ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3843/2014
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3843/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă
nr. 1223 din 3 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC
E.F.G.L. I.F.N. SA, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Iași prin D.E.F.P.
Iași și primarul Municipiului Iași, a anulat Dispoziția din 24 mai 2012 emisă
de primarul Municipiului Iași și a anulat Decizia de impunere nr. 12747/J din 16
ianuarie 2012 emisă de Municipiul Iași.
Pentru
a pronunța această soluție, instanța de fond a analizat într-o manieră
detaliată situația de fapt și dispozițiile legale incidente, respectiv art. 253
din C. fisc., în forma în vigoare la 1 ianuarie 2012, intitulat „Calculul
impozitului datorat de persoanele juridice; H.G. nr. 44/2004 reprezentând
Normele Metodologice de aplicare a C. fisc., partea a II a, pct. 52-60
1
;
precum și Ordinul nr. 13 din 19 decembrie 2008 pentru aprobarea Reglementărilor
contabile conforme cu directivele europene, aplicabile instituțiilor de credit,
instituțiilor financiare nebancare și Fondului de garantare a depozitelor în
sistemul bancar, care era în vigoare în 2011.
În
acest context, Curtea a constatat
că susținerile reclamantei sunt fondate, în
sensul că în mod greșit au apreciat autoritățile pârâte că imobilul nu a fost
reevaluat timp de 3 ani consecutivi și au aplicat o cotă majorată de impozit,
pentru anul 2012.
În
primul rând, Curtea a constatat că modul de stabilire a impozitului pe clădire
în cauza de față trebuia să aibă în vedere următoarele elemente esențiale:
impozit pe o clădire ce aparține unei persoane juridice; clădire ce făcuse
obiectul unui contract de leasing, ce a fost reziliat; dacă au trecut 3 ani de
la ultima reevaluare; dacă reevaluarea a fost corect înregistrată în
contabilitatea reclamantei.
Sub
aspectul modalității de înregistrare în contabilitate, s-a constatat că există
o divergență cu privire la conturile prin care trebuia făcută înregistrarea
reevaluării în contabilitatea reclamantei.
Curtea
a reținut că reclamanta a calificat bunul revenit în posesia sa ca urmare a
rezilierii contractului de leasing ca și stoc, fiind un bun ce se încadra în
ipoteza de la
pct.
129 din Ordinul nr. 13/2008, deoarece este deținut pentru a fi vândut pe
parcursul desfășurării normale a activității. Reclamanta s-a bazat pe aceste
dispoziții legale pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitate.
S-a
apreciat ca fiind corectă susținerea reclamantei, în sensul că bunurile
reposedate în urma rezilierii contractelor de leasing trebuie, în mod
obligatoriu, să fie înregistrate în contabilitate ca active circulante, și
anume stocuri, ele neîntrunind condițiile impuse de legislația contabilă pentru
a fi considerate active imobilizate, atâta timp cât urmează să fie valorificate
prin vânzare sau prin încheierea unui nou contract de leasing financiar. Prin
urmare, reclamanta a procedat în mod corect la înregistrarea contabilă a
reevaluării imobilului.
Dincolo
de acest aspect, Curtea a constatat că atâta vreme cât norma principală (art. 253
alin. (5) din C. fisc.) nu distinge, orice tratament diferențiat aplicabil prin
acte administrative cu forță juridică inferioară C. fisc. și al căror scop este
să asigure aplicarea acestuia, dar care adaugă la ipoteza legală din norma
principală, nu poate fi luat în considerare. Astfel, câtă vreme ipoteza
„înregistrării ca atare” în contabilitatea reclamantei a fost generic
reglementată de art. 253 din C. fisc., rezultă că această ipoteză a fost
îndeplinită de către reclamantă, indiferent de calificarea ca activ imobilizat
sau ca activ circulant și de conturile în care s-a înregistrat operațiunea de
reevaluare.
