ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 651/2015

Decizia nr. 651/2015

Deliberând asupra prezentului recurs;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/45/2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat - în contradictoriu cu B. - C. - anularea/revocarea Deciziei nr. 14135 din 25 mai 2012, anularea/revocarea procesului verbal întocmit în data de 30 martie 2012 si înregistrat din data de 04 aprilie 2012 și obligarea paratei Ia plata cheltuielilor de judecata efectuate în cauză.

Curtea de Apel de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, reținând că, la data de 02 iunie 2006, între C., în calitate de Autoritate Contractantă, și SC A. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat Contractul-cadru din 2006, având ca obiect acordarea de finanțare nerambursabilă pentru punerea în aplicare a proiectului intitulat „Construire unitate de prelucrare a cărnii roșii în cadrul SC A. SRL Vaslui”.

Valoarea totală eligibilă a acestui proiect a fost de 12.813.314 lei, echivalentul a 3.648.438 euro, finanțarea nerambursabilă primită de societate fiind în cuantum de 1.824.219 euro.

Durata de execuție inițială stabilită prin contract (articolul 2) a fost de 9 luni, respectiv până la data de 02 martie 2007, însă, ulterior, ca urmare a celor trei acte adiționare încheiate, termenul de execuție a fost prelungit până la data de 02 martie 2008.

Cadrul normativ intern care privește activitatea de implementare a programului SAPARD îl reprezintă Legea nr. 316/2001 și O.U.G. nr. 66/2011.

Potrivit acestor acte normative, autoritățile publice române au obligația ca, în situația în care se suspectează sau se dovedește eșecul unui beneficiar, în ceea ce privește respectarea obligațiilor legate de Program, precum și încercări de a obține de la Agenția SAPARD plăți fără justificare, să urmărească aceste eșecuri și încercări conform procedurilor naționale.

Eligibilitatea cheltuielilor este supusă verificărilor pe tot parcursul duratei de valabilitate a contractului de finanțare, durată care include perioada de execuție a proiectului și o perioadă ulterioară de monitorizare de 5 ani, potrivit dispozițiile art. 2 din Contractul-cadru.

Prin urmare în perioada de valabilitate a contractului de finanțare, în baza Notei de descoperire a neregulilor și de fundamentare pentru desfășurarea unui control din 2012 s-a procedat la verificarea condițiilor de eligibilitate a proiectului.

În urma verificărilor efectuate s-a constatat faptul că beneficiarul SC A. SRL se află sub incidența dispozițiilor Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, reprezentanții reclamantei confirmând faptul că societatea se află în procedura reorganizării judiciare.

În baza acestor cercetări s-a încheiat la data de 30 martie 2012 procesul - verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare de către instituția publică pârâtă, prin care sa constatat că investiția realizată de beneficiarul SC A. SRL a devenit neeligibilă pentru cofinanțarea comunității ca urmare a încălcării prevederilor legale și contractuale, stabilindu-se și suma totală neeligibilă în cuantum de 5.695.164,89 lei la care se adaugă penalitățile și dobânzile prevăzute în contract.

Instanța de fond a apreciat că organul administrativ a făcut o justă și temeinică aplicare a dispozițiilor legale și contractuale la situația de fapt existentă când a apreciat că investiția realizată a devenit neeligibilă.

În ceea ce privește dispozițiile încălcate ca urmare a stării de insolvență, instanța a reținut că au fost încălcate doar prevederile art. 1 alin. (2) din Anexa I a Contractului-cadru, precum și condițiile de eligibilitate generale EG2 și EG8.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, pentru următoarele motive:

Principalul motiv pentru care s-a solicitat restituirea întregii sume primite cu titlu de finanțare este cel al deschiderii procedurii insolventei, iar aceasta este unica abatere constatată de prima instanță și pentru care a considerat acțiunea neîntemeiată.

Instanța motivează că a existat o încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Anexa I și ajunge la concluzia ca insolvența s-ar datora culpei organelor de conducere ale societății, constatare total diferită de cea a administratorului judiciar, singurul îndreptățit, conform art. 20 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006 să stabilească cauzele care au dus la apariția stării de insolventa.

Prima instanța face deci aprecieri contradictorii relativ la efectele deschiderii procedurii insolvenței, nu analizează aspectele invocate în apărare de către reclamantă și se substituie administratorului judiciar în stabilirea cauzelor care au dus la deschiderea procedurii insolvenței.

