Decizia nr. 2325/2015 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Hotărârile instanței de fond 1.1. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Iași și ulterior pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei, prin Sentința nr. 261 din 7 februarie 2012, reclamanta SC A. SRL a formulat plângere împotriva actului administrativ prin care i s-a respins cererea de acordare a licenței de funcționare în domeniul pazei și protecției, adus la cunoștință prin Adresa nr. 147193 din 29 iunie 2011 a Inspectoratului Poliției Județene Iași, completată de Adresa nr. 1453068 din 29 iulie 2011, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția de Ordine Publică. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în temeiul art. 20 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, s-a adresat autorității pârâte, solicitând acordarea licenței de funcționare pentru următoarele activități: pază obiective, bunuri, valori și consultanță în domeniu, pază transporturi de bunuri și valori și consultanță în domeniu, protecție specializată a persoanei (gardă de corp) și consultanță în domeniu, însă cererea sa a fost respinsă, pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de textul de lege sus-menționat. În opinia sa, legea trebuie interpretată în ansamblu, adică pe lângă prevederile art. 20 alin. (10) din Legea nr. 333/2003 și cele ale art. 109 C. pen., autoritatea pârâtă apreciind în mod eronat interpretarea legii în sens strict, încălcându-se drepturile fundamentale prevăzute de art. 15, 16 și 41 din Constituția Românei. A considerat că nu pot fi reținute în sarcina sa decât acele condamnări înscrise în cazierul judiciar. Astfel, în mod eronat a fost invocată o hotărâre a unui tribunal, ce nu este definitivă, fiind și anulată de o instanță superioară, încălcându-se în mod flagrant dreptul constituțional de "prezumție a nevinovăției", iar pentru condamnarea suferită în minorat sunt incidente art. 109 alin. (4) C. pen. Concluzionând, reclamantul a apreciat că verificările pârâtului nu sunt efectuate în mod profesionist, sunt răuvoitoare și discriminatorii, deoarece situația reală este cu totul alta. Mandatul emis de autoritățile germane a fost emis în anul 2000 și era pentru aducere și cercetare, și nu pentru executarea vreunei pedepse privative de libertate. 1.

Prin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române a răspuns pe larg criticilor formulate, solicitând respingerea acțiunii. 1.

Prin Sentința nr. 141 din 27 aprilie 2012, Curtea de Apel Iași a respins acțiunea formulată de reclamant, apreciind că acesta nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 20 din Legea nr. 333/2003. 1.

Prin Sentința nr. 217 din 29 iunie 2012, Curtea de Apel Iași a respins cererea de completare a dispozitivului Sentinței nr. 141/2012 a aceleiași instanțe, formulată de reclamant. 1.

Prin Decizia nr. 6 din 9 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile societății reclamante, au fost casate sentințele atacate și a fost trimisă cauza spre rejudecare. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/45/2012*. 1.

Hotărârea instanței, în fond, după casare. Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 132 din 5 iunie 2014, a respins acțiunea formulată de reclamantă, reținând, în esență, următoarele: Obiectul cererii reclamantei îl constituie atât revocarea actului administrativ unilateral emis de Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția de Ordine Publică nr. 1453068 din 29 iulie 2011, prin care s-a respins cererea de licențiere în domeniul pazei și protecției conform Legii nr. 333/2003, cât și obligarea autorității pârâte de a acorda licența de funcționare în acest domeniu, prin constatarea incidenței art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (2) și art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite. În speță, prima instanță a reținut că Inspectoratul General al Poliției Române care, în funcție de datele deținute în privința persoanei ce va ocupa funcția de conducător al societății, a respins solicitarea, a dispus verificări privind persoana B., pentru a stabili dacă sunt îndeplinite cele două condiții cumulative "buna conduită cetățenească" și dacă "nu a suferit condamnări pentru infracțiuni săvârșite cu intenție". S-a constatat că asociatul unic și administratorul societății, B., a avut emis de către autoritățile germane mandat european de arestare - MEA. Curtea de Apel Iași a emis mandat de arestare preventivă. S-a mai constatat și faptul că B. figurează cu condamnare de 3 ani în cadrul Școlii Speciale de Muncă și Reeducare pentru săvârșirea infracțiunilor de furt și tâlhărie, în timpul minoratului (Sentința penală nr. 911 din 18 iunie 1991 a Judecătoriei Iași, definitivă