ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 519/2017

Decizia nr. 519/2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 29.01.2014, reclamantele A. Iași și A. București au chemat în judecată pe pârâta B. și, în contradictoriu cu Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, au solicitat instanței de judecată în temeiul dispozițiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 anularea înregistrării mărcii individuale verbale A. Iași SPRL, nr. 12628 din 25 martie 2012, clasele 35, 36, 41 și 42; obligarea O.S.I.M. la radierea acestei mărci din Registrul național al mărcilor; obligarea pârâtei Mititelu Lenuța la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 noul C. proc. civ.

În motivarea acțiunii se arată că pârâta persoană fizică a înregistrat cu rea-credință marca A. Iași SPRL, pârâta având cunoștință de faptul folosirii de către reclamantă a denumirii ca nume comercial, dată fiind calitatea de asociat a pârâtei până în anul 2013, așa cum rezultă din hotărârea asociaților nr. 1 din 03 octombrie 2013 și contractul de cesiune de părți sociale nr. 2 din 03 octombrie 2013.

Prin sentința civilă nr. 1624 din 3 decembrie 2014 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes în formularea acțiunii, invocată de pârâta B., a respins ca neîntemeiată acțiunea în anulare.

Prin decizia nr. 609/A din data de 9 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanții reclamanți A. Iași și A. București SPRL, împotriva sentinței menționate anterior; a schimbat în tot sentința apelată, a admis acțiunea și a anulat înregistrarea mărcii individuale verbale cu nr. 126287 din 25.03.2013, pentru clasele de produse 35, 36, 41, 45; a dispus ca Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci să înscrie în Registrul mărcilor mențiunile de radiere a mărcii.

Împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel a declarat recurs pârâta B.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele:

Decizia recurată prezintă solicitarea reclamantelor de anulare a mărcii, apărările recurentei din fața primei instanțe de fond, soluția Tribunalului București și motivele de apel. După prezentarea motivelor de apel, instanța de apel trece direct la „analiza apelului” fără a arăta apărările recurentei din această fază procesuală (faptul că s-a depus întâmpinare) și probele solicitate (înscrisurile atașate întâmpinării).

Din cuprinsul considerentelor nu rezultă de ce instanța de apel nu a luat în calcul/verificat înscrisurile depuse în apel de recurentă, înscrisuri ce dovedesc manifestările exterioare imediate ale recurentei după data înregistrării mărcii, și de ce apărările nu au fost analizate.

Reține instanța de apel că la soluționarea unei cereri de anulare a înregistrării mărcii interesează atitudinea subiectivă a titularului la data cererii de înregistrare, dar comportamentul acestuia ulterior datei menționate poate fi în măsură să confirme reaua credință la data formulării cererii.

Cu toate acestea, din considerente nu rezultă că la data înregistrării mărcii ar fi fost de rea-credință, ci reaua-credință a fost prezumată pe elemente ulterioare înregistrării mărcii. Comportamentul recurentei atât la data înregistrării mărcii, cât și ulterior acestui moment, în raport de înscrisurile depuse în apel, nu a fost analizat.

Analiza bunei credințe trebuia să se realizeze față de toate probele administrate, atât cele ale apelantelor, cât și cele ale recurentei. Deși înscrisurile depuse în apel confirmă bună-credință la înregistrarea mărcii. Curtea nu a făcut deloc referire la aceste înscrisuri. Înscrisurile depuse în apel dovedesc comportamentul personal și profesional al recurentei pe o perioadă de peste 6 luni de zile de la data înregistrării mărcii (25.03.2013 - 03.10.2013), comportament ce dovedește buna credință nu doar la înregistrarea mărcii, ci și ulterior acestui moment. Mai mult, niciun înscris din cele depuse de recurenta în apel nu a fost contestat de apelante și cu toate acestea instanța de apel nu le-a analizat.

Modalitatea în care Curtea a înțeles să motiveze hotărârea reprezintă dovada încălcării dreptului la un proces echitabil, deoarece nu a prezentat într-o formă clară și concisă de ce apărările și probele administrate de recurenta nu au fost analizate sau au fost înlăturate. „Motivarea hotărârii” are la baza exclusiv susținerile părților adverse, situație ce echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil și la o instanță imparțială și independentă.

