ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 845/2016

Decizia nr. 845/2016

Asupra cererii de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04 decembrie 2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. Iași (fosta C.), primarul Municipiului Iași și Primăria Municipiului Iași, anularea Dispoziției nr. 517 din 07 iunie 2013 emisă de primarul Municipiului Iași și a Deciziei de impunere nr. 8621/J din 08 februarie 2013 emisă de C., cu consecința exonerării de la plata impozitului pe clădiri stabilit în sarcina sa, în cuantum de 1.389.408 lei, precum și obligarea B. Iași să emită o nouă decizie de impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri datorat de reclamantă pentru anul 2013, pentru imobilele impozitate prin Decizia de impunere nr. 8621/J din 08 februarie 2013, cu aplicarea unei cote de impozitare de 0,95%, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1573 din 20 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

- respinge acțiunea promovată în contradictoriu cu pârâtele B. Iași și Primăria Municipiului Iași, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă;

- admite în rest acțiunea promovată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Iași, prin primar, primarul Municipiului Iași și C. Iași;

- anulează Dispoziția de soluționare a contestației nr. 517 din 03 iunie 2013 emisă de primarul Municipiului Iași și Decizia de impunere nr. 8621/J din 08 februarie 2013 emisă de C. Iași;

- obligă C. Iași să emită o nouă decizie de impunere care să aibă în vedere considerentele prezentei sentințe;

- obligă pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 50 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.

II. Motivele de casare invocate;

Împotriva sentinței civile nr. 1573 din 20 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Municipiul Iași/primarul Municipiului Iași, susținând că a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor legale aplicabile în materia dreptului administrativ-fiscal și invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susțin recurenții că intimata-reclamantă face parte din categoria persoanelor juridice care datorează impozit pe clădirile deținute în proprietate, potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., iar organul fiscal local a procedat la stabilirea impozitului aferent clădirilor situate în Iași, în conformitate cu prevederile art. 253 din C. fisc. și pct. 52.1 și 57.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Se arată că, pentru cele două clădiri, nu se regăsesc înregistrate în evidența contabilă a intimatei acțiunea de reevaluare potrivit legislației contabile în vigoare, iar anul 2013 se plasează în afara intervalului ultimilor cinci ani fiscali anteriori anului fiscal de referință, astfel că, în mod legal, organul fiscal local a stabilit impozitul pe clădiri prin aplicarea cotei de 40% corespunzătoare clădirilor nereevaluate în ultimii cinci ani anteriori anului fiscal de referință la costul de achiziție.

În susținerea actelor ce fac obiectul controlului judiciar, recurenții invocă prevederile art. 1 din C. fisc.

III. Derularea procedurii judiciare în fața instanței de recurs și analiza motivelor de casare

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea din 16 noiembrie 2015, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 22 martie 2016.

Prin Decizia de impunere nr. 8621/J din 08 februarie 2013 emisă de C. Iași, a fost stabilită în sarcina reclamantei obligația de plată a impozitului pe clădiri pentru anul 2013, pentru două imobile proprietatea acesteia, situate în Iași, în sumă totală de 1.389.408 lei, prin aplicarea unei cote de impozit de 40% la costul de achiziție, corespunzătoare clădirilor care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință.

Contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva acestei decizii de impunere, prin care solicita aplicarea cotei de impunere de 0,95%, a fost respinsă de primarul Municipiului Iași prin Dispoziția nr. 517 din 03 iunie 2013, cu motivarea că reevaluarea imobilelor nu a fost înregistrată în evidența contabilă a SC A. SA, potrivit legislației contabile în vigoare.

Prima instanță a reținut că reclamanta SC A. SA este o instituție financiară nebancară, care își desfășoară activitate potrivit prevederilor Legii nr. 93/2009, iar, potrivit susținerilor reclamantei, necontestate de pârâți și confirmate de probele administrate în cauză, cele două imobile pentru care s-a calculat impozitul pe clădiri au fost achiziționate în scop de revânzare către terți, ulterior achiziționării fiind predate către utilizatori, în temeiul contractelor de leasing financiar încheiate cu aceștia, contracte ce au fost reziliate, cu consecința reintrării imobilelor în posesia reclamantei.

La sfârșitul anului 2011, reclamanta a procedat la reevaluarea celor două imobile, prin intermediul unei societăți specializate, rezultatul reevaluării fiind comunicat compartimentului de specialitate al autorităților administrației publice locale și înregistrat în evidențele contabile ale reclamantei, în conformitate cu prevederile Ordinului Băncii Naționale a României nr. 27/2011

pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene (act denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Reglementările contabile aprobate prin Ordinul Băncii Naționale a României nr. 27/2011”), aplicabil în cazul instituțiilor financiare nebancare.

