Decizia nr. 1712/2016 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2242/2011 a Tribunalului Hunedoara

Prin sentința nr. 2242/CA/2011 din 23 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/97/2011, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoara, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr. x/3/2011. Prin sentința civilă nr. 6301 din 10 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, a fost respinsă excepția netimbrării acțiunii. A fost admisă excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, acesta fiind respins ca inadmisibil. Totodată, au fost respinse ca neîntemeiate celelalte cereri formulate de reclamanta SC A. SA.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia nr. 36 din 8 februarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței nr. 6301 din 10 mai 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe care a anulat-o, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub același număr de Dosar, respectiv nr. x/3/2011. În rejudecare, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 1102 din 11 martie 2014, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei de interes, cererea de chemare în judecată, precizată, formulată de reclamanta SC A. SA, precum și cererea pârâtei SC B. SA privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. În argumentarea acestei soluții, prima instanță a reținut în esență că sunt îndeplinite condițiile rezilierii convenționale ale contractului de leasing financiar din 21 aprilie 2008, încheiat între reclamanta SC A. SA - în calitate de utilizator - și pârâta SC B. SA (fostă SC C. SA) - în calitate de finanțator -, în temeiul clauzei prevăzute la art. 8 raportat la art. 7 pct. 1 din contract, la inițiativa pârâtei, conform declarației de reziliere din 7 februarie 2011, pentru neîndeplinirea culpabilă de către reclamantă a obligației contractuale de plată a ratelor de leasing. Astfel, prima instanță a constatat că, clauzele inserate la art. 3.4, art. 3.5 și art. 3.6 din contractul de leasing sunt neîndoielnice, stabilind fără echivoc obligația reclamantei de a achita către pârâtă ratele de leasing, indiferent dacă bunul a fost livrat sau nu, scadența ratelor fiind cea menționată în Anexa 2 la contract, conform art. 1.1 din acesta. Obligația de plată a utilizatorului, născută din contractul de leasing, nu este afectată decât de termenele suspensive prevăzute în Anexa 2 la contract, iar nu de un alt termen sau condiție reprezentată de plata de către pârâtă - finanțator - a utilajului către furnizor. Totodată, s-a mai reținut că obligația de plată a bunului, concomitentă sau anterioară livrării, a fost asumată de pârâta-cumpărător față de furnizorul SC D. SRL, într-un alt contract sinalagmatic decât contractul de leasing încheiat între reclamantă și pârâtă, iar obligația esențială a pârâtei-finanțator, asumată prin contractul de leasing față de reclamantă, nu este aceea de plată a utilajului, ci de a ceda dreptul de folosință a bunului (art. 1.1), iar împrejurarea că, în concret, reclamanta nu a folosit bunul nu poate fi imputată pârâtei. Prima instanță a mai reținut că, reclamanta nu se poate prevala de clauza de la art. 3.3 din contractul de leasing pentru a susține că obligația sa de plată a ratelor de leasing devenea scadentă numai după livrarea completă și în stare funcțională a stației de concasare și sortare, întrucât din interpretarea clauzei nu rezultă că faptul că plata ratelor este amânată până la momentul livrării. S-a mai constatat că, în cauză a avut loc o livrare, iar potrivit contractului de leasing pârâta-finanțator este exonerată de orice răspundere în ceea ce privește livrarea parțială sau necorespunzătoare a bunului, reclamanta-utilizator având acțiune împotriva furnizorului pentru orice pretenție în legătură cu acest aspect, în raport cu dispozițiile art. 12 din O.G. nr. 51/1997 republicată, astfel că reclamanta nu poate opune pârâtei neconformitatea livrării pentru a refuza plata ratelor de leasing până la data efectuării unei livrări corespunzătoare. Neîndeplinirea obligației pârâtei de a achita furnizorului integral, la livrare, prețul utilajului, nu poate fi invocată de către reclamanta-utilizator pentru a obține constatarea ca nelegală sau contrară prevederilor contractuale a aplicării de către pârâtă a pactului comisoriu stipulat în contractul de leasing, desființarea declarației de reziliere a acestui contract emisă de pârâtă și încetarea acestui contract prin reziliere din culpa exclusivă a pârâtei.

