) din același act normativ se referă exact la astfel de reguli, iar prin urmare, sancționarea cu amendă a recurentului s-a făcut în deplină consonanță cu prevederile legale incidente în speță.

Nici critica privitoare la cuantumul amenzii aplicate nu poate fi primită, constată Înalta Curte. Recurentul susține că sancțiunea aplicată nu a fost orientată spre minimul prevăzut de lege și nu s-a avut in vedere conduita profesională impecabilă în raporturile cu A.S.F. și nici faptul că în ultimii 5 ani nu a mai fost sancționat pentru încălcarea legislației pieței de capital. Înalta Curte nu împărtășește criticile formulate de către recurent. Este de observat aici că amenda a fost aplicată în limitele prevăzute de lege și A.S.F. a ținut cont de atribuțiile ce reveneau reclamantului în calitate de conducător al B., pe care acesta nu le-a respectat și pentru care a fost sancționat .

În fine, și critica privitoare la modul în care a fost soluționată cererea de suspendare a deciziei A.S.F., este nefondată, în opinia Înaltei Curți. Corect prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute în art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, pentru a se dispune suspendarea deciziei din 6 iunie 2013 emisă de A.S.F. Reclamantul nu a probat existența unei aparențe de nelegalitate a deciziei atacate, în pofida susținerilor sale. Astfel, chiar la un examen rapid al actului infra legislativ în discuție, la o „simpla pipăire a fondului”, în condițiile prescrise de dispozițiile Legii contenciosului administrativ privitoare la suspendarea actelor administrative, nu poate fi vorba de o îndoială serioasă a legalității deciziei A.S.F. Mai concret, decizia atacată nu este nici nemotivată și nu a fost emisă cu încălcarea principiului legalității incriminării și al competenței A.S.F. în materie contravențională. Așadar, exigența „cazului bine justificat”, potrivit definiției legale din art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, nu este satisfăcută. La fel, constată Înalta Curte, nu este îndeplinită nici cerința din art. 2 lit. ș) din același act normativ. Rezultă cu puterea evidenței că amenda în cuantumul stabilit prin decizia contestată nu produce o pagubă gravă, dificil de reparat în patrimoniul reclamantului. Până la urmă, reclamantul nu a produs probe care să dovedească faptul că, în concret, executarea deciziei în cauză este în măsură să cauzeze un prejudiciu în sensul reglementat de Legea contenciosului administrativ. Față de cele ce preced, Înalta Curte, observând că argumentele prezentate de către reclamant nu demonstrează nelegalitatea sentinței pronunțate în cauză de către instanța de fond urmează să respingă recursul promovat de către domnul A., ca nefondat, potrivit art. 496 C. proc. civ.