Faptul că instanța de apel nu s-a referit și la probele administrate de recurenta echivalează cu o nemotivare a hotărârii din prisma tuturor probelor administrate, astfel că nu se poate realiza controlul judiciar al hotărârii recurate.

Înscrisurile depuse în apel sunt esențiale pentru confirmarea bunei-credințe a recurentei la data înregistrării mărcii și cu toate acestea înscrisurile și apărările nu au fost analizate, împrejurare ce atrage nulitatea hotărârii.

În mod greșit a apreciat instanța de apel că modul de a se comporta al recurentei după data înregistrării mărcii (depunerea întâmpinării și a cererii reconvenționale în dosarul de divorț, opoziția la înregistrarea mărcii A. București și notificarea de încetare a folosirii mărcii) reprezintă dovada relei-credințe.

Instanța de apel a omis să analizeze comportamentul recurentei din cadrul A. Iași SPRL, în sensul că și-a desfășurat activitatea în A. până la data de 03.10.2013, fapt ce rezultă din înscrisurile depuse odată cu întâmpinarea. Buna-credință este prezumată, însă, având în vedere că aceasta era contestată, analiza comportamentului recurentei după înregistrarea mărcii trebuia să se raporteze și la perioada 25.03.2013 - 03.10.2013, perioadă în care a fost asociat în cadrul A. Iași SPRL unde și-a desfășurat activitatea în mod neîntrerupt, până la data când consideră că a fost forțată sa cedeze părțile sociale.

Actele la care face referire instanța de apel sunt cu mult ulterioare momentului înregistrării mărcii (25.03.2013), și anume: 01.10.2013 - a depus întâmpinare și cererea reconvențională în dosarul de divorț nr. x/245/2013 al Judecătoriei Iași; 31.03.2014 - a depus la O.S.I.M. opoziție împotriva înregistrării mărcii A. București SPRL; 03.04.2014 - a solicitat A. Iași SPRL să înceteze folosirea mărcii.

Față de cele trei evenimente mai sus enunțate și reținute de Curte, trebuie să se constate că în perioada 25.03.2013 - 01.10.2013 (data depunerii întâmpinării-reconvenționale în dosarul de divorț) recurenta a desfășurat pentru și în numele A. Iași SPRL activități specifice profesiei de practician în insolvență, iar Curtea a omis să analizeze și acest aspect, apărare esențială pentru respingerea apelului.

Întâmpinarea și cererea reconvențională depuse în dosarul de divorț reprezintă exercitarea dreptului la apărare cu referire la planul personal. Exercitarea dreptului la apărare în dosarul de divorț a fost calificată de Curte ca fiind expresia relei-credințe la data înregistrării mărcii, lucru inadmisibil.

Chiar dacă pe plan personal situația conflictuală dintre recurenta și fostul soț, asociați în A. Iași SPRL, devenise tensionată, relațiile profesionale/de afaceri urmau să se desfășoare în continuare, în aceeași formă. În acest sens, relevante sunt deciziile interne nr. 362 din 31 mai 2013 și nr. 393 din 14 iunie 2013 - completare la decizia internă nr. 350 din 29 mai 2013 prin care a fost desemnată coordonator manager al unui număr important de dosare.

S-a arătat prin interogatoriu că scopul înregistrării mărcii a fost stabilitatea afacerii pe care o avea cu fostul soț (răspunsul la întrebarea nr. 2) și că i-a adus la cunoștință fostului soț intenția de a înregistra marca în nume propriu și acesta nu s-a opus (răspunsul la întrebările nr. 3 și 4).

Dacă fostul soț s-ar fi opus înregistrării mărcii atunci cu siguranță ar fi formulat opoziție la înregistrarea mărcii, i-ar fi interzis de îndată desfășurarea activității în cadrul A. Iași SPRL (nu ar mai fi emis acele 2 decizii interne) și ar fi solicitat excluderea recurentei din A. Iași SPRL, având în vedere calitatea de asociat majoritar al asocierii.