prin Decizia penală nr. 739 din 12 decembrie 1991) fără a constitui antecedent penal notat în cazierul judiciar. La dosar a fost depusă hotărârea dată de un tribunal din Germania în recursul lui B. împotriva Deciziei Curții Districtuale Rotenberg (Wiimne) - curtea cu jurați - din data de 12 octombrie 2010, prin care hotărârea dată asupra fondului, prin care B. fusese condamnat pentru furt calificat în bandă, în nouă cazuri la o pedeapsă de doi ani și două luni, hotărâre prin care prima sentință "se abrogă cu constatările aferente" iar din lecturarea hotărârii rezultă că s-au constatat o serie de erori de procedură. Prima instanță, examinând conținutul art. 20 din Legea nr. 333/2003, a reținut că B. nu îndeplinește cerințele legale pentru ca societatea să obțină licența solicitată. Este adevărat că acesta nu are în prezent antecedente penale, așa cum rezultă și din conținutul certificatului de cazier judiciar depus la dosar, însă, spre deosebire de alte situații, în cazul constituirii firmelor de pază și protecție legiuitorul nu s-a referit la antecedentele penale ale solicitantului, ci s-a referit la inexistenta unor condamnări anterioare, condiție ce nu este îndeplinită având în vedere înscrisurile depuse la dosar. Nici cealaltă condiție pentru obținerea licenței de funcționare, cea a unei bune conduite cetățenești, nu este îndeplinită. Aceleași fapte de natură penală care au fost săvârșite de acesta în trecut sunt de natură să îndreptățească organul de poliție să considere că acesta nu a avut o conduită ireproșabilă pentru a putea lucra într-un asemenea domeniu de activitate. Dreptul la înființarea unei firme de protecție și pază nu este un drept fundamental garantat de Constituție. Acesta poate fi obținut doar prin eliberarea unei licențe dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege. Inspectoratul General al Poliției Române are conferit prin lege un drept de apreciere dacă se impune sau nu eliberarea respectivei licențe întrucât acordarea acesteia presupune analiza și a condiției "existenței unei bune conduite cetățenești". În atare condiții, acordarea respectivei autorizări este rezultatul unei aprecieri care, desigur, nu trebuie să fie una abuzivă, exercitată cu exces de putere. De asemenea, principiul separației puterilor în stat este incompatibil cu eventuala posibilitate a instanțelor judecătorești de a se substitui autorităților publice și de a aprecia chestiuni care exced legalității actului administrativ, adică aspecte de oportunitate, judecătorul neputând să se subroge funcționarului public. Aprecierea conduitei persoanei fizice care urma să dețină calitatea de administrator la firma de protecție și pază în raport de faptele antisociale reținute în sarcina sa au dus la aprecierea de către pârât a neîndeplinirii condiției stipulate de lege, conform datelor și informațiilor existente la organele competente. De altfel, nu contează ce normă a încălcat sau dacă a fost condamnată penal ci faptul că există date și informații privind săvârșirea de fapte antisociale și chiar infracțiuni. Faptul că există și caracterizări pozitive care sunt favorabile nu pot duce la anihilarea și înlăturarea datelor și informațiilor prezentate de pârât cu privire la care nu s-au făcut de către reclamantă alte susțineri, în sensul că nu sunt reale. Aprecierea în concret a faptelor săvârșite de reclamant și dacă acestea prezintă sau nu pericol social ridicat este un aspect ce excede competenței unei instanțe de contencios administrativ, care este obligată conform Legii nr. 554/2004 să-și limiteze controlul la legalitatea actului administrativ, cu excluderea oricăror analize, constatări și judecăți referitoare la oportunitatea, eficacitatea și eficiența activității structurilor puterii executiv-administrative. Aprecierea neîndeplinirii condiției de către administratorul reclamantei de a avea o bună conduită cetățenească nu poate fi considerată ca fiind făcută cu exces de putere de către pârât, acesta exercitându-și dreptul de apreciere în limitele competenței conferite de legiuitor, în baza unor date și informații concrete și în absența vreunei încălcări a drepturilor și libertăților cetățenilor. Prin urmare, refuzul pârâtului de a elibera reclamantei o licența de funcționare este justificat. În privința dispozițiilor O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, prima instanță a apreciat că nu sunt aplicabile, reținând prevederile art. 2 alin. (1) din acest act normativ și, în plus, nu se poate vorbi de o aprobare tacită a unei licențe de funcționare atât timp cât refuzul autorității publice pârâte a fost exprimat expres prin respingerea solicitării formulate, acest refuz fiind comunicat înainte de formularea acțiunii în fata instanței de judecată. 1.

