ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 168/2016

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Municipiul Iași - prin Direcția Economică și Finanțe Publice Locale Iași și Primarul Municipiului Iași, în temeiul art. 218 C. proc. fisc. raportat la prevederile art. 1, 8 și 15 din Legea nr. 554 /2004, privind contenciosul administrativ, anularea Dispoziției nr. 514 din 03 iunie 2013, emisă de Primarul municipiului Iași, prin care a fost respinsă contestația prealabilă formulată de reclamanta ca neîntemeiată, ca și anularea Deciziei de impunere nr. 11856J din 08 februarie 2013 și pe cale de consecință, exonerarea reclamantei de la plata sumei de 1.728.221 lei, reprezentând impozit pe clădiri stabilit suplimentar de plată, aferent imobilului proprietatea reclamantei, situat în intravilanul Municipiului Iași, jud. Iași. Reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 575.074 lei, achitată în temeiul deciziei de impunere contestată, precum și a dobânzilor aferente acestei sume.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 531 din 14 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, cererea formulată de SC A. SA, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Iași - prin Direcția Economică și Finanțe Publice Locale Iași și Primarul Municipiului Iași, a anulat Decizia de impunere nr. 11856J din 08 februarie 2013 și Dispoziția nr. 514 din 03 iunie 2013 și a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 576.074 lei, actualizată cu dobânda fiscală.

Cererea de recurs și motivele înfățișate Împotriva Sentinței civile nr. 531 din 14 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Municipiul Iași a declarat recurs. În esență, prin motivele de recurs înfățișate, cu privire la care, prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., s-a reținut că pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., conform art. 189 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-pârât Municipiul Iași -Direcția Economică și Finanțe Publice Locale/Primarul Municipiului Iași a susținut că instanța de fond a aplicat în mod eronat prevederile legale incidente, cu referire specială la art. 253 alin. (3) din C. fisc. S-a arătat astfel că, raportat la aceste prevederi și la pct. 52 alin. (1) lit. e) și pct. 57 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, rezultă cu evidență că pentru a beneficia de cota de impozitare de 0,95% corespunzătoare clădirilor reevaluate în ultimii trei ani anterior anului fiscal de referință, reevaluarea trebuie înregistrată în contabilitatea persoanei juridice ca o acțiune de reevaluare potrivit legislației contabile în vigoare. În opinia recurentului-pârât, instanța de fond, deși a reținut că intimata-reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție la data de 18 decembrie 2007, consideră contrar art. 253 alin. (3) din C. fisc. că valoarea de inventar a imobilului în discuție la data de 18 decembrie 2007, este valoarea înregistrată în contabilitate, la data de 30 septembrie 2010, respectiv data la care intimata a preluat silit imobilul, ca efect al rezilierii contractului de leasing financiar.

Apărările intimatei-reclamante A. SA Intimata-reclamantă A. SA a formulat întâmpinare față de recursul promovat solicitând respingerea acestuia ca nefondat cu consecința menținerii sentinței recurate, ca temeinică și legală în ceea ce privește anularea actelor atacate, respectiv Decizia de impunere nr. 11856 J din 8 februarie 2013 și Dispoziția nr. 514 din 3 iunie 2013. În contextul unei succinte prezentări cronologice a modalității de dobândire a imobilului în discuție și a operațiunilor de reevaluare, recurenta intimată a prezentat o serie de argumente în combaterea motivelor de recurs, arătând totodată, prin concluziile orale susținute de reprezentantul legal la data pronunțării deciziei de față, și că înțelege să se prevaleze de puterea lucrului judecat, raportat la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - SCAF nr. 3843 din 16 octombrie 2014.