ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 578/2015

Decizia nr. 578/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei;

Prin Încheierea din 1 octombrie 2013, Curtea de apel București a respins cererea reclamantei SC A. SA de repunere în termenul de modificare a acțiunii, apreciind că nu sunt îndeplinite cerințele art. 186 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 2988 din 8 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect anularea Deciziei nr. 152 din 09 aprilie 2013 emisă de acesta și exonerarea reclamantei de la plata amenzii contravenționale de 5.000 lei aplicată, iar în subsidiar înlocuirea/reducerea sancțiunii.

Împotriva încheierii și sentinței menționate a declarat recurs SC A. SA, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a arătat, în esență, următoarele:

2.1. Cu privire la încheirea atacată, a susținut că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În cauză, prima instanță a ignorat că întârzierea depunerii cererii modificatoare se datorează culpei intimatei care a anexat întâmpinării un înscris inform, cu abrevieri și prescurtări, cu privire la care chiar instanța a încuviințat depunerea unei transcrieri a lui, vătămarea sa derivând din imposibilitatea de a mai modifica acțiunea și/sau completarea probatoriului.

2.2. Referitor la sentința recurată, a arătat că este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, susținând, în esență, că lărgirea cadrului subiectelor ce intră sub incidența art. 40 alin. (1) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual este nelegală, fiind în contradicție cu legea edictată (chiar de către B.).

Moderatorilor de programe audiovizuale nu le incumbă obligațiile instituite de art. 40 alin. (1) din Decizia B. nr. 220/2011, ci exclusiv cele prevăzute de alin. (2) și (3) ale acestui text de lege, care se referă expres la moderatori ca titulari ai obligațiilor.

În speță, deși prima instanță a reținut că în timp ce obligațiile prevăzute la alin. (2) și (3) ale art. 40 Decizia B. nr. 220/2011 sunt instituite în sarcina moderatorilor, iar cea prevăzută la alin. (1) a aceluiași text, inclusiv obligația respectării principiului audiatur et altera pars, revine furnizorului de servicii media audiovizuale, care de altfel a fost sancționat în speță, a concluzionat că „în concret îndeplinirea obligației se analizează prin raportare la prestația persoanelor direct răspunzătoare de conținutul programelor (moderatori, prezentatori, realizatori)”.

Or, atâta timp cât legiuitorul (în speță chiar B.) nu a dorit și nu a înțeles să traseze o atare îndeplinire „în concret” adăugată la lege de judecătorul fondului cu privire la interpretarea alin. (1) al art. 40, iar imediat după (la alin. (2) și (3) același legiuitor (chiar B.) să individualizeze și să expliciteze îndatoririle moderatorilor, rezultă că hotărârea s-a dat cu aplicarea și/sau încălcarea greșită a legii.

Totodată, a arătat că sancțiunea aplicată nu este pentru emisiunea din data de 06 martie 2013, cum greșit a reținut și aplicat prima instanță, referirile la această dată fiind pur informative, ci exclusiv pentru emisiunea „Sub semnul întrebării" din 14 martie 2013.

În fine, recurenta a invocat și sentința nr. 6899 din 04 decembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012 al Curții de Apel București, arătând că interpretarea judecătorului fondului în sensul că această hotărâre privește „o altă situație de fapt, esențial diferită”, astfel încât consideretentele acesteia nu sunt aplicabile în speță, reprezintă o aplicare greșită a legii, materializată prin încălcarea autorității de lucru judecat.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a închierii și în tot a sentinței atacate cu consecința admiterii acțiunii.

2.3. Prin concluziile scrise depuse la dosar, recurenta a reiterat criticile din recurs, solicitând admiterea căii de atac așa cum a fost formulată.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea încheierii și sentinței atacate.

În esență, a arătat că în mod corect prima instanță a respins ca tardivă cererea recurentei-reclamante, constatând că a intervenit decăderea acesteia atât din dreptul de a modifica acțiunea, cât și din dreptul de a propune noi dovezi, față de solicitarea acesteia din 03 septembrie 2013, încheierea atacată fiind legală.

Cu privire la sentința recurată, intimatul-pârât a susținut că în mod corect judecătorul fondului a interpretat și aplicat prevederile legale invocate la cauza dedusă judecății, reținând că titularul obligației prevăzute la art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului este furnizorul de servicii media audiovizuale (conform art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002), iar în concret îndeplinirea obligației se analizează prin raportare la prestația persoanelor direct răspunzătoare de conținutul programelor (moderatori, prezentatori, realizatori).

În speță, autoritatea intimată a constatat că emisiunea "Sub semnul întrebării" din 14 martie 2013 a fost difuzată cu încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, întrucât la adresa unei persoane au fost aduse acuzații fără a fi prezentat și punctul de vedere al acesteia în legătură cu faptele ce îi erau imputate, fără ca alin. (2) și (3) ale art. 40 să constituie temei juridic de aplicare a sancțiunii.

În opinia sa, fapta recurentei-reclamante este cu atât mai gravă cu cât postul SC A. SA era în posesia înregistrării ce conținea punctul de vedere al respectivei persoane, care îl exprimase încă din data de 6 martie 2013, când aceasta participase la o altă emisiune difuzată de același post.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 20 octombrie 2014, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 19 noiembrie 2014.

II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând încheierea și sentința atacate, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimat și în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei B. nr. 152 din 9 aprilie 2013 și exonerarea acesteia de la plata amenzii contravenționale de 5.000 lei aplicată, iar în subsidiar înlocuirea/reducerea sancțiunii.

1.1. Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii

Instanța de control judiciar reține că în mod corect judecătorul fondului a respins cererile reclamantei, prin Încheierea din 1 octombrie 2013, constatând că a intervenit decăderea acesteia atât din dreptul de a modifica acțiunea, cât și din dreptul de a propune noi dovezi, în raport cu prevederile art. 186 și art. 204 C. proc. civ. și având în vedere Încheierea de ședință din 03 septembrie 2013.