Hotărârea privind completarea și lămurirea Sentințe nr. 132 din 5 iunie 2014. Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 164 din 30 septembrie 2014, a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL având ca obiect completarea și lămurirea dispozitivului Sentinței nr. 132 din 05 iunie 2014 pronunțate de Curtea de Apel Iași, ca neîntemeiată, reținând că în cauză nu sunt îndeplinite prevederile art. 281 1 alin. (1) și art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, în mod greșit, s-a reținut că prin sentință nu s-au soluționat toate capetele de cerere. În dispozitivul hotărârii s-a menționat faptul că acțiunea a fost respinsă în integralitatea ei, cele două capete de cerere cu care instanța a fost învestită fiind menționate în considerentele hotărârii, la fila 3 a sentinței. Toate așa zise capete de cerere indicate de reprezentantul societății reclamante în cererea completatoare nu reprezintă decât niște nemulțumiri ale acestuia, față de modul de redactare a motivării hotărârii și față de soluția, în concret, pronunțată. Faptul că acțiunea a avut doar două capete de cerere, în speță cele reținute în hotărârea pronunțată, rezultă și din Decizia nr. 6 din 09 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru instanța de fond, prin care s-a delimitat cadrul procesual dedus judecății. 2. Calea de atac exercitată Recurenta-reclamantă SC A. SRL a formulat recurs împotriva Sentinței nr. 132 din 5 iunie 2014 și a Sentinței nr. 164 din 30 septembrie 2014 ale Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal. În motivarea recursului împotriva Sentinței nr. 132/2014, recurenta-reclamantă, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., a adus în esență, următoarele critici sentinței atacate: - modul abuziv folosit de IGPR - DOP de obținere și utilizare a informațiilor cu caracter personal nu concordă cu dispozițiile legale în domeniu; - instanța nu a analizat încălcările Legii nr. 290/2004, Legii nr. 238/2009 și Legii nr. 677/2001 de către pârât în ceea ce privește protecția datelor cu caracter personal cât și utilizarea acestor informații din cazierul judiciar, deși acestea figurează ca fiind șterse; - prima instanță, după casare, a soluționat cauza la primul termen, respingând în totalitate acțiunea, inclusiv în ceea ce privește cererea formulată în temeiul O.G. nr. 27/2003 cu modificările și completările ulterioare, fără a da posibilitatea de a-și completa probatoriile pe acest capăt de cerere și fără a ține seama că nu a primit răspuns în termen de 30 zile; - soluția asupra cererii formulată în temeiul O.G. nr. 27/2003 este greșită; - în mod eronat instanța de fond a reținut că autoritatea publică pârâtă nu a acționat cu exces de putere. În opinia sa a îndeplinit condițiile impuse de lege pentru eliberarea licenței de funcționare solicitate pentru SC A. SRL. În mod greșit nu a fost emis aviz de organele competente în conformitate cu art. 20 alin. (9), (10) din Legea nr. 333/2003. Conducătorul reclamantei, B., îndeplinește condițiile prevăzute la art. 20 alin. (10) din Legea nr. 333/2003, pentru acordarea avizului, respectiv să nu fi suferit condamnări pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, întrucât nu are cazier judiciar, iar faptele pentru care s-a reținut condamnarea au fost săvârșite în perioada când era minor, în realitate fiind vorba de o măsură educativă aplicată în anul 1991, caz în care sunt incidente dispozițiile art. 109 C. pen. S-a susținut și îndeplinirea condiției referitoare la buna conduită cetățenească a administratorului B. În ceea ce privește recursul formulat împotriva Sentinței nr. 164/2010, recurentul a susținut că întrucât dispozitivul Sentinței nr. 132/2014 nu a fost clar, concret, iar motivația este contradictorie și fără argumentație legală, a solicitat completări și lămuriri ale dispozitivului acestei sentințe, însă în mod eronat instanța i-a respins această cerere. Se arată și faptul că a formulat cerere de lămurire a sentinței atacate întrucât solicitarea sa formulată în temeiul O.U.G. nr. 27/2003 era întemeiată deoarece nu a primit un răspuns în termen legal la cererea de licențiere. De asemenea, prima instanță nu a lămurit aspectul referitor la "antecedente penale", fiind aduse critici referitoare și la raționamentul juridic și soluția instanței de fond, respectiv Sentința nr. 132/2014. Intimatul Inspectoratul General al Poliției Române (IGPR) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca legală și temeinică sentința recurată, susținând că și-a exercitat dreptul de apreciere în limitele competenței conferite de lege, întrucât conducătorul societății, B., nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 20 alin. (10) din Legea nr. 333/2003, astfel încât licența de funcționare pentru societatea recurentă nu a putut fi acordată. Recurentul-reclamant cât și intimata-pârâtă au formulat concluzii scrise. 