ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2146/2016

Decizia nr. 2146/2016

Asupra recursului de fa

ță;

Din examinarea lucr

ărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale București, a solicitat:

- s

ă se constate existența dreptului său de a se înscrie la examenul de titularizare în învățământ sau de definitivat, în virtutea calității de licențiat a Universității Iași, Facultatea Educație Fizică și Sport, Specializarea Educație Fizică și Sport - Geografie, conform diplomei de licență pe care o atașează la dosar, dar a cărei validitate este contestată de către pârât;

- să fie obligat p

ârâtul la includerea Specializării Educație Fizică și Sport - Geografie în Centralizatorul privind disciplinele de

învățământ, domeniile și specializările precum și probele de concurs valabile pentru încadrarea personalului didactic din învățământul preuniversitar care este aprobat anual.

Prin sentința civilă nr. 23 din data de 28 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale.

În motivarea soluției, instanța de fond a reținut, în esență, că cererea reclamantului de constatarea existenței unui drept nu se încadrează între acțiunile ce pot fi formulate în temeiul legii contenciosului administrativ, iar cât privește cererea de obligare a pârâtului la includerea specializării educație fizică și sport - geografie în Centralizatorul privind disciplinele de învățământ s-a constatat că reclamantul nu s-a adresat pârâtului cu o asemenea cerere.

Împotriva acestei sentințe s-a declarat recurs de către reclamantul A. arătând că hotărârea este nelegală deoarece este rezultatul aplicării greșite a legii, în drept fiind încălcate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., coroborat cu art. 6 din H.G. nr. 535/1999, H.G. nr. 696/2000, H.G. nr. 1215/2000, H.G. nr. 410/2002, H.G. nr. 944/2002, H.G. nr. 940/2004, H.G. nr. 1214/2000, art. 60 din Legea nr. 84/1995.

În motivele de recurs a fost criticată soluția instanței de fond deoarece:

- în mod greșit s-a reținut că în contenciosul administrativ nu se pot formula acțiuni în constatare întemeiate pe dispozițiile art. 35 C. proc. civ. deoarece, conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispozițiile cu caracter special din acest act normativ se completează cu dispozițiile normelor procesual civile ca reguli generale;

- chiar dacă se va aprecia că instanța de fond a reținut în mod corect că temeiul de drept al cererilor solicitate este greșit sau incomplet, în sensul că în cauză nu se aplică art. 35 C. proc. civ., în virtutea rolului activ reglementat de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanța era datoare să „restabilească calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le- au dat o altă denumire” și să constate că cererea sa vizează recunoașterea drepturilor corelative a calității de licențiat, înscriindu-se astfel în dispozițiile expuse de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 conform căruia în fața instanței de contencios administrativ se poate cere „recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim”;

- hotărârea este nelegală și datorită faptului că excepția inadmisibilității nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților în condițiile în care ea nu a fost invocată prin întâmpinare de pârât, iar instanța de fond a soluționat cauza pe o excepție a cărei motivare nu i-a fost adusă la cunoștință;

- dacă se va reține că în mod corect a reținut instanța de fond inadmisibilitatea cererii de constatare/recunoaștere a drepturilor corelative calității de licențiat, nelegalitatea este atrasă de faptul că cererea introductivă a avut două capete distincte dintre care doar unul este inadmisibil conform raționamentului instanței de fond.

Chiar dacă a respins ca inadmisibil primul capăt de cerere, trebuia să fie soluționat și cel de-al doilea capăt de cerere prin care a solicitat „includerea Specializării Educație Fizică și Sport - Geografie în Centralizator” pentru că a formulat plângere prealabilă prin care a solicitat recunoașterea drepturilor de licențiat și înscrierea la examen ceea presupunea inclusiv includerea specializării sale în centralizator.

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului iar prin încheierea din 23 martie 2016 s-a dispus comunicarea raportului către părțile din litigiu, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La termenul din 29 iunie 2016 completul de judecată a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ. având în vedere că recursul este admisibil iar problema de drept care se pune nu este controversată.

După examinarea motivelor de recurs, conform dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii formulate de reclamant prin care a solicitat:

- să se constate existența dreptului său de a se înscrie la examenul de titularizare în învățământ sau de definitivat, în virtutea calității de licențiat a Universității Iași, Facultatea Educație Fizică și Sport, Specializarea Educație Fizică și Sport - Geografie, conform diplomei de licență pe care a atașat-o la dosar, dar a cărei validitate este contestată de către pârât;

- să fie obligat pârâtul la includerea Specializării Educație Fizică și Sport - Geografie în Centralizatorul privind disciplinele de învățământ, domeniile și specializările, precum și probele de concurs valabile pentru încadrarea personalului didactic din învățământul preuniversitar care este aprobat anual.