Înscrisurile depuse în apel dovedesc buna-credință a recurentei, acestea fiind de natură a demonstra contrariul celor susținute de către reclamante și reținute de instanță, anume că după înregistrarea mărcii recurenta nu a sistat în fapt colaborarea ci a exercitat atribuțiile specifice profesiei de practician în insolvență în cadrul A. Iași și pentru A. Iași, până la data de 03.10.2013.

Motivarea hotărârii trebuia să se realizeze în concordantă cu toate probele și actele de la dosar, inclusiv înscrisurile depuse de recurenta. Faptul că instanța de apel nu a analizat și probele recurentei este de natură a încălca dreptul recurentei la un proces echitabil. În lipsa motivării sau a unei motivări superficiale, controlul judiciar nu poate fi realizat corect și complet.

Omisiunea instanței de a verifica afirmațiile recurentei în ceea ce privește activitatea desfășurată în cadrul A. Iași SPRL până la data de 03.10.2013 echivalează în fapt cu lipsa motivării hotărârii în sensul neanalizării cauzei raportat și la probele depuse de recurenta.

Prezentarea argumentelor Curții pentru admiterea apelului reprezintă preluarea afirmațiilor apelantelor fără a fi confruntate cu actele cauzei (înscrisurile depuse în apel). Apelul nu a fost soluționat în mod real și efectiv, potrivit garanțiilor prevăzute de art. 6 din C.E.D.O., iar răspunsul Curții la argumentele principale prezentate de recurenta în apel nu există. Nu este suficient a se admite apelul doar pe probele și susținerile apelantelor, ci era obligatoriu ca instanța de apel să arate de ce apărările și probele recurentei au fost respinse sau nu au fost analizate.

Motivarea hotărârii în ceea ce privește respingerea apărărilor recurentei era esențială, deoarece Curtea a fost învestită cu verificarea unui element subiectiv pentru anularea înregistrării mărcii. Faptul că legea nu prevede în mod clar cerințele ce trebui respectate pentru stabilirea bunei sau relei credințe într-un litigiu, susținerile părților (în special activitatea recurentei în A. Iași SPRL) trebuiau analizate în raport de toate probele administrate (inclusiv înscrisurile depuse în apel).

Reclamanții au solicitat anularea înregistrării mărcii individuale verbale A. Iași SPRL, invocând dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, pentru solicitarea înregistrării mărcii cu rea-credință.

Potrivit art. 14 C. civ.: „Orice persoană fizică sau juridica trebuie să-și exercite drepturile și să-și execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publica și bunele moravuri”.

Buna-credință se prezumă până la proba contrară. Buna sau reaua-credință nu este definită de legislație, însă instanțelor de judecată le revine obligația de a stabili buna sau reaua-credință, în funcție de datele concrete ale speței. Potrivit practicii judiciare și doctrinei, reaua-credință reprezintă atitudinea unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștient de caracterul ilicit al conduitei sale. Cu alte cuvinte, pentru existenta relei credințe instanța de apel trebuie să verifice îndeplinirea cumulativă a două condiții: 1. cunoașterea semnului neînregistrat ca marcă și 2. intenția frauduloasă.

Din considerentele deciziei recurate se observă că instanța de apel nu a analizat atitudinea subiectivă a recurentei prin prisma intenției frauduloase. Curtea s-a rezumat a prezenta elemente ulterioare înregistrării mărcii (apărările din procesul de divorț 01.10.2013, opoziția la înregistrarea mărcii - 31.03.2014 și notificarea de încetare marcă - 03.04.2014), care nu dovedesc în nici un fel intenția frauduloasă a recurentei la data înregistrării mărcii.

Prin înregistrarea mărcii s-a urmărit protejarea serviciilor societății în care recurenta își desfășura activitatea. Faptul că, retragerea din A. Iași SPRL s-a realizat abia în data de 03.10.2013, urmare presiunilor fostului soț, dovedesc că intenția recurentei la data de 25.03.2013 nu a fost de a prejudicia în vreun fel apelanta A. Iași SPRL, cu atât mai puțin pe A. București SPRL. Recurenta nu a urmărit obținerea vreunui folos material de pe urma înregistrării mărcii.