3. Soluția instanței de recurs Înalta Curte, analizând recursurile formulate apreciază că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare. Soluția instanței de fond, respectiv Sentința nr. 132/2014, este legală și temeinică, criticile formulate de recurenta-reclamantă fiind nefondate pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare. Se impune a menționa că obiectul cererii formulată de reclamantă îl constituie anularea deciziei IGPR - Direcția de Ordine Publică prin care i s-a respins cererea de acordare a licenței de funcționare în domeniul pazei și protecției, adusă la cunoștință de către Inspectoratul de Poliție Județean Iași prin adresa din 29 iunie 2011 completată cu adresa din 29 iulie 2011, precum și obligarea autorității pârâte la acordarea licenței de funcționare în acest domeniu prin constatarea incidenței dispozițiilor O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite. Din cuprinsul actelor de la dosarul cauzei rezultă că la Cererea nr. 6 din 18 februarie 2011 adresată de reclamantă IGPR - Direcția de Ordine Publică prin care se solicita acordarea licenței de funcționare pentru SC A. pentru: activități de pază obiective bunuri și valori și consultanță în domeniu, pază transporturi de bunuri și valori și consultanță în domeniu, protecție specializată a persoanei (gardă de corp) și consultanță în domeniu, urmare a verificărilor, prin adresa nr. IPJ Iași nr. 147193 din 29 iunie 2011, s-a comunicat acesteia că propunerea de acordare a licenței de funcționare a fost respinsă întrucât asociatul și administratorul B. nu îndeplinește cumulativ condițiile prevăzute de art. 20 alin. (10) din Legea nr. 333/2003, respectiv condiția să nu fi suferit condamnări pentru infracțiuni săvârșite cu intenție. Împotriva respingerii cererii de acordare a licenței de funcționare în domeniul pazei și protecție, respectiv actului cu nr. IPJ Iași nr. 147193 din 29 iunie 2011 s-a formulat plângere prealabilă de către reclamantă, care a fost respinsă, fiindu-i comunicat răspunsul prin adresa nr. 1453068 din 29 iulie 2011 prin care s-a precizat că se menține decizia de neacordare a licenței de funcționare în domeniul pazei și protecției pentru reclamantă întrucât asociatul și administratorul B. nu îndeplinește cumulativ condițiile prevăzute de art. 20 alin. (10) din Legea nr. 333/2003, respectiv condiția să nu fi suferit condamnări pentru infracțiuni săvârșite cu intenție și condiția de a fi cunoscut ca având o bună conduită cetățenească. Analizându-se sentința recurată, se reține că instanța de fond a respectat cerințele Deciziei de casare nr. 6 din 9 ianuarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțându-se explicit asupra acțiunii formulată de reclamantă, inclusiv asupra cererii de acordare a licenței de funcționare în domeniul pazei și protecției atât din perspectiva Legii nr. 333/2003 cât și a O.U.G. nr. 27/2003. În mod corect instanța de fond a reținut că în raport de dispozițiile art. 20 alin. (1), (9) și (10) din Legea nr. 333/2003 modificată și completată, nu s-a acordat reclamantei licența de funcționare în domeniul pazei și protecției prin societăți specializate, întrucât conducătorul societății specializate de pază și protecție nu a obținut, conform dispozițiilor alin. (9), avizul inspectoratului de poliție județean în a cărei rază teritorială își are sediul societatea reclamantă, urmare a neîndeplinirii condițiilor cumulative impuse de art. 20 alin. (10) al actului normativ menționat anterior. Dispozițiile art. 20 alin. (9) și (10) din Legea nr. 333/2003 modificată și completată prevăd următoarele: "(9) Conducătorul societății specializate de pază și protecție trebuie să obțină avizul inspectoratului de poliție județean sau al Direcției generale de poliție a municipiului București, după caz, în a cărei rază teritorială își are sediul societatea respectivă. (10) Unitatea