Prin sentința atacată în prezenta cauză a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reclamantului, atât în privința primului capăt de cerere, deoarece cererea reclamantului de constatare a existenței unui drept nu se încadrează între acțiunile ce pot fi formulate în temeiul legii contenciosului administrativ, cât și în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere pentru lipsa procedurii prealabile.

În cadrul motivelor de recurs a fost criticată soluția instanței de fond pentru că, în mod greșit, s-a apreciat că nu se poate formula acțiune în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 35 C. proc. civ., dar aceste critici sunt nefondate.

Într-adevăr, potrivit art. 35 C. proc. civ. „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe oricare altă cale prevăzută de lege”, dar aplicabilitatea lui în materia contenciosului administrativ trebuie analizată în corelație cu prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 conform cărora „Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil și în cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile și interesele lor legitime, pe de altă parte.”

Art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 consacră tocmai caracterul de lege specială a acestui act normativ și, numai în măsura în care nu există prevederi exprese, se completează cu cele ale Codului civil și de procedură civilă.

Cum în legea contenciosului administrativ este stabilit, în cuprinsul art. 8, obiectul acțiunii judiciare, nu pot fi aplicate dispozițiile art. 35 C. proc. civ.

Chiar recurentul apreciază că, s-ar putea, considera că temeiul de drept invocat nu ar fi aplicabil în speță, dar că, în acest caz ar fi fost necesar să se facă aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., dar aceste susțineri nu pot fi reținute.

Prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. se referă obligația judecătorului de a pune în discuție calificarea juridică exactă a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, însă, ele nu pot fi incidente în speță pentru că recurentul, în fapt, ar dori ca, în baza acestei obligații, judecătorul să aibă obligația să indice temeiul de drept corect, în cazul în care constată că titularul acțiunii l-a indicat greșit. Or, sensul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. nu este acela de a stabili judecătorului obligația de a schimba temeiul juridic al acțiunii reclamantului deoarece procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, principiu recunoscut de art. 9 C. proc. civ., iar art. 9 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres că „obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”.

Recurentul a considerat că hotărârea atacată este nelegală și pentru că excepția inadmisibilității nu a fost pusă în discuția părților, dar aceste critici sunt nefondate.

Chiar dacă excepția inadmisibilității acțiunii nu a fost invocată de către intimată prin Întâmpinare, se constată că a fost pusă în discuția părților, iar reclamantul a pus concluzii în legătură cu această excepție la termenul din 20 ianuarie 2015, iar instanța a amânat pronunțarea la 28 ianuarie 2015, fără ca reclamantul să solicite un termen pentru a-și pregăti apărarea și chiar a indicat ca temei dispozițiile art. 35 teza a II-a C. proc. civ.

Toate acestea dovedesc că hotărârea instanței de fond este legală pentru că excepția inadmisibilității a fost pusă în discuția părților.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, cel ce a vizat includerea Specializării Educație Fizică și Sport - Geografie în Centralizatorul privind disciplinele de învățământ, domeniile și specializările precum și probele de concurs valabile pentru încadrarea personalului didactic din învățământul preuniversitar, recurentul a invocat că s-a adresat cu plângere prealabilă către intimat, dar instanța de fond a respins acțiunea tocmai pentru lipsa procedurii prealabile.

Conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta exista.”

Instanța de fond a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil tocmai pentru că a reținut că reclamantul nu a adresat o asemenea cerere către pârât.

De altfel, chiar recurentul a arătat, în motivele de recurs, că s-a adresat cu cerere prealabilă către intimat prin care a solicitat recunoașterea drepturilor de licențiat și înscrierea la examen, dar că aceasta presupune inclusiv includerea specializării în centralizator.

Însă, plângerea prealabilă trebuie să vizeze exact solicitările persoanei vătămate și nu se poate considera îndeplinită această cerință legală în cazul în care acțiunea se referă la un capăt de cerere diferit de cele solicitate autorității publice.

Din probele depuse la dosar nu rezultă că recurentul ar fi solicitat autorității publice intimate și includerea specializării absolvite în Centralizatorul privind disciplinele de învățământ, domeniile și specializările, precum și probele de recurs valabile pentru încadrarea personalului didactic din învățământul preuniversitar, astfel că, nefiind respectate prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, soluția instanței de fond este legală.

De aceea, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 23 din data de 28 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2016.