Per a contrario celor reținute de Curte, apreciază recurenta, dacă nu ar fi depus întâmpinare-reconvențională în dosarul de divorț, nu ar fi formulat opoziție la înregistrarea mărcii A. București SPRL și nu ar fi transmis notificare de încetare a folosirii mărcii, atunci ar fi fost de bună-credință la înregistrarea mărcii.

Curtea nu a aplicat în mod corect dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 raportat la art. 14 C. civ., apreciind în mod greșit că recurenta a fost de rea-credință la data înregistrării mărcii.

Dacă recurenta, la data înregistrării mărcii sau în perioada apropiată, ar fi intenționat să împiedice apelantele să utilizeze marca atunci se putea pune în discuție o eventuală rea-credință. Însă, Curtea se referă la evenimente ulterioare de încercare a interzicerii folosirii mărcii, anume la opoziția din 31.03.2014 și la notificarea din 03.04.2014. Chiar și în lipsa opoziției recurentei din data de 31.03.2014, cererea de înregistrare marcă formulată de A. București SPRL urma a fi respinsă, având în vedere existența mărcii recurentei.

Însă, aceste două manifestări comportamentale reprezintă evenimente situate la o distanță de peste 1 an de zile de la data înregistrării mărcii 25.03.2013. Argumentele Curții pentru reținerea relei credințe sunt greșite, deoarece intenția recurentei verificată prin raportare la manifestări comportamentale atât de îndepărtate nu este de natură a justifica anularea înregistrării mărcii.

Cu alte cuvinte, Curtea admite apelul și anulează înregistrarea mărcii din 25.03.2013 pe elemente intenționale identificate abia la data de 31.03.2014 și 03.04.2014, lucru inadmisibil. Anularea mărcii se putea realiza pentru motive anterioare sau cel mult concomitente cu data înregistrării mărcii.

A aprecia că reaua-credință rezultă din comportamentul exteriorizat ulterior înregistrării mărcii, încalcă cele mai elementare reguli de drept privind intervenirea sancțiunii nulității.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Faptul că în expunerea actelor procesuale ale cauzei, prealabilă analizării propriu-zise a apelului, instanța de apel nu a menționat apărările formulate în întâmpinarea depusă în apel și înscrisurile atașate acesteia nu însemnă că instanța de apel nu a avut în vedere și probele administrate la cererea pârâtei în apel, în susținerea apărărilor acesteia.

Astfel, instanța de apel a arătat expres de ce nu a considerat credibile susținerile pârâtei în sensul că a avut acordul celuilalt asociat pentru înregistrarea mărcii, constând în denumirea societății, pe numele său și că prin înregistrarea mărcii a urmărit protecția serviciilor societății la care era asociat și marcarea propriilor servicii.

Recurenta-pârâtă a susținut că din aceste înscrisuri rezultă că în perioada 25.03.2013-03.10.2013 a desfășurat pentru și în numele

A. Iași SPRL activități specifice profesiei de practician în insolvență, apărare care ar fi esențială pentru respingerea apelului, iar curtea de apel a omis să analizeze și acest aspect.

După cum s-a menționat anterior, instanța de apel nu a negat continuarea desfășurării activității de către recurenta-pârâtă în cadrul societății de practicieni insolvență în următoarele luni după înregistrarea mărcii, ci din coroborarea tuturor probelor a ajuns la concluzia deturnării scopului înregistrării mărcii de la funcția cea mai importantă a acesteia, de a

diferenția produsele unei întreprinderi de cele ale alteia, către procurarea unui avantaj în cadrul negocierilor privind drepturile patrimoniale succesive desfacerii căsătoriei, incluzând reevaluarea relațiilor profesionale în cadrul societății în care cei doi soți erau asociați și către intenția interzicerii folosirii semnului, constând în denumirea acesteia, de către reclamante

, „cunoscând că utilizarea semnului era importantă pentru acestea, față de perioada îndelungată în care și-au desfășurat activitatea” timp în care și-a clădit o reputație în domeniul insolvenței.

