ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 999/2015

Decizia nr. 999/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la data de 15 februarie 2014 sub nr. x/299/2013, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate încetarea în data de 06 noiembrie 2012, prin ajungere la termen, a contractului de mandat pentru agent din 06 noiembrie 2009.

Prin sentința civilă nr. 18299 din 27 septembrie 2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. x/299/2013 a fost admisă excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a Vl-a civilă.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 16 decembrie 2013 sub nr. x/3/2013.

Pârâta a depus precizări față de solicitarea instanței de judecată de a lămuri în raport de conținutul întâmpinării, dacă înțelege să invoce excepția lipsei interesului.

Așa cum a arătat și prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii in raport cu dispozițiile art. 111 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1908 din 14 aprilie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată atât excepția inadmisibilității acțiunii, cât și cererea de chemare în judecată. Totodată, a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariul de avocat.

Pentru a pronunța această soluție, asupra excepției inadmisibilității, tribunalul a reținut că potrivit art. 111 C. proc. civ. de la 1865, partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept; de asemenea, cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Ca atare, tribunalul a apreciat pe deplin aplicabile prevederile art. 111 C. proc. civ. de la 1865, motiv pentru care a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâta SC B. SRL, ca neîntemeiată.

Relativ la fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că la data de 06 noiembrie 2009, reclamanta SC A. SA, în calitate de asigurător, a încheiat cu pârâta SC B. SRL, în calitate de agent, contractul de mandat pentru agent.

Potrivit art. 3 din contract, acesta se încheia pe o perioadă de 3 ani, începând cu data semnării lui de către cele două părți și se prelungea în mod automat pentru încă 3 ani în situația în care niciuna dintre părți nu își manifesta în scris dorința de încetare a contractului cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea prezentului termen.

La data de 05 octombrie 2012, reclamanta a emis o notificare către pârâtă prin care comunica acesteia decizia de a înceta contractul de mandat pentru agent din 06 noiembrie 2009.

Această notificare a ajuns în posesia pârâtei la data de 18 octombrie 2012, așa cum rezultă din nota de transport.

La această notificare, pârâta a răspuns în data de 26 octombrie 2012, arătând că - în opinia sa - contractul urmează a continua pentru încă 3 ani.

Ulterior, reclamanta a răspuns printr-o altă notificare din data de 02 noiembrie 2012.

Față de cele arătate anterior, a apreciat tribunalul, contractul de mandat pentru agent din 06 noiembrie 2009 nu a încetat la data de 06 noiembrie 2012, așa cum susține reclamanta.

În acest sens s-a arătat că așa cum s-a reținut mai sus, contractul se prelungea în mod automat pentru încă 3 ani în situația în care niciuna dintre părți nu își manifesta în scris dorința de încetare a contractului cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului inițial de 3 ani.

Având în vedere întregul contract și prevederile art. 977-985 C. civ. din anul 1864 (aplicabil speței potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011), tribunalul a apreciat că manifestarea în scris a dorinței de încetare a contractului trebuia să ajungă în posesia pârâtei cu cel puțin 30 de zile înainte datei de expirare a contractului, respectiv data de 06 noiembrie 2012.

Nu s-a putut reține susținerea reclamantei potrivit căreia era suficientă manifestarea în scris a încetării contractului, nu și ajungerea acesteia la destinatar în termenul de 30 de zile, întrucât - astfel - s-ar ajunge la situația absurdă în care reclamanta și-ar fi manifestat dorința de încetare a contractului cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului inițial de 3 ani și nu ar fi comunicat-o deloc pârâtei până la expirarea termenului inițial al contractului, opunând apoi acesteia, chiar dacă pârâta ar fi continuat executarea obligațiilor contractuale, încetarea contractului cu toate că partea nu cunoștea acest aspect.

Ca atare, calculând termenul 30 de zile în conformitate cu prevederile art. 101 alin. (1) și (5) C. proc. civ. din anul 1865, întrucât contractul nu prevede o modalitate de calcul a termenelor, tribunalul a constatat că manifestarea în scris a dorinței de încetare a contractului trebuia să ajungă în posesia pârâtei cel mai târziu la data de 05 octombrie 2012, în speța dedusă judecății nedovedindu-se că notificarea emisă în data de 05 octombrie 2012 a ajuns în posesia pârâtei la aceeași dată, tribunalul a apreciat că nu se poate constata încetarea în data de 06 noiembrie 2012, prin ajungere la termen, a contractului de mandat pentru agent din 06 noiembrie 2009.

