Decizia nr. 3725/2014 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 377/86/2008 — recurs împotriva sentinței nr. 198/2011 a Curții de Apel Suceava

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Suceava, reclamanta SC "M." SA Suceava, reprezentată prin administrator judiciar M.C.M.R.L. SPRL Iași, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Suceava - D.B.C.F.P.J. Suceava, a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. D1 din 23 februarie 2010, stabilită de Municipiul Suceava - D.B.C.F.P.J. și emiterea unei alte decizii de impunere cu o nouă bază de impozitare corespunzătoare. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 23 februarie 2010, organul fiscal din cadrul Primăriei municipiului Suceava i-a comunicat actul administrativ nr. D1 din 23 februarie 2010, ce dispune în mod netemeinic și nelegal ca societatea să fie obligată să achite la data de 31 martie 2010 un impozit pe clădiri în sumă de 927.539,00 RON. La data de 24 februarie 2009, potrivit Încheierii nr. 226, dată în Dosar nr. 377/86/2008 a Tribunalului Suceava, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență, iar M.C.M.R.L. Iași SPRL a fost numit administrator judiciar prin Încheierea nr. 449 din 28 aprilie 2009.

Primul ciclu procesual Prin Sentința nr. 198 din 16 mai 2011, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei, a modificat dispoziția nr. D2 din 11 mai 2010, a Primarului municipiului Suceava, a admis contestația, cu consecința anulării deciziei nr. D1 din 23 februarie 2010, emisă de D.B.C.F.P.J. din cadrul Primăriei municipiului Suceava, cu privire la suma de 927.539 RON, impozit pe clădiri, obligând, totodată, pârâta să emită o nouă decizie de impunere privind impozitul pe clădiri, calculat conform art. 1 lit. b) din H.C.L. Suceava nr. 293 din 12 noiembrie 2009. Prin Decizia nr. 1.348 din 13 martie 2012, Înalta Curte de Casare și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul pârâtului, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava la data de 17 septembrie 2012, sub nr. 6269/86/2010 și, dându-se eficiență recomandărilor instanței de recurs, a fost citat, în calitate de pârât, Primarul municipiului Suceava. Pârâtul Primarul municipiului Suceava a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, motivând, în esență, că la baza emiterii Deciziei de impunere nr. D1 din 23 februarie 2010 a stat raportul de evaluare datat 31 decembrie 2006, raportul de evaluare întocmit la 24 aprilie 2009, fiind depus direct în instanță abia la 19 noiembrie 2010.

Hotărârea Curții de Apel Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 60 din 5 februarie 2013, a admis acțiunea, a modificat Dispoziția nr. D2 din 11 mai 2010 a Primarului municipiului Suceava, a admis contestația și a anulat Decizia nr. D1 din 23 februarie 2010, emisă de D.B.C.F.P.J. din cadrul Primăriei municipiului Suceava cu privire la suma de 927539 RON, impozit pe clădiri. De asemenea, a dispus obligarea pârâtei să emită o nouă decizie de impunere privind impozitul pe clădiri calculat conform art. 1 lit. b) din H.C.L. Suceava nr. 293 din 12 noiembrie 2009. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Hotărârea nr. 293 din 12 noiembrie 2009 a Consiliului Local Suceava s-a stabilit, la art. 1 lit. b), că impozitul pe clădiri prevăzut de art. 253 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, datorat de persoanele juridice care au reevaluat sau au dobândit clădirile începând cu 1 ianuarie 2007, se stabilește la 1,5%, iar conform art. 1 lit. c), impozitul pe clădiri datorat de persoanele juridice care nu au efectuat nici o reevaluare începând cu data de 1 ianuarie 2007, se determină prin aplicarea unei cote procentuale de 10%. Prin decizia de impunere contestată, pârâtul a stabilit în sarcina reclamantei, obligația de plată a sumei de 927.539 RON, reprezentând impozit pe clădiri calculat în conformitate cu dispozițiile art. 253 alin. (6) din C. fisc. și ale art. 1 lit. c) din H.C.L. nr. 293 din 12 noiembrie 2009. La stabilirea sumei reprezentând impozitul pe clădiri, pârâtul a reținut că ultima evaluare a acestora s-a făcut la data de 31 decembrie 2006. Or, din actele depuse la dosar, rezultă că imobilele din patrimoniul reclamantei au fost reevaluate la data de 31 decembrie 2006, conform raportului de evaluare întocmit de expert evaluator A.M., precum și la data de 17 aprilie 2009, conform raportului de evaluare a imobilelor întocmit de expert evaluator P.C. În aceste condiții, având în vedere că imobilele aparținând reclamantei au fost reevaluate în ultimii trei ani, anterior emiterii deciziei de impunere, devin incidente dispozițiile art. 253 alin. (2) din C. fisc. și art. 1 lit. b) din H.C.L. nr. 293 din 12 noiembrie 2009 potrivit cărora, în această situație, impozitul pe clădiri se calculează în cotă procentuală de 1,5%. Pârâta a susținut că la data emiterii deciziei de impunere nu exista un alt raport de evaluare a clădirilor decât cel întocmit de expert A.M. la data de 31 decembrie 2006. Instanța de fond a considerat că această susținere nu poate fi reținută, întrucât reclamanta a făcut dovada contrară, respectiv că în dosarul de insolvență al reclamantei (Dosar nr. 377/86/2008 al Tribunalului Suceava) s-a întocmit un raport de evaluare a construcțiilor care a fost depus la data de 27 aprilie 2009. Din cuprinsul Sentinței nr. 449 din 28 aprilie 2009 a Tribunalului Suceava rezultă acest lucru precum și faptul că pârâtul avea depusă la dosar declarație de creanță așa încât era parte în dosarul de insolvență. În această situație, nu poate susține că, la data de 23 februarie 2010, când a fost emisă decizia de impunere, nu avea cunoștință de raportul de evaluare întocmit de expert P.C. Pe de altă parte, instanța de fond a apreciat că în situația în care ar înlătura acest din urmă raport de evaluare pe considerentul că, anterior introducerii acțiunii, acesta nu a fost prezentat pârâtei, dreptul reclamantei de acces la instanță ar fi golit de conținut, aceasta fiind lipsită de posibilitatea probării pretențiilor sale.