Faptul că aceste apărări formulate în apel nu erau determinante pentru aprecierea bunei-credințe la depunerea spre înregistrare a mărcii în cauză va rezulta din analiza în continuare a motivului de recurs întemeiat pe prevederile

art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, nu se poate reține că instanța de apel nu a avut în vedere apărările și probele invocate de către pârâtă în apel, hotărârea atacată conținând motivele pe care s-a întemeiat soluția pronunțată. Astfel, nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, contrar susținerilor recurentei.

Este nefondat și al doilea motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În jurisprudență au fost reținuți trei factori cumulativi care pot fi deosebit de relevanți pentru indicarea existenței relei-credințe la înregistrarea unei mărci: identitatea sau similaritatea între semne care poate genera confuzie, cunoașterea utilizării unui semn identic sau similar până la confuzie, intenția neloială a celui care a înregistrat marca.

Existența în speță a primilor doi factori nu este contestată de către recurentă. Marca înregistrată în litigiu este identică semnului folosit de reclamantă pentru a-și desfășura activitatea în domeniul practicienilor în insolvență, anterior înregistrării de către pârâtă a mărcii a cărei nulitate se cere în cauză, reprezentând denumirea acestei societăți, iar pârâta cunoștea acest fapt atâta timp cât era unul dintre asociații acesteia.

În ceea ce privește intenția neloială a celui care a înregistrat marca, acesta este un factor subiectiv care trebuie determinat prin raportare la circumstanțe obiective.

Așa cum se reține în doctrină, reaua-credință este un comportament care se îndepărtează de principiile recunoscute de conduită etică sau de uzanțele comerciale cinstite.

În jurisprudență s-a constatat că existența unor relații directe sau indirecte între părți anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii poate fi un indiciu de rea-credință din partea titularului mărcii. Înregistrarea semnului de către titularul mărcii a cărei anulare se cere, în nume propriu, poate fi considerată în asemenea cazuri, în funcție de împrejurări, o încălcare a uzanțelor comerciale cinstite.

Este necesar să se probeze circumstanțele obiective existente la data depunerii spre înregistrare a mărcii din care se deduce elementul subiectiv al intenției neloiale, element subiectiv care nu poate fi dovedit, de regulă, în mod direct, întrucât ține de voința internă a unei persoane.

Or, instanța de apel a reținut ca fiind dovedite prin probele administrate în cauză mai multe circumstanțe obiective din care a dedus existența elementului subiectiv al relei-credințe. Astfel, în primul rând, s-a reținut „situația conflictuală dintre cei doi asociați ai societății comerciale, existentă anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, dovedită cu susținerile din întâmpinarea – cererea reconvențională depusă de B. la cererea de divorț, prin care aceasta afirmă că la data de 21.03.2013 C. a părăsit domiciliul conjugal, fiind descris ca punctul culminant al modului necorespunzător în care acesta s-a manifestat în timpul căsătoriei”.

Instanța de apel a reținut în continuare următoarele: „Chiar dacă cererea de divorț a fost depusă în iunie, deteriorarea relațiilor dintre cei doi asociați a avut loc înainte de acest moment, infirmînd apărarea pârâtei în sensul acordului celuilalt asociat, soțul său, pentru înregistrarea mărcii ce conține denumirea societății, avînd -o ca titular pe pârâtă. Depunerea cererii de înregistrare la data de 25.03.2013, adică la patru zile după părăsirea domiciliului conjugal de către C., are o semnificație în contextul relațiilor de familie deteriorate de mai multă vreme, ce anticipau un divorț și, eventual, o reevaluare a relațiilor profesionale în cadrul societății în care cei doi erau asociați. Această împrejurare nu poate fi ignorată în aprecierea atitudinii subiective la înregistrarea mărcii, coroborându-se cu acțiuni ulterioare înregistrării, de interzicere a utilizării semnului de către societate.

