ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1032/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Direcția Venituri Buget Local sector 2 București, a solicitat:

- anularea deciziei nr. 141519 din 25 noiembrie 2013 emisă de pârâtă în procedura de soluționare a contestației fiscale formulată de Societate

- anularea în parte a deciziei de impunere nr. 7567 din 05 septembrie 2013, în ceea ce privește suma de 3.491.574 RON reprezentând impozit pe clădiri stabilită în plus și anularea în tot a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii din 05 septembrie 2013.

1.1. Hotărârea Curții de apel

Prin sentința civilă nr. 1776 din 04 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea și a dispus anularea deciziei nr. 141519 din 25 noiembrie 2013, anularea parțială a deciziei de impunere nr. 7567 din 05 septembrie 2013 în privința sumei de 3.491.574 RON impozit pe clădiri, precum și în integralitate decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii din 05 septembrie 2013, toate emise de Direcția Venituri Buget Local sector 2.

Totodată, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1776 din 04 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta Direcția Venituri Buget Local sector 2, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și menținerea deciziilor a căror anulare a fost dispusă.

În motivarea recursului declarat, se arată, în esență, că reclamanta și-a întemeiat susținerile pe faptul că a depus un raport de reevaluare întocmit de un evaluator autorizat ANEVAR, arătând în acest sens cadrul legislativ al întocmirii evaluărilor. Or, nu conținutul raportului în sine, calitatea celui care l-a întocmit sau legalitatea acestuia sunt aspectele pentru care raportul nu poate fi avut în vedere de organul fiscal, ci încadrarea acestuia în prevederile conform cărora este necesară întocmirea simultană a raporturilor pentru toate elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale.

Arată recurenta-pârâtă că, în condițiile nerespectării cerințelor legale privind reevaluarea imobilelor, existența unui raport de reevaluare ce nu corespunde acestor cerințe este asimilată cu inexistența unui astfel de raport, iar drept urmare impunerea contestatoarei a fost efectuată având în vedere cota majorată definită în mod explicit de legiuitor ca fiind impusă în cazul lipsei reevaluării.

2.1. Apărările formulate de intimata-reclamantă SC A. SA

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 11 martie 2015 intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Răspunzând motivelor de recurs, intimata a arătat că din interpretarea logică și gramaticală a dispozițiilor art. 253 C. fisc. rezultă că acestea se referă la valoarea de inventar a clădirii și nu la valoarea de inventar a grupei de clădiri.

De asemenea, în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota de impozit se stabilește de autoritatea deliberativă locală în funcție de perioada de neevaluare a clădirii [art. 253 alin. (6) C. fisc.]. Secțiunea vizează strict situația unei clădiri, iar nu a întregii grupe, neexistând vreun temei legal pentru extrapolarea acesteia.

2.2. Procedura derulată în recurs

Pe baza recursului, întâmpinării și răspunsului la întâmpinare primit la data de 30 martie 2015, în temeiul art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului care a fost comunicat părților potrivit încheierii din data de 20 noiembrie 2015.

Prin încheierea din data de 22 ianuarie 2016, completul-filtru a admis în principiu recursul, potrivit disp. art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recursului și a apărărilor din întâmpinare, după reevaluarea ansamblului probator administrat în cauză și a cadrului normativ aplicabil, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.

Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate, al instanței de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 141519 din 26 septembrie 2013 emisă de Direcția de Venituri Buget Local sector 2 București, prin care a fost respinsă contestația administrativă împotriva deciziei de impunere nr. 7567 din 05 septembrie 2013, precum și a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii din 05 septembrie 2013, ca fiind nelegală și nefondată.

Prin decizia de impunere nr. 7567 din 05 septembrie 2013 recurenta-pârâtă a stabilit în sarcina intimatei-reclamante un impozit pe clădiri aferent anului 2013, în sumă de 4.038.291 RON, prin aplicarea unui procent de impozit de 10% la valoarea de impunere de 40.395.923,54 RON.