Sub
aspectul termenului de 3 ani, instanța a considerat că organul fiscal a
procedat în mod greșit, ignorând prevederile exprese ale art. 253 referitoare
la situația bunului imobil ce face obiectul leasingului și faptul că între 25
mai 2009 și 30 septembrie 2010, imobilul se aflase în posesia locatarului din
contractul de leasing (contractul de leasing financiar imobiliar a fost
încheiat la data de 25 mai 2009, iar la data de 30 septembrie 2010, ca urmare a
rezilierii contractului de leasing și refuzului utilizatorului de a elibera
clădirea, imobilul a reintrat în posesia reclamantei în urma parcurgerii
procedurii de executare silită, conform Procesului verbal din 30 septembrie 2010,
întocmit de executor judecătoresc P.S.S., în Dosarul de executare nr. 509/2010).
S-a
mai reținut că nu pot fi luați în calculul termenului de 3 ani anteriori (care
trebuie să fie consecutivi, acest aspect rezultând în mod evident din Normele
Metodologice deja citate) anii 2009 și 2010, câtă vreme pentru acești ani
obligația de plată a impozitului pe clădire (cu toate obligațiile aferente, de
reevaluare eventual) revenea locatarului.
După
reintrarea în posesie de către reclamanta-locator, a apreciat Curtea, începe să
curgă termenul de 3 ani pentru reevaluare. Or, la data de 21 octombrie 2010 (în
curs de o lună de la reintrarea în posesie), imobilul a fost reevaluat prin
Raportul de reevaluare din 21 octombrie 2010 de către expert evaluator J.C., ca
având o valoare de piață, la data întocmirii raportului, de 610.000 euro,
respectiv 2.619.300 lei (net inferioară costului de achiziție al imobilului, ce
fusese înregistrată inițial în contabilitate la data dobândirii).
Astfel,
în 2010, reclamanta și-a îndeplinit obligația de reevaluare, ceea ce înseamnă
că în anul 2012 nu se putea considera împlinit termenul de 3 ani anteriori
consecutivi în care să nu fi fost reevaluat imobilul.
Totodată,
Curtea a considerat relevant exemplul dat de punctul 54 din Normele Metodologice
de aplicare a C. fisc.
Astfel,
indiferent de existența unei erori de înregistrare ca stoc în loc de activ
imobilizat, reclamanta își îndeplinise obligația de reevaluare a imobilului,
nefiind incidentă cota majorată de impozit pe clădiri de 20 % pentru anul 2012.
Curtea
a mai reținut ca fiind relevante și interpretările oficiale ale normelor
incidente în cauză de către M.F.P. și B.N.R., chiar dacă acestea nu au forță
juridică obligatorie, respectiv opinia întocmită de M.F.P. - D.L.R.C. din
aprilie 2012, formulate ca răspuns la Adresa din 20 martie 2012 emisă de A.S.F.
- A.L.B. România cu referire la „aplicarea corectă și unitară a prevederilor C.
fisc. la nivelul direcțiilor teritoriale de impozite și taxe", în ceea ce
privește situațiile în care contractele de leasing financiar sunt încheiate cu
obligativitatea reposedării bunului de către finanțator, precum și răspunsul din
03 aprilie 2012 emis de B.N.R. - D.R.A.
S-a
mai reținut că atâta timp cât interpretarea oferită de pârâte dispozițiilor
legale anterior evocate este contradictorie interpretării oferite de organele
centrale cu atribuții de reglementare și interpretare oficială autentică, se
încalcă principiul certitudinii impunerii și principiul aplicării unitare a
dispozițiilor fiscale.
Pentru
toate aceste considerente, apreciind că în mod corect reclamanta a procedat la
reevaluarea imobilului, astfel încât impozitul pe clădire trebuia stabilit în
conformitate cu disp. art. 253 alin. (2) din C. fisc., impozit ce a fost deja
achitat de către reclamantă, Curtea a admis cererea.
Împotriva
acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâții
Municipiul Iași și primarul Municipiului Iași au declarat recurs.
Prin cererea de recurs,
al cărei temei juridic nu a fost indicat conform C. proc. civ., s-a arătat în
mod sintetic că sentința atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor Legii nr.