Față de acest prim motiv de respingere a acțiunii, sentința instanței de fond este nelegală, contravenind dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

A mai arătat recurenta reclamantă că perioada de implementare (în sensul DEX) a proiectului este cea de la momentul contractării creditului, până la momentul punerii in funcțiune a utilajelor si efectuarea ultimei plăți, respectiv 02 iunie 2006-octombrie 2008, procedura insolvenței fiind deschisa abia la 3 ani după acest moment, deci în mod greșit prima instanță a reținut că societatea nu a implementat proiectul cu maximum de profesionalism, eficienta si vigilenta ca urmare a unui eveniment ulterior perioadei de implementare.

De asemenea, nu s-a efectuat niciun control, nu s-a stabilit ce nereguli sunt imputabile societății recurente, deși procedura de insolvență se poate deschide ca urmare a unor cauze neimputabile societății (condițiile economice generale etc.) sau ca urmare a unor activități culpabile ale conducerii acesteia.

Pentru stabilirea obiectivă a cauzelor insolvenței, Legea nr. 85/2006 obligă administratorul judiciar să întocmească în conformitate cu dispozițiile art. 20 lit. b) un raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolventa, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, precum și asupra posibilităților reale de reorganizare efectivă a activității debitorului.

Pe de altă parte, art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 definește neregula ca fiind "orice abatere de la legalitate, regularitate si conformitate in raport cu dispozițiile naționale și sau europene . ce rezultă dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității competente, în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene, printr-o sumă plătită necuvenit".

Niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită, administratorii judiciari, prin rapoartele asupra cauzelor, indicând in mod explicit că declinul societății s-a produs exclusiv ca urmare a factorilor economici externi.

A subliniat recurenta reclamantă că,

prin obligarea societății la restituirea întregii finanțări, autoritatea a procedat, în fapt, la denunțarea unilaterală a întregului contract.

Or, art. 11 din Anexa 1 la Contract recunoaște dreptul Autorității Contractante de a denunța unilateral contractul doar in cazuri excepționale si temeinic motivate, inclusiv cele de forță majoră.

In cauză, nu a avut loc nicio vânzare de bunuri, nicio schimbare a locației, sau proprietății, bunurile fiind folosite in scopul pentru care a fost derulat Proiectul. Ca atare, proiectul a rămas eligibil și la acest moment.

A mai susținut recurenta reclamantă că interpretarea dispozițiilor art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011 (temei legal de denunțare a contractelor motivat de deschiderea procedurii insolvenței) ca dispoziție derogatorie de la Legea nr. 85/2006 reprezintă o încălcare a principiului neretroactivității legii civile. Intr-adevăr, normele de procedură sunt de imediată aplicare, dar dispozițiile art. 36 din Ordonanță nu pot fi interpretate ca norme de procedură.

Totodată, Regulamentul (Consiliul European) nr. 1346/2000 referitor la procedurile de insolvență,

publicat in Jurnalul Oficial al Comunității Europene nr. L/160 din 30 iunie 2000, constituie norma europeană-cadru in materia insolvenței, iar prin art. 4 alin. (2) lit. e) din Regulament se recunoaște dreptul fiecărui stat de a determina efectele deschiderii procedurii asupra contractelor in derulare. Or, Statul Român a prevăzut ca aceste contracte se mențin prin dispozițiile art. 86 din Legea nr. 85/2006, dispoziție ce trebuie respectată de toți creditorii, inclusiv de intimata pârâtă.

Și cel de-al doilea motiv reținut pentru respingerea acțiunii - încălcarea condițiilor de eligibilitate generale EG 2 și EG 8 - ignoră dispozițiile speciale în materia insolvenței ale Legii nr. 85/2006, precum și cele ale art. 17 alin. (4) din Anexa 1 la Contract.

Într-adevăr, recurenta-reclamantă a înregistrat datorii la momentul încheierii actelor administrative contestate, dar sancțiunea restituirii finanțării primite poate să intervină, conform art. 17 alin. (4) din Anexa 1 la Contract, doar în situația în care se înregistrează o neregularitate în sensul de încălcare a prevederilor contractului din culpa beneficiarului.

În mod greșit, prima instanță a considerat că a fost încălcată condiția de eligibilitate EG2, arătând că "nu mai poate fi viabil din punct de vedere economico-financiar proiectul finanțat, atâta timp cât agentul economic se află in procedura insolvenței", apreciere cu caracter pur general ce contravine art. 95 și art. 132 din Legea nr. 85/2006, precum si efectelor reușitei unui plan de reorganizare (după derularea procedurii de reorganizare si îndeplinirea obligațiilor asumate prin plan, procedura de insolventa se închide, societatea continuând sa funcționeze în mod normal).