1.2. Cu privire la recursul declarat împotriva sentinței;

Prin Decizia nr. 152 din 9 aprilie 2013, reclamanta SC A. SA a fost sancționată de B. cu amenda minimă de 5.000 lei, pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

Art. 40 alin. (1)-(3) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual prevede:

„(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere; dacă acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt.

(2) Moderatorii programelor au obligația să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile.

(3) Moderatorii programelor au obligația să nu folosească și să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige la violență”.

Potrivit raportului de monitorizare care a stat la baza deciziei contestate, în speță, se reține că, în cadrul emisiunii "Sub semnul întrebării" din 14 martie 2013 în care au participat mai mulți invitați, moderatorul emisiunii, pornind de la subiectul dezbătut, a făcut referire și la doamna învățătoare C., care a fost în greva foamei în anul 2010, context în care a fost prezentată și declarația de avere a acesteia, iar prin afirmațiile făcute i s-au adus acuzații indirecte, inducând publicului ideea potrivit căreia ar exista un raport cauzal constând într-o presupusă legătură între greva foamei și veniturile bănești pe care aceasta le-a primit de la SC D. SA, pentru activități independente, potrivit declarației sale de avere.

Pornind de la afirmațiile moderatorului, în emisiune s-a discutat în continuare pe marginea declarației de avere a doamnei C., invitații acreditând aceeași idee acuzatoare potrivit căreia, în realitate, aceasta ar fi fost remunerată de trustul familiei E. pentru a face greva foamei, iar nu pentru aparițiile televizate la emisiunile postului SC D. SA.

Anterior difuzării acestei emisiuni, în data de 6 martie 2013, în cadrul emisiunii x, a aceluiași post, care a avut loc la ora 16

00

, fusese transmis punctul de vedere al doamnei C., în legătură cu acuzațiile care i-au fost aduse sub aspectul că ar fi fost plătită pentru greva foamei de „E.”, acuzații pe care le-a infirmat categoric.

În aceste circumstanțe, recurenta avea obligația, potrivit art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, de a prezenta punctul de vedere al doamnei C., cu atât mai mult cu cât SC A. SA era în posesia înregistrării ce conținea punctul de vedere al respectivei persoane, care îl exprimase încă din data de 6 martie 2013, când aceasta participase la o altă emisiune difuzată de același post.

Referitor la susținerea recurentei, potrivit căreia prima instanță a suspus analizei și emisiunea din 6 martie 2013, cu același format „Sub semnul întrebării”, ce a avut loc între orele 21

00

-23

00

, cu același moderator care, printre alte subiecte discutate cu invitatul său, a făcut referire și la învățătoarea C., aflată în greva foamei în anul 2010, se reține că, într-adevăr, s-a făcut referire la această emisiune, însă cu titlu informativ, obiect al deciziei contestate fiind doar emisiunea "Sub semnul întrebării" difuzată în data de 14 martie 2013.

Cu privire la criticile recurentei referitoare întinderea aplicării noțiunii de moderator, instanța de control judiciar are în vedere conținutul prevederilor art. 40 alin. (1)-(3) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual, din care rezultă că în timp ce obligațiile prevăzute la alin. (2) și (3) sunt instituite în sarcina moderatorilor, cea prevăzută la alin. (1), inclusiv obligația respectării principiului audiatur et altera pars, revine furnizorului de servicii media audiovizuale, sancționat în speță.

Astfel, în cazul unei emisiuni de dezbateri, cum este și cea care formează obiectul prezentei cauze, îndeplinirea acestei obligații a furnizorului de servicii media audiovizuale nu poate fi realizată decât prin intermediul moderatorului, pentru a cărui prestație furnizorul răspunde, potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002.

Principiului audiatur et altera pars presupune nu doar obligația de a permite persoanei în cauză să intervină în emisiune pentru a-și prezenta punctul de vedere, dar și obligația pozitivă de a solicita acest punct de vedere persoanei care face obiectul unei dezbateri.

Or, în speță, deși recurenta a avut posibilitatea tehnică să prezinte acest punct de vedere și în cadrul emisiunii "Sub semnul întrebării" din 14 martie 2013, postul SC A. SA, prin moderatorul emisiunii, nu a întreprins acest demers prin care ar fi putut asigura respectarea principiului audiatur et altera pars, prevăzut de art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, ce vizează dreptul la informare.

Înalta Curte observă că susținerile recurentei-reclamante nu sunt de natură să evidențieze nelegalitatea măsurii dispuse de autoritatea pârâtă nici în raport cu principiile statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința dreptului la liberă exprimare consacrat de art. 10 din Convenție,

atâta timp cât, în considerarea circumstanțelor cauzei, se constată că sancțiunea aplicată este „prevăzută de lege”, urmărește un scop legitim, respectiv „protecția reputației sau a drepturilor altora”, și respectă un just echilibru între protecția libertății de exprimare prevăzută de art. 10 și dreptul persoanei la propria imagine care, de asemenea, este protejat de art. 8 din Convenție, ca element al vieții private.

În fine, referitor la sentința nr. 6899 din 04 decembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012 al Curții de Apel București, invocată, privind aceleași părți, în mod corect s-a reținut că privește o altă situație de fapt, în plus, prin Decizia nr. 3804 din 15 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, această hotărâre a fost modificată, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

P

rin urmare, toate criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SA împotriva Încheierii din 1 octombrie 2013 și sentinței nr. 2988 din 8 octombrie 2013 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Defintivă.

Pronunțată, în sedință publică, astazi 12 februarie 2015.