Decizia nr. 2037/2015 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 232/2013 a Curții de Apel Suceava

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA, prin lichidator judiciar B. SPRL Iași, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Suceava - Direcția de Buget, Contabilitate și Fiscalitate, anularea Deciziei de impunere nr. 5612 din 14 februarie 2013 și obligarea organului emitent - Direcția de Buget, Contabilitate și Fiscalitate a Municipiului Suceava - să emită o nouă decizie de impunere cu o bază de impozitare corespunzătoare, impozitul pe clădiri urmând a fi calculat cu o cotă de impozitare de 1,5% aplicată asupra valorii de inventar a clădirii, iar impozitul pe mijloace de transport să fie calculat în raport cu bunurile aflate efectiv în patrimoniul debitoarei.

Soluția primei instanțe Prin Sentința nr. 232 din 23 septembrie 2013, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, prin lichidator judiciar B. SPRL Iași, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Suceava - Direcția de Buget, Contabilitate și Fiscalitate.

Cererea de recurs Împotriva sentinței primei instanțe a formulat recurs reclamanta SC A. SA, prin lichidator judiciar B. SPRL Iași, criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat. În motivarea căii de atac s-au arătat, în esență, următoarele: - prin necomunicarea întâmpinării s-a produs o gravă încălcare a dreptului la apărare al reclamantei - unul dintre drepturile fundamentale, consacrate atât prin Constituție, cât și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; - instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003, întrucât cota majorată este aplicată exclusiv în cazul clădirilor care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani, respectiv 5 ani anteriori anului fiscal de referință, legiuitorul nefăcând nicio precizare cu privire la înregistrarea reevaluărilor în evidențele contabile; - soluția instanței de fond cu privire la impozitul stabilit pentru mijloacele de transport este eronată, lichidatorul judiciar neidentificând documentele necesare în vederea radierii acelor bunuri care nu se mai regăsesc în patrimoniul debitoarei.

Procedura derulată în recurs Raportul asupra recursului, întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28 noiembrie 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din 20 februarie 2015, completul de filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate și l-a admis în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând termen de judecată pe fond a acestuia la data de 15 mai 2015.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, nefiind identificate motive apte să atragă reformarea hotărârii primei instanțe. Critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare prin necomunicarea întâmpinării depuse la dosarul primei instanțe la data de 3 septembrie 2013 ar putea fi încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora se poate cere casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectarea atrage sancțiunea nulității. Într-adevăr, în dosarul Curții de apel nu există o dovadă a comunicării întâmpinării conform art. 206 C. proc. civ., dar neregularitatea trebuia invocată, potrivit art. 178 alin. (2) și (3) C. proc. civ., înainte de a se pune concluzii pe fond, la termenul de judecată din data de 23 septembrie 2013, când ambele părți au fost prezente, prin consilierii juridici, având posibilitatea să consulte dosarul și să adopte poziția procesuală pe care o considerau adecvată. În ceea ce privește aspectele de fond ce formează obiectul contestării judiciare, Înalta Curte reține că debitul fiscal supus controlului instanței de contencios administrativ și fiscal, în condițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., constă în impozitul pe clădiri și impozitul pe mijloace de transport, stabilite prin Decizia de impunere nr. 5612 din 14 februarie 2013, emisă de Direcția de Buget, Contabilitate și Fiscalitate a Municipiului Suceava. Referitor la stabilirea impozitului pe clădiri, judecătorul fondului a identificat corect normele aplicabile în contextul conținutului concret al raportului de drept fiscal dedus judecății, norme cuprinse în art. 253 din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, articol citat integral în considerentele sentinței. În esență, potrivit art. 253 alin. (1) din Codul fiscal, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. Cota de impozit se stabilește prin hotărâre a consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,50% [alin. (2)], în cazul clădirilor reevaluate conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădirii fiind valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică. [alin. (5)] Pentru clădirile care nu au fost neevaluate cota de impozit se stabilește între 10% și 20%, pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului de referință, și între 30% și 40%, dacă reevaluarea nu s-a efectuat în ultimii 5 ani anteriori anului de referință [alin. (6)]. Critica referitoare la aplicarea greșită a art. 253 alin. (6) din Codul fiscal nu este întemeiată, reevaluarea din data de 12 decembrie 2011, invocată de recurenta-reclamantă, nefiind efectuată "conform reglementărilor contabile", așa cum impune alin. (5) al aceluiași articol. Prevederea legală menționată face referire clară la valoarea înregistrată ca atare în contabilitatea persoanei juridice proprietare, motiv pentru care prima instanță a observat riguros că legea leagă efectele reevaluării de înregistrarea noii valori în contabilitate. De aceea, nu prezintă relevanță, din perspectiva aplicării normelor fiscale cuprinse în art. 253 din Codul fiscal, împrejurarea că autoritatea emitentă a deciziei de impunere ar fi putut lua cunoștință de o altă valoare a clădirilor în urma unei notificări efectuate în cadrul procedurii de insolvență. Referitor la impozitul pe mijloacele de transport, recurenta-pârâtă a sugerat o aplicare greșită a prevederilor art. 261 C. fisc., în raport cu dispozițiile art. 264 alin. (2) din același act normativ, conform cărora obligația plății impozitului anual pentru mijlocul de transport, pe care o are orice persoană proprietară a unui mijloc de transport ce trebuie înmatriculat în România, încetează cu data de întâi a lunii următoare celei în care mijlocul de transport a fost înstrăinat sau radiat din evidența fiscală. Aspectele de fapt invocate de recurenta-reclamantă nu sunt de natură să înlăture aplicarea normelor de drept fiscal menționate, motiv pentru care și această critică este lipsită de fundament. Prin urmare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 va fi respins, ca nefondat.