Cauza a fost analizată doar prin prisma unor prevederi cu caracter general cuprinse in contractul semnat de cele două părți. cu ignorarea clauzelor speciale, cum ar fi cererea de finanțare, unde la pct. 2 se arată că, pentru obținerea finanțării, solicitantul trebuie sa facă dovada ca nu are datorii la bugetul statului sau să depună un grafic de eșalonare a acestora, iar insolvența cu reorganizarea activității presupune tocmai plata eșalonată a datoriilor către creditori.

La acest moment SC A. SRL se află în reorganizare judiciară, iar tabelul de creanțe nu este definitiv, neputând fi încă analizat planul de reorganizare.

A mai arătat recurenta reclamantă că a înțeles să invoce neconstituționalitatea dispozițiilor art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 135 din Constituția României, Curtea de Apel Iași dispunând sesizarea Curții Constituționale.

În sfârșit, potrivit jurisprudenței europene, retragerea întregii finanțări constituie o măsură disproporționată. De asemenea, în denunțarea contractului, o importanță deosebita o are analizarea încălcării sau nu a scopului pentru care s-a acordat finanțarea, precum si verificarea modificării sau nu a destinației folosirii bunurilor.

II. Procedura în fața instanței de recurs;

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, invocând netemeinicia recursului formulat.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la critica întemeiată pe art. 261 pct. 5 C. proc. civ., recurenta reclamantă a arătat că hotărârea este motivată contradictoriu și nu cuprinde nicio referire la apărările reclamantei și la motivele pentru care acestea au fost înlăturate.

Înalta Curte consideră, sub aspectul nemotivării corespunzătoare a hotărârii atacate (motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., chiar dacă nu a fost invocat ca atare de recurentă), că instanța de judecată nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 raportate la cele ale art. 261 pct. 5 C. proc. civ. impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată, motivare care să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, arătând motivele pentru care au fost respinse cererile părților, iar nu fiecare susținere a acestora.

Or, în speță, această cerință este, evident, îndeplinită, din examinarea considerentelor sentinței rezultând că instanța de fond a analizat și motivat punctual, în fapt și în drept, soluția pe fiecare capăt de cerere formulat, iar în speță nu se identifică raționamente contradictorii ”în ceea ce privește efectele deschiderii insolvenței”.

Recurenta-reclamantă a criticat sentința recurată și pe motivul greșitei interpretări și aplicări a art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011 (motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), arătând că în mod eronat s-a reținut de către instanță, ca și de către autoritatea pârâtă, că această dispoziție legală instituie un caz distinct de neregulă constând în intrarea în procedura de insolvență a societății.

Înalta Curte constată că autoritatea intimată-pârâtă a apreciat că ”starea de insolvență este considerată neregulă conform prevederilor art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011”, însă, în considerentele sentinței, instanța de fond a arătat în mod expres contrariul.

Într-adevăr, potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 66/2009, „Prin derogare de la dispozițiile art. 36 și art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, în termen de 15 zile de la data luării la cunoștință a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență a unui beneficiar, autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene sunt obligate să demareze activitatea de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare prevăzută de prezenta ordonanță de urgență pentru sumele acordate în cadrul contractului/acordului/deciziei de finanțare din fonduri europene și/sau din fonduri publice naționale aferente acestora”.

Prin urmare, declanșarea procedurii de insolvență a beneficiarilor de fonduri nerambursabile nu reprezintă prin ea însăși o neregulă în sensul art. 2 lit. a) din Ordonanță, ci neregula constă într-o încălcare a unor criterii de eligibilitate prevăzute în clauzele contractuale asumate, încălcare ce a fost constatată concret în speță în urma îndeplinirii obligației autorității competente de a demara activitatea de constatare a neregulilor instituită de art. 36.

Astfel, este evident că recurenta reclamantă nu a respectat dispozițiile art. 1, alin. (2) din Anexa I a Contractului-cadru de finanțare și condițiile de eligibilitate generale EG2 și EG8, ceea ce constituie neregulă în sensul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011.

Potrivit art. 1, alin. (2) din Anexă, beneficiarul finanțării trebuie să implementeze proiectul cu maximum de profesionalism, eficiență și vigilență, în conformitate cu cele mai bune practici în domeniul vizat și în concordanță cu acest contract.