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor recurentului-pârât, față de prevederile legale incidente cauzei dar raportat și la apărările intimatei-reclamante, incluzând precedentul judiciar față de care a și susținut puterea de lucru judecat, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Recurentul-pârât și-a întemeiat criticile și susținerile cuprinse în cererea de recurs pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează pronunțarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurentul a susținut că prima instanță, dispunând prin sentința atacată anularea Deciziei de impunere nr. 11856J din 8 februarie 2013 și a Dispoziției nr. 514 din 3 iunie 2013, a nesocotit prevederile art. 253 din C. fisc. și pe cele corespunzătoare din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal (pct. 52. (1) și pct. 57 alin. (4), vizând tratamentul contabil ce se impunea a fi aplicat de societatea intimată imobilului în discuție, preluat silit ca efect al rezilierii unui contract de leasing financiar. Constatând, cu titlu prealabil, că recurentul-pârât, prin motivele de recurs și-a reiterat practic apărările și susținerile prezentate și cu ocazia judecății în fond, cărora prin sentința atacată li s-a răspuns, astfel cum o demonstrează chiar cuprinsul sentinței atacate, Înalta Curte arată că nu pot fi primite criticile recurentului, raportat chiar la conținutul prevederilor legale incidente în cauză. Astfel, întrucât impozitul pe clădiri în sumă de 1.728.221 lei, stabilit în sarcina intimatei-reclamante prin Decizia de impunere contestată se referă la anul 2013, în speță sunt aplicabile următoarele prevederi ale Codului fiscal, valabile pentru anul 2013, respectiv prevederile din normele metodologice de aplicare: Art. 253 alin. (5) din C. fisc. conform căruia - "în cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică". Art. 253 alin. (6) lit. b) din C. fisc., conform căruia "în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al Municipiului București între 30% și 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință". Pct. 52 alin. (1) lit. e) din Normele de aplicare a art. 253 din C. fisc. conform căruia "Prin sintagma valoarea de inventar a clădirii, în scopul determinării impozitului pe clădiri, se înțelege valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, și care, după caz, poate fi [...] valoarea rezultată în urma reevaluării, pentru clădirile reevaluate în baza unei dispoziții legale". Pct. 57 alin. (2) din Normele de aplicare a art. 253 din C. fisc. conform căruia "pentru persoanele juridice, în cazul în care ulterior recunoașterii inițiale ca activ a clădirii, valoarea este determinată pe baza reevaluării, valoarea rezultata din reevaluare va sta la baza calculării impozitului pe clădiri". - Pct. 57 alin. (3) din Normele de aplicare a art. 253 din C. fisc. conform căruia "în cazul contractelor de leasing financiar care se reziliază, impozitul pe clădire este datorat de locator începând cu data încheierii procesului verbal de predare a bunului sau a altor documente similare care atestă intrarea bunului în posesia locatorului ca urmare a rezilierii contractului de leasing. Impozitul se stabilește pe baza valorii la care clădirea este înregistrată în contabilitatea locatorului". Față de aceste prevederi, rezultă, ca primă constatare și în opinia Înaltei Curți că, de la data reevaluării, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, indiferent de modalitatea în care imobilul este înregistrat în contabilitatea societății, deoarece Codul fiscal nu face distincție în această privință. Totodată, față de prevederile Reglementărilor contabile, la care a făcut referiri detaliate și judecătorul fondului (Ordinele BNR nr. 13/2008 și respectiv Ordinul nr. 27/2011), incidente față de specificul activității desfășurate de societatea intimată (societate de leasing) este de reținut, contrar susținerilor recurentului-pârât că, urmare și ca efect al rezilierii contractului de leasing, imobilul în discuție a reintrat în posesia intimatei-reclamante la data de 30 septembrie 2010, fiind înregistrat în contabilitatea societății la valoarea de achiziție, de 4.320.553,31 lei, adică valoarea din 18 decembrie 2007, impunându-se ca bunurile reposedate în atare condițiuni să fie, obligatoriu, înregistrate în contabilitate ca active circulante, și anume stocuri, neîntrunind condițiile impuse de legislația contabilă pentru a fi considerate active imobilizate. Înalta Curte, raportat la contextul factual al cauzei și față de prevederile legale aplicabile reține, în acord cu judecătorul fondului, că obligația impusă reclamantei-intimate de a plăti o cotă majorată de impozit este nelegală deoarece imobilul a fost reevaluat, chiar de două ori, în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință (2013), la 20 octombrie 2010, respectiv la 24 iulie 2012, valoarea rezultată din