571/2003 privind C. fisc. și H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare
a C. fisc., fiind citate prevederile art. 1 alin. (3) și art. 253 („Calculul
impozitului datorat de persoane juridice”) alin. (1), (2), (3), (5), (5
1
),
(6), (6
1
) și prevederile pct. 52 alin. (1) lit. e) și pct. 57 alin. (4),
Titlul IX din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., precizându-se că din
economia textelor legale aplicabile rezultă, fără putință de tăgadă, faptul că
pentru a beneficia de cota de impozitare de 0,9% corespunzătoare clădirilor
reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, reevaluarea
trebuie înregistrată în contabilitatea persoanei juridice ca o acțiune de
reevaluare potrivit legislației contabile în vigoare. Deși reclamanta nu a
făcut această dovadă instanța fondului a reținut și hotărât în mod nejustificat
contrariul.
Prin întâmpinare,
intimata SC E.F.G. L. I.F.N. SA a apreciat că sentința recurată este legală și
temeinică, rezultând atât din dispozițiile legale aplicabile cât și din actele dosarului
că numai ca urmare a unei vădit eronate și cu rea credință interpretări autoritățile
recurente consideră că imobilul situat în intravilanul municipiului Iași, zona
Bucium, jud. Iași nu a fost reevaluat timp de 3 ani consecutiv, aplicând o cotă
majorată de impozit de 20% pentru anul 2012, în loc să aplice cota obișnuită de
0,9%. Operațiunea de reevaluare realizată de intimată nu intra sub incidența
art. 253 alin. (6) lit. a) din C. fisc., așa cum s-a reținut de autoritatea
recurentă, ci sub incidența art. 253 alin. (5) din C. fisc. precum și a pct. 52
alin. (1) lit. e) și pct. 57 alin. (2) din Normele de aplicare a art. 253 din C.
fisc. Concluzionează intimata că toată argumentația dezvoltată în considerentele
sentinței, care nu a fost combătută de recurenți și de aceea se impune menținerea
soluției pronunțate de prima instanță.
Examinând cauza din perspectiva
obiectului ei, a normelor legale aplicabile, a probatoriului administrat,
Înalta Curte reține că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare,
pentru cele ce vor fi punctate în continuare.
O primă observație este
aceea că prin cererea de recurs nu sunt aduse critici autentice sentinței atacate,
recurenții mărginindu-se la a considera că punctul lor de vedere este cel corect
și că instanța a aplicat greșit legislația referitoare la modul de calcul al impozitului
pe clădiri datorat de persoanele juridice.
Instanța de control judiciar
constată, prin aplicarea art. 304
1
C. proc. civ., că abordarea și concluzia
judecătorului fondului asupra acțiunii în anulare cu care a fost învestit sunt corecte
și legale.
Obiectul acțiunii a
vizat anularea atât a Dispoziției nr. 492 din 24 mai 2012 emisă de primarul Iași
prin care a fost respinsă contestația împotriva Deciziei de impunere nr. 12747/J
din 16 ianuarie 2012 întocmită de D.E.F.P.L. a municipiului Iași, cât și a acestei
decizii de impunere, solicitându-se totodată și suspendarea efectelor deciziei de
impunere în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu consecința exonerării reclamantei
SC E.F.G. L. I.F.N. SA de plata sumei de 864.111 lei reprezentând impozit pe
clădiri stabilit suplimentar de plată, aferent imobilului proprietatea reclamantei,
situat în intravilanul municipiului Iași, zona Bucium, jud. Iași.
Prin încheierea din 6
februarie 2013 instanța a respins, motivat, cererea de suspendare a executării Deciziei
de impunere nr. 12747/J din 16 ianuarie 2012, reținând că nu sunt îndeplinite cumulativ
condițiile impuse de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ,
respectiv condiția existenței unui caz bine justificat și cea a pagubei iminente.
În evaluarea cererii
de anulare a fost avută în vedere situația de fapt conturată de actele dosarului,
motivele invocate de societatea reclamantă dar și apărările formulate de pârâte,
și nu în ultimul rând dispozițiile legale incidente: art. 253 din C. fisc. în
forma în vigoare la 1 ianuarie 2012 („Calculul impozitului datorat de persoanele
juridice” din Titlul IX „Impozite și taxe locale”, cap. II „Impozitul și taxa
pe clădiri”), H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare
a C. fisc., partea a II-a, pct. 52-60
1
, Ordinul nr. 13 din 19
decembrie 2008 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele
europene, aplicabile instituțiilor de credit, instituțiile financiare nebancare
și Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, pct. 94 alin. (1), 109
alin. (1) și pct. 129 alin. (1), ordin care era în vigoare în anul 2011.