Față de aspectele referitoare la interpretarea clauzei contractuale conținute de art. 3 și modul de calcul al termenului de 30 de zile, tribunalul a apreciat că nu are nicio relevanță juridică în cauză că notificarea a fost transmisă către firma de curierat C. în data de 05 octombrie 2012, așa cum susține reclamanta, sau în data de 11 octombrie 2012, așa cum rezultă din adresa din data de 24 octombrie 2012, atâta timp cât aceasta nu a fost înmânată pârâtei cel mai târziu la data de 05 octombrie 2011.

Tribunalul nu a reținut susținerea reclamantei potrivit căreia culpa neajungerii notificării în posesia pârâtei aparține acesteia, pentru următoarele considerente:

Relativ la adresa incompletă la care a fost transmisă notificarea, tribunalul a reținut că reclamanta avea obligația de a se informa, înainte de a trimite adresa prin care își manifesta dorința de încetare a contractului, cu privire la adresa completă a sediului social al pârâtei, întrucât în contract nu au fost indicate adresele părților la care să se realizeze eventuale comunicări, ci s-au indicat adrese ca elemente de identificare a cocontractanților.

Informarea cu privire la adresa completă a sediului social al pârâtei se putea realiza la Oficiul Național al Registrului Comerțului, care este singura instituție care deține aceste date, care sunt opozabile terților, în condițiile Legii nr. 26/1990.

Pe de altă parte, nu s-a putut reține nici susținerea reclamantei potrivit căreia se poate avea în vedere și comunicarea din data de 18 octombrie 2012 care este suficientă pentru încetarea contractului, întrucât aceasta încalcă prevederile contractuale, fiind - ca atare - încălcate prevederile art. 969 C. civ. de la 1864, referitoare la principiul forței obligatorii a contractului (pacta sunt servanda).

Astfel, în opinia tribunalului, nu are nicio relevanță juridică faptul că pârâta nu ar fi suferit nicio pagubă, întrucât nerespectarea clauzelor contractuale nu poate fi justificată de lipsa vreunui prejudiciu.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariul de avocat.

Împotriva acestei soluții, în termenul legal, la data de 21 august 2014, a declarat apel reclamanta.

Prin cererea de apel, apelanta-reclamantă a solicitat modificarea în parte a hotărârii apelate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea apelului, apelanta-reclamantă prezintă situația de fapt astfel cum a fost indicată prin cererea de chemare în judecată, și critică hotărârea tribunalului susținând, în primul rând, referitor la comunicarea manifestării în scris a dorinței de încetare a contractului că instanța nu precizează ce clauză din contract este neinterpretabilă în sensul comunicării cu 30 de zile înainte de încetare sau ce principiu de interpretare a contractului conform art. 977-985 C. civ. conduce la concluzia că notificarea trebuia să ajungă în posesia intimatei-pârâte cu cel puțin 30 de zile înainte de data de 06 noiembrie 2012.

Apelanta a arătat că nicio prevedere din contract nu stipulează că notificarea trebuie comunicată cu cel puțin 30 de zile înainte de data de 06 noiembrie 2012, ci că intenția trebuie manifestată în scris.

S-a mai arătat că tribunalul nu interpretează contractul în baza principiului instituit de art. 970 alin. (2) C. civ., pentru că aplicând acest text de lege, instanța ar fi constat că, fără a aduce atingere principiului instituit de art. 969 C. civ., echitatea și istoricul relațiilor dintre părți sunt împrejurări care fac ca acest principiu să nu aibă o valoare absolută.

În acest sens s-a susținut că tribunalul ar fi trebuit să ia în considerare faptul că părțile s-au aflat vreme de 2 ani în litigiu cu privire la modul de executare a contractului și la valabilitatea acestuia, că apelanta a contestat aceste aspecte atât în cadrul procesual cât și în derularea extraprocesuală a relațiilor cu intimata-pârâtă. În acest context s-a apreciat că notificarea nu devine decât o simplă formalitate care trebuie îndeplinită înainte de încetarea efectelor contractului.

Transmiterea notificării, înainte de data de 05 octombrie 2012 sau oricând după această dată până la încetarea contractului în data de 06 noiembrie 2012 nu putea fi de natură să surprindă intimata-pârâtă, ci, dimpotrivă, netransmiterea acesteia înainte de terminarea contractului i-ar fi ridicat semne de întrebare.

Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin decizia nr. 1123 din 26 noiembrie 2014, a respins apelul reclamantei.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că odată ce în contractul valabil încheiat s-a prevăzut prelungirea automată a duratei contractuale cu excepția cazului în care una din părți își manifestă în scris dorința de încetare a contractului cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului de 3 ani, în mod corect a reținut tribunalul că notificarea emisă de apelanta-reclamantă trebuia să ajungă la intimata-pârâtă cu respectarea termenului de 30 de zile.