de poliție competentă poate acorda avizul persoanei prevăzute la alin. (9), care are cetățenie română sau cetățenia unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene ori ale Spațiului Economic European, a împlinit vârsta de 21 de ani, posedă pregătire corespunzătoare atribuțiilor ce îi revin, este cunoscută ca având o bună conduită cetățenească și nu a suferit condamnări pentru infracțiuni săvârșite cu intenție". În raport de aceste dispoziții legale speciale care fac parte din cuprinsul Secțiunii a IV-a - Paza și Protecția prin societăți specializate - a Legii nr. 333/2003, se reține că, având în vedere natura activității desfășurată de societățile specializate de pază și protecție, legiuitorul a considerat că se impune ca și conducătorul societății specializate să obțină avizul inspectorului de poliție județean în a cărei rază teritorială își are sediul societatea respectivă, acesta fiind emis urmare a îndeplinirii condițiilor cumulative, expres prevăzute de legiuitor în cuprinsul art. 20 alin. (10) din aceeași lege, printre care se numără buna conduită cetățenească și faptul că nu a suferit condamnări pentru infracțiuni săvârșite cu intenție. După cum se constată, dispozițiile legale citate anterior vizează îndeplinirea condiției "nu a suferit condamnări pentru infracțiuni săvârșite cu intenție" și nu condiția de a nu avea înscrise mențiuni/antecedente penale în certificatul de cazier judiciar. Necontestat este faptul că administratorul societății reclamante B., potrivit Sentinței penale nr. 911 din 18 iunie 1991 pronunțată în Dosarul nr. x/1991 de Judecătoria Iași, definitivă prin Decizia penală nr. 739 din 12 decembrie 1991 a Tribunalului Iași, i-a fost aplicată măsura internării pe o perioadă de 3 ani în cadrul unei Școli speciale de muncă și reeducare pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a), infracțiunile de furt, prevăzute de art. 208, 209 lit. a), c), e), g) C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a), art. 99 C. pen. și art. 1 din Decretul-lege nr. 5/1989. În acest context, este evident că infracțiunile săvârșite cu intenție de conducătorul societății reclamante (tâlhărie și furturi) nu pot fi contestate. Este adevărat că acestuia i s-a aplicat măsura educativă pentru săvârșirea infracțiunilor menționate. Această măsură educativă a internării reprezintă o sancțiune ce i-a fost aplicată în condițiile condamnării sale pentru infracțiunile menționate, săvârșite cu intenție și reținute în sarcina acestuia în timpul minorității. În sensul art. 20 alin. (10) din Legea nr. 333/2003, legiuitorul a avut în vedere orice condamnări pentru săvârșirea unor infracțiuni cu intenție. În contextul în care administratorul/conducătorul societății reclamante este vizat de sentința penală menționată anterior, iar dispozițiile legale speciale impun expres îndeplinirea condiției de a nu fi suferit condamnări pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, nu prezintă relevanță faptul că această persoană nu figurează cu antecedente penale potrivit certificatului de cazier depus la dosar sau că i s-a aplicat măsura educativă, fiind minor. Dispozițiile art. 109 C. pen. la momentul săvârșirii faptelor și pronunțării sentinței penale menționate, invocate de recurenta-reclamantă în apărare nu prezintă relevanță în cauză, întrucât litigiul vizează acțiunea acesteia în ceea ce privește autorizarea în domeniul pazei și protecției, incidente fiind dispozițiile speciale ale Legii nr. 333/2003, inclusiv prevederile art. 20 alin. (9) și (10) din această lege, ca se aplică cu prioritate. Prin urmare, în mod corect instanța de fond a reținut neîndeplinirea condiției legale de a nu fi suferit condamnări pentru infracțiuni săvârșite cu intenție. În altă ordine, condiția privind buna conduită cetățenească este irelevantă și nu poate conduce în niciun caz la invalidarea/nelegalitatea neacordării licenței solicitate, în condițiile în care condiția cumulativă "să nu fi suferit condamnări pentru infracțiuni săvârșite cu intenție", menționată în cuprinsul art. 20 alin. (10) din Legea nr. 333/2003 nu a fost îndeplinită, aceasta fiind și motivul principal al neacordării licenței de funcționare în domeniul pazei și protecției prin societăți specializate, expus în cuprinsul actului din 29 iunie 2011. Dincolo de acest aspect, buna conduită cetățenească nu se rezumă doar la caracterizări pozitive