În mod just s-a considerat
nefondată susținerea pârâtelor că data ultimei reevaluări a imobilului în
discuție a fost data de 18 decembrie 2007, data dobândirii, și că pe cale de consecință
anul 2007 se plasează în afara intervalului ultimilor trei ani fiscali
anteriori anului fiscal de referință. Organul fiscal a ignorat faptul că între
25 mai 2009-30 septembrie 2010 imobilul s-a aflat în posesia locatarului din contractul
de leasing financiar imobiliar din 25 mai 2009, că urmare a rezilierii acestui
contract imobilul a revenit în posesia reclamantei la data de 30 septembrie 2010,
fiind înregistrat în contabilitatea societății reclamante la valoarea de achiziție.
Imobilul a fost
reevaluat prin Raportul de reevaluare din 21 octombrie 2010 (cu o valoarea de
piață inferioară celei de achiziție), iar la data de 24 iulie 2012 reclamanta
și-a îndeplinit obligația de reevaluare (cu o valoare de asemenea în scădere).
Operațiunea de reevaluare
a fost înregistrată de societatea reclamantă în conturile expres prevăzute de
reglementările contabile în vigoare la acea dată, respectiv Ordinul B.N.R. nr. 13/2008
prin care s-au aprobat Reglementările contabile conforme cu directivele
europene, aplicabile instituțiilor de credit, instituțiilor financiare nebancare
și Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar.
Divergența cu privire
la conturile în care trebuie făcută înregistrarea reevaluării în contabilitatea
reclamantei a fost lămurită de prima instanță care subliniază în considerentele
sentinței că este corectă susținerea reclamantei în sensul că bunurile reposedate
în urma rezilierii contractelor de leasing trebuie înregistrate în contabilitate
ca active circulante și anume stocuri (pct. 129 din Ordinul nr. 13/2008),
apreciind totodată că de altfel din moment ce dispozițiile art. 253(5) din C. fisc.
(„valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în
patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor
legale în vigoare”) nu disting, nu are relevanță contul în care s-a înregistrat
operațiunea, ci faptul că obligația de înregistrate în contabilitate a fost îndeplinită
de către reclamantă.
Se reține, de
asemenea, că în mod eronat autoritățile recurente au făcut aplicația art. 253
alin. (6) lit. a) din C. fisc., text legal al cărui conținut este redat în considerentele
sentinței, deoarece potrivit normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 94/2004
sintagma „ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință” se referă la ultimii
3 ani consecutivi. În acest context legal nu pot fi luați în calcul anii 2009
și 2010, ani în care obligația de plată a impozitului pe clădire (cu toate obligațiile
aferente, eventual obligația de reevaluare) revenea locatarului ca efect al contractului
de leasing financiar imobiliar din 25 mai 2009.
Imobilul a reintrat în
posesia reclamantei-locator la data de 21 octombrie 2010, astfel că în anul 2012
nu era împlinit termenul de 3 ani anterior/consecutivi pentru reevaluarea imobilului
și deci autoritățile pârâte au aplicat greșit o cotă majorată de impozit de 20%
pentru anul 2012.
Raționamentul
logico-juridic expus în detaliu în sentința recurată i-au fost în mod judicios
alăturate și interpretările oficiale emise de M.F.P. și de B.N.R.,
apreciindu-se că acestea chiar în lipsa unei forțe juridice obligatorii aparțin
unei entități cu competențe în domeniu.
Neexistând motive pentru
reformarea sentinței, având în vedere și dispozițiile art. 312 alin. (1) C.
proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și
completată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de Municipiul Iași și de primarul Municipiului Iași împotriva
sentinței civile nr. 1223 din 3 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția
a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 16 octombrie 2014.