În raport cu prevederile pct. 4 lit. a), pct. 130 și pct. 299 din Reglementările contabile aprobate prin Ordinul Băncii Naționale a României nr. 27/2011, în mod corect cele două imobile au fost catalogate ca făcând parte din categoria activelor de natura stocurilor, și nu din cea a imobilizărilor corporale, având în vedere modul în care au reintrat în posesia societății și scopul achiziționării lor, de revânzare către terți, în vederea obținerii de profit, scop menținut și după rezilierea contractelor de leasing, reclamanta neintenționând să le utilizeze pentru activitatea proprie sau pentru a fi închiriate.

Cât privește operațiunile contabile efectuate cu privire la cele două imobile, acestea au fost detaliate de reclamantă în cuprinsul cererii introductive, fără ca pârâții să îi conteste susținerile.

Curtea de apel a reținut că cele două imobile au fost reevaluate la data de 31 decembrie 2011, valoarea clădirii fiind stabilită în urma reintrării în posesia  SC A. SA ca efect al rezilierii contractului de leasing, imobilele fiind evidențiate în stoc, „Alte bunuri diverse”, în conformitate cu pct. 83 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Reglementările contabile aprobate prin Ordinul Băncii Naționale a României nr. 27/2011.

În urma reevaluării din anul 2011 a celor două imobile, reclamanta a procedat la înregistrarea operațiunilor în contabilitate cu respectarea normelor contabile aplicabile în cazul instituțiilor financiare nebancare, reprezentate de Reglementările contabile aprobate prin Ordinul Băncii Naționale a României nr. 27/2011, astfel că în mod eronat au reținut pârâții că reevaluarea nu a fost înregistrată în evidențele contabile potrivit legislației contabile în vigoare, făcând în mod nejustificat abstracție de faptul că reclamantei i se aplică norme contabile speciale, derogatorii de la dreptul comun.

În raport cu dispozițiile art. 253 alin. (1), (2), (3), (5), (6) și (6

1

) din C. fisc. și ale pct. 52 alin. (1) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, precum și cu împrejurările de fapt expuse, Curtea de apel a reținut că în mod nelegal s-a determinat impozitul datorat prin aplicarea cotei majorate de impozit, de 40%, asupra costului de achiziție al clădirilor, ca urmare a refuzului nejustificat al autorităților de a ține cont de reevaluarea realizată în anul 2011, deși, în circumstanțele expuse, pârâții trebuiau să dea eficiență reevaluări și să calculeze impozitul prin aplicarea cotei de impozitare stabilite prin hotărâre a consiliului local conform art. 253 alin. (2) din C. fisc. asupra valorii de inventar determinate conform art. 253 alin. (3) din C. fisc. raportat la pct. 52 alin. (1) lit. e) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Dispozițiile art. 1 alin. (3) din C. fisc. invocate de pârâții nu constituie un argument de legalitate a actelor administrative fiscale contestate în speță, deoarece Ordinul Băncii Naționale a României nr. 27/2011 conține reglementări contabile speciale aplicabile instituțiilor financiare nebancare, derogatorii de la normele contabile de drept comun reprezentate de Legea contabilității nr. 82/1992 și de actele normative emise în baza acesteia.

În raport cu susținerile recurenților, este necontestat faptul că intimata-reclamantă face parte din categoria persoanelor juridice care datorează impozit pe clădirile deținute în proprietate, potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.

Circumstanțele cauzei, necontestate de către recurenți, reținute ca atare de prima instanță și confirmate de probatoriul administrat, relevă următoarele aspecte: cele două imobile au făcut obiectul unor contracte de leasing, iar, ulterior rezilierii acestor contracte, au reintrat în posesia reclamantei; la sfârșitul anului 2011, reclamanta a procedat la reevaluarea celor două imobile, prin intermediul unei societăți specializate; rezultatul reevaluării a fost comunicat compartimentului de specialitate al autorităților administrației publice locale și a fost înregistrat în evidențele contabile în conformitate cu prevederile Reglementărilor contabile aprobate prin Ordinul Băncii Naționale a României nr. 27/2011.

Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, reține că reclamanta este o instituție financiară nebancară, care își desfășoară activitate potrivit prevederilor Legii nr. 93/2009, aspect necontestat de către recurenți, instituție căreia îi sunt aplicabile Reglementările contabile aprobate prin Ordinul Băncii Naționale a României nr. 27/2011, fiind elocvente prevederile art. 4 lit. a) din aceste Reglementări, conform cărora „Prevederile prezentului ordin se aplică: instituțiilor financiare nebancare înscrise în Registrul general potrivit prevederilor Legii nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare”.