Conform regulilor de interpretare a contractului prevăzute de art. 977-985 C. civ., invocate chiar de apelanta-reclamantă, contractele trebuie interpretate după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, motiv pentru care s-a apreciat că nu este suficientă transmiterea notificării de încetarea a contractului cu respectarea termenului de 30 de zile, ci aceasta trebuia primită de către cocontractant în cadrul aceluiași termen.

Referitor la susținerile apelantei-reclamante privitoare la lipsa unui prejudiciu cauzat intimatei-pârâte prin încetarea contractului, instanța a constatat că termenul de 30 de zile a fost stabilit de părți, iar „sancțiunea” pentru nerespectarea acestuia a fost, de asemenea, prevăzută, și anume continuarea relațiilor contractuale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată și constatarea încetării în data de 06 noiembrie 2012, prin ajungere la termen, a contractului de mandat pentru agent din 06 noiembrie 2009.

Recurenta-reclamantă își subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată de către instanța de apel este nelegală și pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 969, art. 977-985 din C. civ. abrogat. De asemenea, instanța de apel, prin decizia pronunțată schimbă înțelesul lămurit și neîndoielnic al clauzelor contractului de mandat din litigiu.

În susținerea acestor critici recurenta-reclamantă aduce următoarea argumentație.

În mod greșit și cu încălcarea normelor legale anterior menționate, instanța de apel a considerat criticile formulate de către apelantă ca fiind nefondate, în acest fel, instanța de apel, încălcând forța obligatorie între părți a dispozițiilor contractului de mandat și nesocotind atât voința internă a părților la momentul încheierii acestui acord de voință, cât și dispoz. art. 969 C. civ.

Se arată că instanța de apel, prin motivarea sa omite să constate faptul că manifestarea intenției de a nu prelungi contractul este un act de voință unilateral, ale cărei efecte nu pot fi condiționate de data primirii acestei notificări de către co-contractantul recurentei. În acest mod, consideră recurenta, instanța de apel suprimă practic libertatea manifestării sale de voință, îngrădindu-i nepermis dreptul stipulat în cuprinsul acestui contract.

Pe de altă parte, dacă s-ar raționa precum a făcut-o instanța de apel, atunci când a apreciat că notificarea de încetare a contractului trebuia să ajungă la pârâtă anterior datei de 06 noiembrie 2012, din nou s-ar încălca voința părților, deoarece acestea nu au prevăzut expres în nicio clauză acest aspect. Părțile au prevăzut în cuprinsul înțelegerii, doar obligativitatea că intenția de încetare trebuie manifestată în scris cu respectarea termenului de 30 de zile și nicidecum că acest înscris trebuie comunicat în acest termen (acest aspect a fost reținut de către instanța fondului). Așa cum rezultă din înscrisurile administrate în dovedirea cererii, a transmis în data de 05 octombrie 2012 notificarea privind încetarea la termen a contractului, cu respectarea termenului de 30 de zile anterior datei de 06 noiembrie 2012, conform art. 3 din contract. Evident că instanța de apel, prin motivarea sa trece peste aceste dovezi și pronunță o hotărâre fără temei legal.

Cât privește considerentele privitoare la regulile de interpretare statuate în dispozițiile art. 977-985 C. civ., instanța de apel încalcă aceste principii și propune o interpretare a lor care în fapt suprimă voința internă a părților. Precizează recurenta-reclamantă că voința părților a fost aceea a definirii unui drept de încetare unilaterală a contractului și de refuz a prelungirii automate a acestuia, neputându-se susține că părțile au vrut să limiteze în vreun fel acest drept, așa cum susține instanța de apel.

În continuare recurenta-reclamantă arată că, prin hotărârea pronunțată în calea de atac a apelului, instanța a apreciat în mod greșit că nu este suficientă transmiterea notificării de încetare a contractului cu respectarea termenului stabilit de 30 de zile, ci aceasta trebuia să fie primită de către co-contractant în interiorul acestui termen, prin aceste aprecieri instanța de apel schimbând înțelesul clar al acestei dispoziții contractuale, mai ales că reține în motivarea sa că „termenul de 30 de zile nu este un termen procedural”.

Recurenta precizează că schimbarea înțelesului clar al clauzei contractuale rezultă și din ultimul considerent al deciziei apelate, considerent prin care instanța de apel califică în mod eronat prelungirea duratei contractului drept sancțiune aplicabilă nerespectării acestui termen de 30 de zile.

Intimata-pârâtă SC B. SRL București, prin concluziile scrise, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este fondat.