Totodată, prin decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii din 05 septembrie 2013 au fost stabilite în sarcina intimatei-reclamante accesorii aferente impozitului pe clădiri în sumă de 209.385 RON, calculate pentru perioada 02 mai 2013 – 06 septembrie 2013.

În esență, reclamanta a efectuat reevaluarea construcțiilor și clădirilor speciale deținute la punctul de lucru din București, sector 2, la data de 31 decembrie 2012, iar cu adresa din 31 ianuarie 2013 a înaintat declarațiile rectificative pentru stabilirea impozitului aferent anului 2013.

Reținând că intimata-reclamantă nu a procedat la reevaluarea întregii grupe de imobilizări corporale, potrivit pct. 123 alin. (2) și (3), Secțiunea 8 din Ordinul MFP nr. 3055/2009, organul fiscal nu a luat în considerare valoarea reevaluată a clădirilor.

Curtea de apel a stabilit că, potrivit disp. art. 253 alin. (6) C. fisc., premisa aplicării cotei majorate de impozit este neevaluarea clădirii, nicidecum neevaluarea tuturor activelor din cadrul grupului și în consecință a admis acțiunea și a anulat actele administrative-fiscale contestate.

Soluția instanței de fond este corectă, fiind însușită de instanța de control judiciar în urma propriului demers de analiză a modului în care s-a aplicat cadrul normativ la elementele factuale ale cauzei.

Potrivit disp. art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.: „în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, cotă ce se stabilește prin hotărâre a consiliului local, fiind cuprinsă între 0,25% și 1,50%, inclusiv”.

Conform alin. (5) al art. 253: „în cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică”.

Totodată, pct. 123 alin. (2) și (3) din Ordinul MFP nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, cu modificările și completările ulterioare, prevăd că „elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a evita reevaluarea selectivă și raportarea în situațiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinație de costuri și valori calculate la date diferite. Dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate”.

Problema ce se impune a fi lămurită, este aceea dacă soluția administrativă adoptată de organul fiscal, de a nu lua în considerare la stabilirea impozitului pe clădiri, valoarea reevaluată a clădirii și construcțiilor deținute de reclamantă la punctul de lucru și în consecință, de a aplica o cotă de impozit majorată, cu motivarea că reclamanta nu a procedat la reevaluarea întregii grupe de imobilizări corporale, este în acord cu dispozițiile legale mai sus citate.

În acord cu opinia judecătorului fondului trimiterea din textul art. 253 alin. (5) C. fisc. la reglementările contabile în materia reevaluării, anume pct. 123 alin. (2) și (3) din Ordinul MFP nr. 3055/2009, nu poate avea, în raport cu împrejurarea că nu a fost reevaluată întreaga grupă de active, drept consecință înlăturarea raportului de reevaluare întocmit la data de 31 decembrie 2012.

În consecință, încălcarea reglementărilor contabile menționate nu poate conduce la consecințe de ordin fiscal, prin aplicarea unei cote majorate de impozit [art. 253 alin. (6) C. fisc.], putând eventual antrena o răspundere contravențională a intimatei-reclamante.

Pornind de la scopul urmărit de legiuitor prin instituirea cotei majorate de impozit pentru clădirile neevaluate, anume aceea de a acoperi pierderea fiscală în cazul menținerii valorii de impunere la un nivel scăzut, care nu mai corespunde realității, atâta timp cât în cauză reclamanta și-a îndeplinit obligația de actualizarea a acestei valori, este asigurat pe deplin efectul fiscal urmărit de dispozițiile legale aplicabile.

Este evident astfel că, în mod nelegal organul fiscal a înlăturat concluziile raportului de evaluare a clădirilor depus de reclamantă, neținând cont de efectuarea reevaluării nici la aplicarea cotei de impozit, ceea ce conduce la anularea actelor administrative-fiscale contestate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

Va fi obligată recurenta la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată, cu aplicarea disp. art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Direcția Venituri Buget Local sector 2 împotriva sentinței civile nr. 1776 din 4 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata SC A. SA, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., republicat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2016.