Recursul exercitat împotriva sentinței Municipiul Suceava, prin Primar, a atacat cu recurs sentința menționată, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamantei, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat, în esență, că prima instanță i-a înlăturat în mod greșit apărarea privind inexistența unui raport de reevaluare care să îndeplinească toate condițiile impuse prin C. fisc. și H.C.L. nr. 293 din 12 noiembrie 2009. În ceea ce privește incidența prevederilor art. 41 din Legea nr. 85/2006, invocate de intimata-reclamantă, recurentul-pârât a arătat că textul menționat interzice calcularea de dobânzi, penalități sau alte accesorii ale creanțelor născute anterior sau ulterior datei deschiderii procedurii insolvenței, or suma stabilită prin Decizia de impunere nr. D1 din 23 februarie 2010 reprezintă doar impozitul pe clădiri, neincluzând și debite accesorii obligației principale.

Apărările intimatei SC "M." SA, prin lichidator judiciar M.C.M.R.L. SPRL Iași, a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că imobilele au fost reevaluate la data de 21 aprilie 2009, prin raportul depus în dosarul de insolvență, devenind incidente prevederile art. 253 alin. (2) din C. fisc. și art. 1 lit. b) din H.C.L. Suceava nr. 293 din 12 noiembrie 2009, potrivit cărora impozitul pe clădiri se calculează într-o cotă procentuală de 1,5%.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., ținând seama și de apărările intimatei, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Debitul fiscal supus controlului instanței de contencios administrativ și fiscal, în condițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., constă în impozitul pe clădiri în cuantum de 927.539 RON, stabilit prin Decizia de impunere nr. D1 din 23 februarie 2010, emisă de D.B.C.F.P.J. a Municipiului Suceava, menținut prin dispoziția nr. D2 din 11 mai 2010, prin care Primarul municipiului Suceava a respins contestația administrativă. Potrivit art. 253 alin. (1) din C. fisc., în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. Alin. (5) al aceluiași articol prevede că în cazul clădirilor reevaluate, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului, persoană juridică. La nivelul legislației secundare adoptate în vederea organizării executării legii, pct. 55 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în forma în vigoare în perioada supusă analizei, prevede că în cazul clădirii care a fost reevaluată conform prevederilor legale în vigoare, valoarea de inventar este valoarea înregistrată în contabilitatea proprietarului. După reevaluare, dacă în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal, prin procesul-verbal încheiat în urma ședinței Consiliului de Administrației, s-a aprobat noua valoare a clădirii, ca urmare a efectuării reevaluării și aceasta a fost înregistrată în contabilitate, impozitul pe clădiri se calculează în raport cu valoarea de inventar a clădirii. Norma administrativă citată menționează clar două condiții ce trebuie îndeplinite în vederea stabilirii impozitului pe clădiri în raport cu noua valoare de inventar: - aprobarea noii valori de către Consiliul de Administrație; - înregistrarea valorii rezultate în urma reevaluării în contabilitatea contribuabilului. Prima instanță a considerat că autoritatea fiscală trebuia să ia în considerare valoarea consemnată într-un raport de evaluare întocmit la data de 21 aprilie 2009, la solicitarea administratorului provizoriu, în Dosarul de insolvență nr. 377/86/2008 al Tribunalului Suceava, pentru că în caz contrar controlul de legalitate ar fi golit de conținut. Instanța de control judiciar nu împărtășește însă această abordare, pentru că raportul respectiv nu îndeplinește cerințele rezultate din normele juridice menționate mai sus, pentru a fi calificat drept o operațiune de reevaluare în accepțiunea art. 253 alin. (5) din C. fisc., iar noua valoare a clădirilor nu s-a regăsit într-o declarație de impunere depusă la autoritatea fiscală în cei doi ani fiscali anteriori anului de referință. Nu prezintă relevanță, din perspectiva aplicării normelor fiscale cuprinse în art. 253 din C. fisc., împrejurarea că autoritatea emitentă a deciziei de impunere ar fi putut lua cunoștință de o altă valoare a clădirilor în cadrul procedurii de insolvență. Practica în materie a Înaltei Curți, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a consolidat în sensul enunțat în cuprinsul prezentelor considerente, fiind de indicat, cu titlu de exemplu, Deciziile nr. 2.252 din 14 aprilie 2011, 1.147 din 24 februarie 2011, 512 din 5 februarie 2014, 3.345 din 19 septembrie 2014. În consecință, Înalta Curte va admite recursul pârâtului și în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., va modifica sentința în sensul respingerii acțiunii reclamantei.