și favorabile conducătorului societății, astfel cum s-a susținut, ci presupune o conduită care să nu genereze niciun fel de suspiciune, dat fiind domeniul deosebit în care urmează să-și desfășoare activitatea societatea reclamantă/conducătorul acesteia. În consecință, în mod corect s-a confirmat concluzia autorității pârâte în sensul neîndeplinirii condițiilor cumulative impuse de art. 20 alin. (10) din Legea nr. 333/2003. De asemenea, în mod legal, instanța de fond a reținut că autoritatea pârâtă nu a acționat cu exces de putere astfel cum această noțiune este definită în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004. În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, criticile recurentei-reclamante privind modul de obținere și utilizare a informațiilor cu caracter personal, respectiv încălcările prevederilor Legii nr. 290/2004, Legii nr. 238/2009 și Legii nr. 677/2001 de către pârât, exced obiectului acțiunii, instanța cercetând cauza dedusă judecății în limitele învestirii acesteia și în raport de dispozițiile legale incidente în cauză. În altă ordine, instanța de recurs reține că sunt nefondate criticile recurentei cu referire la soluția instanței de fond privind solicitarea formulată în temeiul O.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite. Instanța de fond, în mod corect a reținut că în cauza care vizează autorizarea activității firmelor de protecție și pază, nu sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 27/2003, făcând referire la art. 2 alin. (1) din acest act normativ. De asemenea, domeniul protecției și pazei prin societăți specializate a fost reglementat în cuprinsul Legii nr. 333/2003, prin dispoziții speciale care urmăresc și instituie proceduri/avize în ceea ce privește constituirea și funcționarea societăților specializate în acest domeniu, în condiții de maximă siguranță a pazei bunurilor și valorilor, precum și protecția persoanelor. Este evident că aceste dispoziții legale normative speciale exclud aplicarea procedurii aprobării tacite în domeniul pazei și protecției prin societăți specializate. Dacă în accepțiunea legiuitorului, domeniul analizat ar fi fost supus procedurii aprobării tacite, prevederile speciale din cuprinsul Legii nr. 333/2003 ar fi fost inutile. Or, în contextul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze expres funcționarea acestor societăți specializate în baza unor licențe eliberate de IGPR în cadrul unei proceduri speciale, conform Legii nr. 333/2003, în mod logic este exclusă incidența regulilor aplicabile aprobării tacite, cum eronat susține recurenta-reclamantă. În contextul în care corect s-a statuat că nu sunt aplicare disp. O.G. nr. 27/2003, referirile la termenul de 30 de zile de soluționare a cererii sunt fără relevanță. Instanța a realizat în mod corect calificarea juridică a acțiunii formulată de reclamantă. Analizând legalitatea actelor indicate și contestate de recurenta-reclamantă și constatând că nu se impune anularea acestora, în mod evident cererea reclamantei privind eliberarea licenței de funcționare în domeniul menționat nu putea primi o soluționare în sensul dorit și urmărit de aceasta. În altă ordine, deși recurentul a susținut imposibilitatea administrării de probe la instanța de fond, nu a indicat/formulat vreo probă care să fie utilă/pertinentă în cauza dedusă judecății. În ceea ce privește recursul formulat împotriva Sentinței nr. 164/2014, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, soluția recurată fiind temeinică și legală, în raport de disp. art. 281 1 alin. (1) și art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ. Atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de recurs, recurentul a susținut nemulțumirea sa față de soluția și considerentele primei instanțe, care însă au fost analizate cu ocazia judecării recursului formulat. De asemenea, astfel cum s-a reținut, instanța de fond s-a pronunțat asupra tuturor solicitărilor formulate în cauză, astfel că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante. Față de cele reținute, se constată că aspectele invocate de recurentul-reclamantă nu pot atrage incidența disp. art. 281 1 alin. (1) și art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ. În concluzie, în raport de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, va respinge recursurile formulate de recurenta-reclamantă, ca nefondate.