Apelul declarat de reclamanta SC A. SA - prin administrator judiciar SC E. IPURL împotriva sentinței nr. 1102 din 11 martie 2014 a Tribunalului București a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1846 din 10 noiembrie 2015. În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut în esență că sunt distincte cele două acte juridice, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 8 mai 2008 și contractul de leasing financiar din 21 aprilie 2008, acestea având obiecte proprii ce produc efecte specifice, context în care dreptul intimatei-pârâte de a declara rezilierea contractului de leasing pentru neîndeplinirea de către apelanta-reclamantă a obligațiilor ce îi revin din acesta nu depinde în niciun fel de modul în care intimata-pârâtă și-a executat propriile obligații, dar izvorâte dintr-un contract distinct, respectiv cel de vânzare-cumpărare. S-a mai reținut că, apelanta reclamantă nu a fost în măsură să indice care au fost obligațiile încălcate de intimata-pârâtă asumate prin contractul de leasing, astfel încât o eventuală încălcare a acestora să atragă nevalabilitatea declarației de reziliere din 7 februarie 2011, având în vedere că posibilitatea de a declara rezoluțiunea convenției aparține doar creditorului care și-a executat sau se declară gata să-și execute obligațiile derivând din acel anume contract, nu și cele asumate prin alte acte juridice - cum ar fi, în speță, cel de vânzare-cumpărare. Prin urmare, în condițiile în care reclamanta, cu încălcarea obligațiilor contractuale, nu a procedat la plata ratelor de leasing restante, date fiind prevederile art. 8 și 7.1 din contractul de leasing, precum și cele de la art. 3.6 care dispun că utilizatorul este ținut de executarea obligațiilor sale indiferent dacă a intrat în posesia bunului sau nu, instanța de apel a respins susținerile referitoare la faptul că pârâta în mod abuziv a procedat la rezilierea contractului din culpa SC A. SA.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SA - prin administrator judiciar SC E. IPURL a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și în consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată. În motivarea recursului, s-a arătat că decizia instanței de apel este nelegală, fiind bazată exclusiv pe susținerile pârâtei, fără a se face aplicarea corectă a prevederilor art. 969, 970 și 1021 C. civ. La analizarea situației de fapt instanța de apel a pierdut din vedere elementele esențiale care susțin acțiunea reclamantei, iar în ceea ce privește elementele de drept instanța a făcut o interpretare eronată a materiei rezilierii contractelor și pactelor comisorii. De altfel, potrivit probatoriului administrat, în cauză s-a făcut pe deplin dovada că în fapt pârâta nu avea facultatea de a declara rezilierea contractului de leasing financiar din 1 din 21 aprilie 2008, întrucât din culpa exclusivă a acesteia obiectul contractului nu a putut fi realizat. Recurenta-reclamantă a mai arătat că potrivit art. 4.1 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat î ntre SC C. SA - cumpărător - și SC D. SRL - vânzător -, cumpărătorul trebuia să facă plata utilajului anterior livrării bunului. Or, SC B. SA a achitat doar 20 % din preț, notificând societatea comercială vânzătoare, la data de 19 septembrie 2008, că va achita restul de 80 % din prețul bunului doar după livrarea acestuia. În acest context, prin încercarea schimbării în mod abuziv a termenilor contractuali referitori la plăți, pârâta SC B. SA a făcut imposibilă derularea firească și corectă a relațiilor comerciale tripartite. Pentru a debloca această situație, cât și pentru a demonstra societății pârâte că bunul finanțat exista în mod real, neexistând niciun risc pentru firma de leasing, furnizorul SC D. SRL a renegociat cu furnizorul din Italia să preia la acel moment cea mai mare parte a utilajului, urmând să primească restul componentelor utilajului, care să permită punerea lui în funcțiune, numai după încasarea prețului bunului de la pârâta SC B. SA și redirecționarea acestui preț către furnizorul Italian. Însă, deși pârâta nu a efectuat plata bunului contractat aceasta a convocat la conciliere directă atât pe reclamantă cât și furnizorul SC D. SRL, încercând să determine cele două societăți să accepte rezilierea contractelor de leasing și a celui de vânzare - cumpărare a utilajului cu suportarea daunelor de către societatea reclamantă și societatea furnizor. Astfel, toate aceste acțiuni sau inacțiuni ale pârâtei au condus la imposibilitatea de a mai obține predarea bunului de la furnizor, întrucât acesta se află în procedura insolvenței și stare de inactivitate declarată fiscal. Totodată, obligația pârâtei de a plăti bunul furnizorului SC D. SRL, deși acesta nu era livrat integral, a intrat sub puterea lucrului judecat, fiind pronunțată o hotărâre în acest sens, respectiv sentința nr. 10644/2009 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, dată în Dosarul nr. x/3/2009. În acest context, pârâta sfidându-și propria culpă a comunicat reclamantei declarația de reziliere a contractului de leasing, deși în raport cu dispozițiile art. 1021 C. civ. aceasta nu avea dreptul să denunțe contractul în temeiul unei așa-zise culpe a reclamantei. Prin urmare, obligația esențială a finanțatorului SC B. SA, atât față de utilizator cât și față de vânzător, era să achite prețul. Or, neachitând prețul, pârâta a lipsit de eficacitate toate actele juridice încheiate între părți, dar și raportul juridic de finanțare al cărui caracter era dat tocmai de plata unui bun în avans.

Analizând recursul reclamantei, Înalta Curte îl va admite, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, pentru următoarele considerente: Înalta Curte reține ca fiind fondată critica recurentei-reclamante SC A. SA - prin administrator judiciar SC E. IPURL referitoare la analiza culpei pârâtei SC B. SA în îndeplinirea obligațiilor contractuale derivate din contractul de leasing financiar din 21 aprilie 2008. Astfel, se constată că instanța de apel în analizarea cauzei pleacă de la o greșită evaluare a clauzelor contractuale, respectiv a conținutului obligațiilor finanțatorului în contractul de leasing. Potrivit convenției părților, pârâta SC B. SA avea obligația asigurării folosinței bunului, folosință ce este condiționată de livrarea bunului. Chiar dacă obligația de livrare nu i-a aparținut, totuși aceasta era integrată conținutului propriei sale obligații de asigurare a folosinței bunului, în sensul că pentru livrare pârâta și-a asumat o obligație a faptei altuia. Pornind de la o analiză eronată a clauzelor contractuale, modul de stabilire a situației de fapt afectează însăși soluția pronunțată de instanța de apel sub aspectul temeiniciei rezilierii contractului de leasing financiar din 1 din 21 aprilie 2008, care împiedică exercitarea controlului judiciar. În raport de cele mai sus arătate, Înalta Curte făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 din același cod, va admite recursul declarat de reclamanta SC A. SA - prin administrator judiciar SC E. IPURL împotriva Deciziei civile nr. 1846 din 10 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va rejudeca litigiul din nou, ținând seama de toate motivele invocate în fața instanței a cărei hotărâre a fost casată, situație în care analizarea celorlalte critici referitoare la fondul cauzei, întemeiate de recurentă pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a devenit inutilă, prin raportare la soluția dispusă prin prezenta decizie, de casare totală. În rejudecare, instanța de apel și va administra toate probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.