Conform art. 3 din Cap. III al contractului de mandat pentru agent ce formează temeiul acțiunii termenul contractual a fost stabilit ca fiind de trei ani, începând cu data semnării și finalizându-se la data de 06 noiembrie 2012.

În cadrul aceluiași articol părțile au stabilit că durata contractului se prelungește automat în cazul în care niciuna dintre părți nu își manifestă în scris voința de încetare cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului inițial, respectiv data de 06 noiembrie 2012.

Actele dosarului relevă următoarea situație de fapt.

În temeiul evocatului articol recurenta-reclamantă a notificat pârâta, prin adresa emisă la 05 octombrie 2012 în sensul că nu înțelege să prelungească contractul, context în care contractul de agent urma să înceteze prin ajungere la termen.

Notificarea a fost comunicată intimatei-pârâte în data de 18 octombrie 2012 întrucât aceasta nu a putut fi găsită la adresa menționată în documentul de transport, sens în care a fost contactată telefonic și așteptată să o ridice de la sediul serviciului de curierat.

Analizând clauza contractuală înscrisă în Cap. III, art. 3 din contract Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a voinței părților astfel exprimată, încălcând regulile de interpretare a contractului prevăzut de art. 977-985 C. civ.

Aceasta pentru că astfel cum rezultă în mod neechivoc din cuprinsul clauzei citate mai sus, părțile au convenit „obligativitatea notificării dorinței uneia dintre părți”, deci numai a intenției unilaterale de încetare a contractului în termen de 30 de zile anterior datei de 06 noiembrie 2012, fiind excesivă și contrară voinței interne a părților interpretarea dată de instanța de apel - potrivit căreia trebuia ca și notificarea să fie primită de cocontractant înlăuntrul aceluiași termen.

Făcând o astfel de interpretare instanța de apel se substituie voinței declarate a părților, adăugând astfel nepermis la legea părților.

Astfel cum se poate observa clauza în discuție nu este susceptibilă de interpretare, este clară, neavând caracter echivoc.

Independent de caracterul fondat al primei critici, Înalta Curte găsește fondată și critica vizând modul eronat în care instanța de apel statuează asupra momentului la care notificarea de încetare a contractului a fost comunicată intimatei-pârâte.

Astfel, în respectarea clauzei înscrise la Cap. III art. 3 din contract, recurenta-reclamantă își manifestă intenția de încetare a contractului la data de 05 octombrie 2013, cu respectarea termenului de 30 de zile stabilit convențional.

Împrejurarea că firma de curierat nu a transmis notificarea intimatei la data de 11 octombrie 2013 nu este de natură a culpabiliza recurenta-reclamantă în condițiile în care data expedierii de pe plicul cu care a fost comunicată notificarea este 05 octombrie 2012, întârzierea în livrare nefiind imputabilă recurentei-reclamante, ci firmei de curierat.

Instanța de apel săvârșește o altă eroare de judecată făcând o greșită aplicare a regulilor de interpretare a convențiilor și încălcând principiul libertății contractuale și atunci când califică prelungirea contractului drept sancțiune împotriva recurentei-reclamante, în condițiile în care părțile nu au avut în vedere o asemenea abordare a situației în care contractul de mandat ar fi fost prelungit, în clauza respectivă neputându-se identifica elemente de încălcare a legii părților care să poată fi sancționate prin prelungirea contractului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că decizia recurată este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va admite recursul, va modifica în tot decizia recurată, va admite apelul declarat de reclamantă, va schimba în parte sentința în sensul că va admite acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta, va constata încetat în data de 06 noiembrie 2012, prin ajungere la termen, contractul de mandat pentru agent din 06 noiembrie 2009 și va păstra dispoziția instanței privind respingerea excepției inadmisibilității acțiunii.

Totodată, constatând îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ., va obliga intimata-pârâtă să plătească recurentei-reclamante suma de 27.435,61 RON reprezentând onorariu de avocat și 7.637 RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva deciziei nr. 1123 din 26 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Modifică în tot decizia recurată.

Admite apelul declarat de reclamanta A. SA împotriva sentinței nr. 1908 din 14 aprilie 2014 a Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, pe care o schimbă în parte în sensul că admite acțiunea formulată de reclamanta A. SA în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL.

Constată încetat în data de 06 noiembrie 2012, prin ajungere la termen, a contractului de mandat pentru agent din 06 noiembrie 2009.

Păstrează dispoziția instanței privind respingerea excepției inadmisibilitătii acțiunii.

Obligă intimata-pârâtă să plătească recurentei- reclamante suma de 27.435,61 RON reprezentând onorariu de avocat și 7.637 RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2015.