Explicația oferită de pârâtă în sensul că a avut o înțelegere cu asociatul său de a înscrie marca avînd-o ca titular, nu este plauzibilă în acest context, atitudinea ulterioară a acesteia demonstrând intenția de a interzice folosirea mărcii de către societățile reclamante, în care C. are calitatea de asociat. Astfel, pârâta a formulat opoziție la înregistrarea mărcii de către A. București SPRL, precum și notificare prin care cere încetarea folosirii semnului de către A. Iași SPRL.

Pârâta nu a urmărit, așa cum afirmă, protecția serviciilor societății la care era asociat și nici marcarea propriilor servicii, ci interzicerea utilizării semnului de către reclamante, cunoscând că utilizarea semnului era importantă pentru acestea, față de perioada îndelungată în care și-au desfășurat activitatea, clădindu-și o reputație în domeniul insolvenței.”

Astfel, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a analizat atitudinea subiectivă a acesteia la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii, ca element al intenției frauduloase.

Verificarea existenței relei-credințe a titularului mărcii a cărei anulare se cere se face în raport cu data depunerii cererii de înregistrare. Cu toate acestea, faptele și dovezile anterioare datei de depunere pot fi luate în considerare pentru a interpreta intenția titularului la data depunerii cererii de înregistrare (cum sunt acelea că pârâta în speță era asociat al societății în insolvență având o denumire identică semnului înregistrat ca marcă, faptul că era căsătorită cu celălalt asociat majoritar al societății și că între aceștia exista o situație conflictuală accentuată care a culminat cu părăsirea domiciliului conjugal de către soț cu câteva zile înaintea depunerii spre înregistrare a mărcii), dar și cele ulterioare datei de depunere, în special atunci când trebuie să se stabilească dacă titularul a utilizat marca de la înregistrare, problemă care nu s-a pus în speță, folosirea denumirii societății pe lucrările specifice sau facturi, neintrând în categoria folosirii mărcii în cauză.

Ar putea fi considerat un indiciu al intenției neloiale înregistrarea mărcii fără intenția de a o utiliza (și/sau) în cazul în care se adeverește că unicul scop al titularului a fost, de exemplu, împiedicarea intrării pe piață a unui terț.

Exemplele menționate anterior sunt cele întâlnite cel mai des în jurisprudență, putând exista bineînțeles și alte evenimente ulterioare înregistrării mărcii (acțiuni sau inacțiuni) care să constituie indicii ale intenției neloiale.

Astfel, contrar susținerilor recurentei pârâte nu se poate reține nelegalitatea deciziei atacate pe motivul că instanța de apel a apreciat reaua-credință la înregistrarea mărcii prin luarea în considerare și a unor elemente ulterioare înregistrării mărcii.

De altfel, în ceea ce privește întâmpinarea și cererea reconvențională depuse în cadrul procesului de divorț început ulterior înregistrării mărcii în cauză, conținutul acestora a fost avut în vedere de către instanța de apel din perspectiva relevării situației de fapt existente la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii în cauză. Astfel, aceste acte procesuale formulate de către recurenta pârâtă erau ulterioare înregistrării mărcii, dar în cadrul lor era prezentată situația de fapt de la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii în cauză, care a fost folosită de către instanța de apel în argumentația sa.

Dacă recurenta pârâtă nu ar fi formulat aceste acte procesuale, notificările privind interzicerea folosirii semnului sau opoziția la înregistrarea mărcii A. București de către reclamante, contrar susținerilor acesteia, nu înseamnă că ar fi fost de bună-credință la înregistrarea mărcii a cărei anulare se cere în cauză, ci că intenția sa neloială ar fi fost mai dificil de probat.

Așa cum s-a reținut anterior, reaua-credință reprezintă un element subiectiv, intenția titularului mărcii supuse anulării neputându-se dovedi direct, ci aceasta trebuind dedusă din anumite circumstanțe obiective, astfel că este normal ca instanța să recurgă, în deducerea intenției, la presupunerea scopului pentru care a fost înregistrată marca. Nu este necesar ca obiectivul nelegitim să se și concretizeze pentru a se dispune anularea înregistrării mărcii pentru rea-credință.