În plus, Înalta Curte apreciază că sunt relevante și dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, conform cărora „Instituțiile financiare nebancare vor organiza și vor conduce contabilitatea, în conformitate cu prevederile Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, și cu reglementările specifice elaborate de Banca Națională a României, cu avizul Ministerului Finanțelor Publice.” Este adevărat că dispozițiile respective fac trimitere la prevederile Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, însă trimiterea se interpretează în sensul că Legea nr. 82/1991 se aplică numai în măsura în care nu există reglementări specifice elaborate de Banca Națională a României.

Or, în prezența reglementărilor specifice cuprinse în Reglementările contabile aprobate prin Ordinul Băncii Naționale a Romîniei nr. 27/2011, cu just temei a reținut prima instanță că

reclamanta a procedat la înregistrarea în contabilitate a operațiunilor de reevaluare din anul 2011 cu respectarea acestor reglementări contabile. Pe cale de consecință, nu poate fi primită apărarea recurenților-pârâți în sensul că reevaluarea nu a fost înregistrată în evidențele contabile potrivit legislației contabile de drept comun.

Dispozițiile incidente raportului juridic dedus judecății sunt următoarele:

Art. 253 alin. (1), (2), (3), (5), (6) și (6

1

) din C. fisc.:

„Art. 253.

-

(1)

În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.

(2)

Cota de impozit se stabilește prin hotărâre a consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,50% inclusiv. La nivelul municipiului București, această atribuție revine Consiliului General al Municipiului București.

(3)

Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare.

(…);

(5)

În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică. (…);

(6)

În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al Municipiului București între:

a)

10% și 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință;

b)

30% și 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință.

(61)

Cota impozitului pe clădiri prevăzută la alin. (6) se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepție clădirile care au fost amortizate potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cea prevăzută la alin. (2).”

Pct. 52 alin. (1) lit. e) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004:

„52. (1) Prin sintagma valoarea de inventar a clădirii, în scopul determinării impozitului pe clădiri, se înțelege valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, și care, după caz, poate fi: (…);

e) valoarea rezultată în urma reevaluării, pentru clădirile reevaluate în baza unei dispoziții legale.

”

În susținerea legalității actelor contestate, recurenții se limitează să invoce dispozițiile art. 253 din C. fisc. și pct. 52.1 și 57.4 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Însă, în condițiile în care s-a reținut că reclamanta a procedat la reevaluarea imobilelor și la înregistrarea în contabilitate în conformitate cu dispozițiile specifice ale Reglementărilor contabile aprobate prin Ordinul Băncii Naționale a României nr. 27/2011, sunt incidente dispozițiile art. 253 alin. (1)-(3) din C. fisc. și ale pct. 52.1 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, conform cărora, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii (rezultată în urma reevaluării și înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare) stabilită prin hotărâre a consiliului local și cuprinsă între 0,25% și 1,50% inclusiv.

Dispozițiile pct. 57 alin. (4) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, de care se prevalează recurenții prevăd că:

„57. (…);

(4) În cazul contractelor de leasing financiar care se reziliază, impozitul pe clădire este datorat de locator începând cu data încheierii procesului-verbal de predare a bunului sau a altor documente similare care atestă intrarea bunului în posesia locatorului ca urmare a rezilierii contractului de leasing. Impozitul se stabilește pe baza valorii la care clădirea este înregistrată în contabilitatea locatorului.”

Însă, aceste dispoziții nu reprezintă un argument pentru a nu fi luată în considerare înregistrarea în contabilitate a operațiunii de reevaluare realizată de reclamantă în conformitate cu Reglementările contabile aprobate prin Ordinul Băncii Naționale a României nr. 27/2011.

Pe cale de consecință, făcând abstracție de operațiunea de reevaluare a imobilelor efectuată și înregistrată de reclamantă conform Reglementărilor contabile aprobate prin Ordinul Băncii Naționale a României nr. 27/2011, autoritățile publice pârâte au emis actele contestate prin aplicarea eronată a prevederilor art. 253 alin. (6) lit. b) din C. fisc., în locul prevederilor art. 253 alin. (2) din C. fisc. în raport cu valoarea de inventar determinată conform art. 253 alin. (3) din C. fisc. raportat la pct. 52 alin. (1) lit. e) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, așa cum corect a reținut și a argumentat prima instanță.

Pentru toate considerentele arătate, constatând că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurenții-pârâți subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Municipiul Iași/primarul Municipiului Iași împotriva sentinței nr. 1573 din 20 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 martie 2016.