Prin declanșarea procedurii de insolvență împotriva societății recurente, cerințele menționate au fost încălcate, tocmai din rapoartele administratorilor judiciari privind cauzele care au generat starea de insolvență a debitoarei SC A. SRL (întocmite potrivit art. 20 lit. b) din Legea nr. 85/2006) rezultând că rata de îndatorare globală din ultimii ani este extrem de ridicată, că societatea are o capacitate redusă de a face față datoriilor exigibile și că lipsa cronică de lichidități din ultimii ani s-a încercat a fi rezolvată doar prin obținerea de termene de plată din ce în ce mai îndelungate de la furnizori.

Așa cum corect a reținut prima instanță, nu toți factorii identificați au fost mai presus de voința comerciantului, respectiv nu puteau fi prevăzuți și evitați de acesta, indiferent cât de competent și prudent ar fi acționat.

Strategia investițională nu a fost adaptată, iar organele de conducere ale societății nu au fost apte să ia măsuri corespunzătoare pentru redresare, în condițiile unei piețe de desfacere reduse și ale crizei financiare în desfășurare, optând chiar pentru o extindere a capacității de producție cu prețul unei îndatorări excesive.

Condițiile de eligibilitate generale EG2 și EG8 apar ca fiind nerespectate, neputând fi considerat viabil din punct de vedere economico-financiar proiectul finanțat, atâta timp cât societatea recurentă a intrat în procedura insolvenței, are pierderi financiare și obligații restante față de bugetul de stat etc.

Astfel, prin „viabilitate economică”, în sensul procedurilor de finanțare nerambursabilă, se înțelege obținerea de performanțe financiare eficiente și abilitatea de a opera fără a recurge la sprijin public în activitatea sa operațională. Beneficiarul trebuie sa demonstreze că își poate plăti obligațiile și datoriile in mod regulat, fără să supună la un risc desfășurarea normală a activității agentului economic și că generează venit net semnificativ (nu mai puțin de 5%).

Or, criteriile de eligibilitate trebuiau menținute pe toată durata de valabilitate a contractului de finanțare, plus 5 ani după implementarea proiectului, necesitatea respectării acestor criterii fiind cunoscută de parte încă de la data depunerii cererii de finanțare.

Față de aceste împrejurări este neîntemeiată și susținerea recurentei reclamante în sensul că nu ar fi avut loc niciun control pentru identificarea eventualelor nereguli, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte reține din examinarea actelor dosarului că, în perioada 01 februarie 2012-30 martie 2012, în baza Notei de descoperire a unei nereguli din 01 februarie 2012, s-a efectuat verificarea documentară a menținerii eligibilității proiectului "Construire unitate de prelucrarea cărnii roșii în cadrul SC A. SRL, conform Contractului de finanțare din 02 iunie 2006.

A mai susținut fără temei recurenta-reclamantă că art. 36 nu poate fi considerat o normă de procedură, astfel că interpretarea dispozițiilor sale (temei legal de denunțare a contractului motivat de deschiderea procedurii insolvenței) ca dispoziție derogatorie de la Legea nr. 85/2006 reprezintă o încălcare a principiului neretroactivității legii civile.

Înalta Curte reține că textul legal impune declanșarea unei proceduri administrative, iar prevederea unui termen pentru demararea acestei proceduri care se raportează la momentul luării la cunoștință a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență (moment care poate fi inclusiv unul ulterior încheierii implementării proiectului) face evident caracterul de normă procedurală, de imediată aplicare, a art. 36.

Recurenta-reclamantă a mai criticat ignorarea de către prima instanță a art. 86 din Legea nr. 85/2006, în conformitate cu care toate contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii generale a insolvenței în modalitatea reorganizării activității.

Înalta Curte constată că art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011 derogă în mod expres de la art. 36 și art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, iar la momentul deschiderii procedurii, societatea se afla sub incidența art. 2 din Contractul-cadru de finanțare, respectiv în perioada de 5 ani de monitorizare a proiectului, în care subzista obligația de a-l menține viabil și, prin aceasta, eligibil.

Recurenta reclamantă invocă dispozițiile Legii nr. 85/2006 și ale Regulamentului Consiliului Europei nr. 1346/2000 referitor la procedurile de insolvență cu ignorarea prevederilor speciale existente în materia finanțărilor nerambursabile (O.U.G. nr. 66/2011, Regulamentele Consiliului nr. 2988/95 și nr. 1083/2006), ceea ce contravine principiului de drept specialia generalibus derogant.