Recurenta-pârâtă a susținut că scopul urmărit la înregistrarea mărcii a fost acela de a proteja serviciile societății în care își desfășura activitatea („stabilitatea afacerii” pe care o avea cu fostul soț), scop care ar fi fost confirmat de aceea că ar fi continuat să lucreze în cadrul societății de practicieni în insolvență în lunile următoare înregistrării mărcii, până la retragerea din societate, care s-ar fi făcut la presiunile fostului soț, și de faptul că nu ar fi solicitat interzicerea folosirii semnului identic mărcii înregistrate în această perioadă.

Scopul înregistrării unei mărci este acela de a distinge propriile produse și servicii de cele ale concurenților. Denumirea unei societăți individualizează un profesionist, in timp ce marca individualizează produsele și serviciile oferite de un comerciant de cele ale concurenței.

În speță, pârâta a înregistrat marca individuală verbală A. Iași SPRL, nr. 12628 din 25 martie 2012, identică denumirii societății de practicieni în insolvență al cărei asociat minoritar era, pentru următoarele clase de produse și servicii: clasa 35

(p

ublicitate; gestiunea afacerilor comerciale; administrație comerciala; lucrări de birou), clasa 36 (asigurări; afaceri financiare; afaceri monetare; afaceri imobiliare), clasa 41 (educație; instruire; divertisment; activități sportive și culturale), clasa 42 (servicii științifice și tehnologice, precum și servicii de cercetare și de creație, referitoare la acestea; servicii de analiză și cercetare industrială, crearea și dezvoltarea calculatoarelor și a programelor de calculator).

Pentru desfășurarea activităților specifice practicienilor în insolvență și pentru protejarea denumirii acestei societăți față de concurenții în domeniu nu era necesară înregistrarea denumirii societății ca marcă.

Astfel, potrivit legislației în domeniu, care ar trebui să fi fost cunoscută de către pârâtă, în calitate de practician în insolvență, O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență, cu modificările și completările ulterioare, societatea civilă profesionala cu răspundere limitată are ca obiect unic de activitate exercitarea profesiei de practician în insolvență (art. 10), societatea civilă profesională cu răspundere limitată se individualizează printr-o denumire specifică, această denumire poate cuprinde numele unuia sau mai multor asociați, urmat de acronimul SPRL, sau o denumire proprie, urmată de același acronim SPRL (art. 11),

formele de organizare a profesiei de practician în insolvență cu personalitate juridică dobândesc personalitate juridică la data înregistrării în Registrul formelor de organizare ținut de U.N.P.I.R. (art. 13).

Potrivit art. 70 alin. (8) din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență din 29.09.2007, emis de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, republicat în M. Of., Partea I nr. 33/15.01.2015, forma în vigoare la data înregistrării mărcii în cauză: „Este interzisă înscrierea în Registrul formelor de organizare a unei societăți cu denumire identică sau asemănătoare cu a uneia deja înregistrate, atât în denumirea întreagă, cât și în cuvintele ce o compun, inclusiv cele care sugerează o prescurtare sau inițiale, cu excepția sintagmelor utilizate în profesie (insolvență, insolvent, judiciar, expert etc.). Filialele constituite de către o societate profesională, conform prevederilor prezentului statut, vor fi înscrise în Registrul formelor de organizare cu o denumire care va îngloba denumirea societății profesionale constitutive și cuvântul „filiala”, urmat de denumirea județului pe raza căruia se constituie aceasta.”

Pentru aceste motive, apărarea pârâtei în sensul că scopul înregistrării mărcii a fost acela de a proteja serviciile societății al cărei asociat era, dacă se înțelege că această protecție se dorea a fi față de concurenții în domeniu, nu este credibilă și ca atare nu poate reprezenta un argument determinant în favoarea bunei-credințe la înregistrarea mărcii în cauză.