reevaluare fiind înregistrată în contabilitatea Societății. Cota de impozit plătită de intimată a fost aplicată la valoarea rezultată din raportul de reevaluare, ce nu a fost contestat nici măcar de pârâtă. Imobilul a fost înregistrat în contabilitate, în mod corect, ca stoc, pentru că acesta era destinat revânzării, ca activ circulant, iar nu utilizării ca mijloc fix. Recurenta-pârâtă a considerat, în mod nelegal, că intimata a înregistrat în mod greșit imobilul în categoria stocuri și că nu ar fi efectuat reevaluarea imobilului timp de 5 ani consecutivi, aplicând eronat o cotă majorată de impozit pe clădiri de 40% pentru anul 2013 asupra costului de achiziție al imobilului și nu asupra valorii reevaluate, rezultate din raportul de evaluare. Față de aceste aspecte, este evident că DEFPL Iași a majorat în mod nelegal atât baza de impunere, cât și cota de impunere, pentru calcularea impozitului pe clădiri aferent imobilului datorat de intimata-reclamantă în anul 2013, stabilind o obligație suplimentară nelegală și netemeinică. Relevanță prezintă, în opinia instanței de recurs și împrejurarea că soluția instanței de fond este concordantă cu opinia întocmita de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția de Legislație și Reglementări Contabile cu nr. 377.273/04.2012, formulată ca răspuns la Adresa nr. ALB/10 din 20 martie 2012, formulată de Asociația Societăților Financiare - ALB România, cu referire la "aplicarea corectă și unitară a prevederilor Codului Fiscal la nivelul direcțiilor teritoriale de impozite și taxe", în ceea ce privește situațiile în care contractele de leasing financiar sunt încheiate cu obligativitatea reposedării bunului de către finanțator, situație în care s-a aflat și intimata-reclamantă. Conform răspunsurilor primite de la autoritatea în materie competentă să ofere o interpretare autentică a acestor dispoziții legale, s-a arătat că "înregistrarea în contabilitatea finanțatorului, ca stoc, se face conform reglementarilor contabile în vigoare aplicabile instituțiilor financiare nebancare, stabilite de Ordinul B.N.R. nr. 13/2008 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabile instituțiilor de credit, instituțiilor financiare nebancare și Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar". Direcția de Legislație și Reglementări Contabile a mai arătat că "din punct de vedere contabil, potrivit art. 4 alin. (3), lit. a) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată cu modificările ulterioare, normele și reglementările contabile pentru instituțiile financiare nebancare, definite potrivit reglementarilor legale, se elaborează și se emit de către BNR cu avizul Ministerul Finanțelor Publice." În fine, nu mai puțin semnificativă în sensul reținerii temeiniciei și legalității hotărârii primei instanțe este precedentul judiciar invocat de intimata-reclamantă cu referire la impozitul pe anul 2012, aferent aceluiași imobil. Astfel, Decizia de impunere nr. 12747 J din 16 ianuarie 2012 prin care a fost stabilită cota majorată de impozit de 20%, aferentă anului 2012, a fost anulată de Curtea de Apel București prin Sentința civilă nr. 1223 din 3 aprilie 2012, menținută prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - SCAF nr. 3843 din 16 octombrie 2014. Întrucât în această decizie a fost analizată o situație de fapt dar și de drept identică celei deduse judecății în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că în litigiul de față operează o veritabilă prezumție de lucru judecat, noțiunea de proces echitabil consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului impunând ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, să aibă caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, în caz contrar încălcându-se principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale. Prin urmare, concluzionând pe acest aspect, față de dezlegarea dată în litigiul anterior, construit pe premise factuale identice și raportat la aceleași prevederi legale incidente, Înalta Curte reține, o dată în plus, netemeinicia criticilor recurentului-pârât. Față de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, și a art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul de față, cu acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea intimatei-reclamante, în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în cuantum de 5.000 lei, reducerea operată fiind generată tocmai de circumstanțele cauzei, sus-expuse.