A evocat recurenta-reclamantă și practica europeană în susținerea ideii că, în denunțarea contractului, o importanță deosebită o au analizarea încălcării sau nu a scopului pentru care s-a acordat finanțarea, în speță scopul fiind îndeplinit, iar bugetul Uniunii Europene nesuferind vreun prejudiciu. Totodată, a invocat încălcarea principiului proporționalității consacrat prin hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte observă, în primul rând, că o astfel de apărare nu a fost formulată, nici prin contestația administrativă, nici în fața instanței de fond, prin cererea introductivă sau prin notele ulterioare, sentința neputând fi cenzurată de către instanța de control judiciar din perspectiva unei eventuale încălcări a acestui principiu.

În al doilea rând, măsura recuperării întregii finanțări în contextul factual al prezentei cauze este expres reglementată prin lege și contract.

Astfel, potrivit art. 11 "Încetarea contractului" din Anexa 1 a Contractului de finanțare:

"(1) În cazuri excepționale și temeinic dovedite, inclusiv cazurile de forță majoră invocate și comunicate între părți în condițiile legii, Autoritatea Contractantă poate decide încetarea Contractului printr-o notificare scrisă, fără a fi cerută plata finanțării nerambursabile. (...).

(3) În cazul constatării unei nereguli cu privire la încheierea ori executarea Contractului, inclusiv în cazul în care beneficiarul este declarat în stare de incapacitate de plată sau a fost declanșată procedura insolvenței/falimentului, precum și în situația în care Autoritatea Contractantă constată că cele declarate pe proprie răspundere de beneficiar, prin reprezentanții săi, nu corespund realității sau documentele, autorizațiile, avizele depuse în vederea obținerii finanțării nerambursabile sunt constatate ca fiind neadevărate, false, incomplete, expirate, inexacte, nu corespund realității, Autoritatea Contractantă poate înceta valabilitatea Contractului, de plin drept, printr-o notificare scrisă adresată beneficiarului, fără punere în întârziere, fără nicio alta formalitate și fără intervenția instanței judecătorești.

În aceste cazuri, beneficiarul va restitui integral sumele primite ca finanțare nerambursabilă împreună cu dobânzi și penalități în procentul stabil conform dispozițiilor legale în vigoare, în conformitate cu prevederile art. 17 din prezenta Anexă”.

De asemenea, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, are în vedere faptul că scopul declarat al finanțării nerambursabile a fost acela de sprijinire a unei activități viabile, eficiente, aducătoare de profit, care în cauză nu a fost îndeplinit în speță.

Nu s-a încălcat nici principiul ierarhiei actelor normative, întrucât - deși în art. 36 din Legea nr. 85/2006 se prevede că ”de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale - prin art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011 legiuitorul a înțeles să deroge în mod expres de la prevederile mai sus menționate, atunci când în discuție este activitatea de constatare a neregulilor și de stabilirea creanțelor bugetare în temeiul acestui act normativ.

Este vorba, deci, de o aplicare a principiului specialia generalibus derogant și, în plus, nu poate fi ignorat faptul că, la rândul lor, ordonanțele de urgență sunt ulterior aprobate prin lege.

Cu privire la reiterarea, prin cererea de recurs, a susținerilor referitoare la neconstituționalitatea prevederilor art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011, Înalta Curte observă că, prin Decizia nr. 342 din 24 septembrie 2013, Curtea Constituțională a respins deja ca neîntemeiată excepția invocată, constatând că ”prima obligație a autorităților cu competențe în gestionarea fondurilor europene este aceea de a începe activitatea de constatare a eventualelor nereguli apărute în derularea contractului, fără a prezuma că intrarea în insolvență reprezintă de plano o neregulă care a prejudiciat bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora. A doua obligație a autorităților competente în gestionarea fondurilor europene este aceea de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din neregulile constatate, fiind, deci, o activitate subsecventă constatării unor nereguli, și fiind evident că nu pot fi imputate sumele acordate în cadrul contractului fără ca beneficiarul să nu aibă nicio culpă la intrarea în insolvență”.

Or, în cauză, așa cum am arătat, autoritatea a demarat procedura la care o obliga legea, constatând neregula reprezentată de încălcarea prevederilor legale și contractuale asumate, respectiv a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Anexa I a Contractului-cadru de finanțare și a condițiilor de eligibilitate generale EG2 și EG8 din același contract, neregulă pentru care a reținut justificat culpa beneficiarei contractului.

În consecință, constatând că instanța de fond a făcut corect aplicarea dispozițiilor legale incidente la situația de fapt rezultată din actele dosarului, Înalta Curte urmează să respingă recursul reclamantei ca nefondat.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia;

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7, 9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței nr. 100 din 30 mai 2013 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2015.