Dacă s-ar înțelege că această protecție a societății („stabilitate a afacerii”, cum a susținut în cadrul interogatoriului administrat în apel) se dorea a fi față de asociatul majoritar (soțul care voia să divorțeze, la acea dată), atunci aceasta ar fi încă o confirmare a concluziei instanței de apel în sensul deturnării mărcii de la funcțiile sale, în principal aceea de a distinge propriile produse și servicii de cele ale concurenților, și intenția utilizării înregistrării mărcii ca un avantaj în negocierile legate de desfacerea căsătoriei, împărțirea bunurilor comune, calitatea de asociat și desfășurarea activității în cadrul societății.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că marca identică denumirii societății a fost înregistrată pe numele său cu acordul asociatului majoritar al societății, asociat care la acea dată era soțul său, și că astfel ar fi fost de bună-credință la înregistrarea mărcii în cauză, fapt care ar fi confirmat de aceea că și-a continuat activitatea în cadrul societății încă șase luni după înregistrarea mărcii, societate pe care nu ar fi părăsit-o de bună-voie, și că în acest interval nu a cerut societății să înceteze folosirea semnului identic.

Instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit faptul că asociatul majoritar ar fi fost de acord cu înregistrarea mărcii identice cu denumirea societății pe numele pârâtei, iar în recurs nu pot fi reinterpretate probele pentru a se ajunge la o altă situație de fapt. De altfel, faptul că societatea sau asociatul majoritar nu ar fi formulat opoziție la înregistrarea mărcii nu poate reprezenta în sine un astfel de acord, chiar și pentru aceea că nu s-a făcut dovada cunoașterii efective a depunerii spre înregistrare a mărcii, neputându-se impune unui practician în insolvență să consulte periodic registrul mărcilor, atâta timp cât aceste societăți nu au nevoie să își înregistreze ca marcă denumirea pentru a-și desfășura activitatea.

În ceea ce privește susținerea că buna sa credință este confirmată de faptul că și-a continuat activitatea în cadrul societății încă șase luni după înregistrarea mărcii și că în acest interval nu a cerut societății să înceteze folosirea semnului identic, iar acțiunile sale în acest sens după plecarea din societate, la circa un an de la data depunerii mărcii spre înregistrare, nu fac dovada relei-credințe la data înregistrării mărcii sunt de reținut următoarele.

Referitor la faptul că ulterior înregistrării mărcii recurenta-pârâtă a cerut încetarea folosirii semnului, a formulat opoziție la înregistrarea unei mărci similare, acțiuni ce fac parte din prerogativele care decurg din înregistrarea unei mărci, într-adevăr, acești factori singuri cel mai probabil nu indică reaua-credință.

Totuși, nu poate fi exclus faptul că, în asociere cu alți factori, rezultatul aprecierii generale să poată fi o constatare a relei-credințe, ceea ce s-a întâmplat în speță, unde instanța de apel și-a bazat argumentația pe factorii existenți la data depunerii spre înregistrare a mărcii în cauză, menționați anterior, pe care i-a coroborat cu acțiunile de mai sus. De altfel, aceste acțiuni ulterioare contrazic chiar afirmația recurentei în sensul că ar fi înregistrat marca pentru a proteja activitatea societății. Astfel, dacă această afirmație ar fi reală nu se explică de ce după plecarea din societate nu a transferat marca titularului de drept, ci dimpotrivă a folosit-o împotriva acestuia. Aceste acțiuni ulterioare ridică un dubiu cu privire la onestitatea motivelor inacțiunii în perioada celor 6 luni de la înregistrarea mărcii până la părăsirea societății, care astfel nu poate reprezenta singură o dovadă certă în sprijinul afirmațiilor sale, în combaterea probelor care au dus la reținerea relei-credințe la înregistrarea mărcii în cauză.

Pentru aceste motive, este nefondată susținerea recurentei în sensul că instanța de apel

nu a aplicat în mod corect dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 raportat la art. 14 C. civ.

În consecință, în mod legal a reținut instanța de apel că înregistrarea mărcii în cauză a fost efectuată cu rea-credință, recursul urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 609/A din data de 9 decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 martie 2017.