ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 166/2013

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 296/S din 1 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul penal nr. 12923/62/2010 a fost condamnat în temeiul art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. inculpatul L.D., la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită. În temeiul art. 71 C. pen. i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a și lit. b) C. pen. În temeiul art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicat ă perioada reținerii și arestării preventive, de la 20 octombrie 2010 până la 29 octombrie 2010 inclusiv.

În temeiul art. 255 alin. (4) C. pen. raportat la art. 254 alin. (3) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpatul L.D. a sumei de 5.000 RON oferit ă cu titlu de milă și consemnată pe numele inculpatului, la dispoziția Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, la C.E.C. Bank, sucursala Brașov, conform recipisei de consemnare din 8 noiembrie 2010. În temeiul art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen. s-a menținut sechestrul asigurător instituit prin ordonanța din data de 8 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, asupra sumei de 5.000 de RON menționată anterior. În temeiul art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronun ța această hotărâre, prima instanță a reținut că din materialul probator administrat în cursul urmăririi penale și în cursul judecății rezultă că denunțătorul S.V., în calitate de ofițer de poliție în cadrul Secției Regionale Poliție Transporturi Brașov, s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea de către numitul P.C. a infracțiunii de evaziune fiscală, constând în aceea că în cursul anului 2010 acesta ar fi predat, ca fiind din gospodărie proprie, cantități foarte mari de fier vechi la SC R. SA Brașov (peste 80 de tone de material feros). Întrucât existau suspiciuni că declarația privind proveniența fierului vechi din gospodărie este nereală, urmărindu-se de fapt sustragerea de la plata impozitului de 16%, s-a deschis Dosarul penal cu nr. 8702/P/2010, în care a fost citat pentru aceleași motive și numitul L.A.

Aflând de aceste cercetări, inculpatul L.D. l-a contactat telefonic, din proprie inițiativă, pe martorul denunțător S.V., la data de 19 octombrie 2010 și i-a solicitat acestuia să se întâlnească pentru a discuta în legătură cu o persoană implicată într-un dosar penal. Martorul denunțător a stabilit ca inculpatul să vină la biroul său a doua zi, la data de 20 octombrie 2010, după ora 17.00, însă în cursul zilei de 19 octombrie 2010 martorul denunțător l-a contactat telefonic pe inculpat și i-a spus acestuia să se întâlnească a doua zi, la ora 09.00. Inculpatul s-a prezentat la birou la martorul denunțător S.V. în data de 20 octombrie 2011, la ora stabilită, unde s-a interesat de obiectul cercetării privind pe numitul L.A., care a fost angajat la societatea administrată de inculpat și care figura la SC R. SA că a predat cantități foarte mari de fier vechi.

De asemenea, s-a discutat și despre situația numitului P.C. În timpul discuțiilor, inculpatul L.D. i-a oferit martorului denunțător S.V. suma de 5.000 RON pentru ca acesta să nu mai continue cercetările penale privind pe cele două persoane menționate anterior, deoarece aceste cercetări ar fi dus la inculpatul L.D., care s-a aliat în spatele acestor predări de fier vechi pe numele lui P.C. și L.A. Modalitatea prin care inculpatul s-a exprimat a fost aceea de a scrie suma de „5.000 RON" pe o coală de hârtie, după ce i-a făcut denunțătorului mai multe afirmații cu privire la intenția sa de a-i da o sumă de bani în schimbul opririi cercetărilor penale în dosarul menționat anterior.

Astfel, la un moment dat inculpatul îi spune în mod direct denunțătorului „Ziceți-mi cât mă costă chestiunea asta ca să rămână totul așa cum e? ăăă am ținut să vin, că așa mi se pare normal, să vin să discut ". Denun țătorul a respins în mod ferm oferta inculpatului, spunându-i „Eu nu vreau nimic, eu nu aștept nimic de la dvs., eu vreau să merg cu dosarul”. Aceste aspecte rezult ă în mod clar din înregistrarea convorbirii dintre inculpat și denunțător, făcută de către denunțător cu propriul telefon mobil, fără știrea inculpatului. Din raportul de expertiză criminalistică efectuat în cauză, la solicitarea inculpatului, rezultă că este o probabilitate foarte mare ca vocea atribuită inculpatului, aflată în memoria internă a aparatului iPhone să aparțină inculpatului și în urma analizei înregistrării audio în litigiu nu au fost depistate întreruperi, ștersături, adăugiri, modificări sau alte intervenții în sensul alterării acesteia.

Cu toate acestea inculpatul a insistat, spun ând că îl va contacta pe denunțător în cursul aceleiași zile. Imediat martorul denunțător a sesizat ofițerii de poliție judiciară din cadrul D.G.A., Serviciul Județean Anticorupție Brașov despre oferta de mituire a inculpatului. În data de 20 octombrie 2010, în jurul orelor 17.30. a fost organizată acțiunea de prindere în flagrant a inculpatului L.D., ocazie cu care acesta a fost surprins în momentul imediat următor oferirii efective a sumei de 5.000 de lei denunțătorului S.V.. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul L.D. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând casarea ei iar în cadrul rejudecării pronunțarea unei noi hotărâri legale și temeinice prin care să se dispună achitarea sa în temeiul art. 10 lit. d) Cod procedură penală.

În dezvoltarea motivelor de apel inculpatul a arătat prin intermediul avocatului ales că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită întrucât inculpatul L.D. a fost provocat de către denunțătorul S.V. Florin în săvârșirea acestei fapte. Aplicând dispozițiile art. 64 și art. 68 C. proc. pen., prima instanță ar fi trebuit să constate că probele din dosar sunt nelegale și pe cale de consecință trebuia să nu țină cont de ele și să dispună achitarea inculpatului L.D. pentru infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată. Starea de fapt din prezenta cauz ă este una complexă, toată activitatea denunțătorului S.V. fiind una la limita legalității.

Din acest punct de vedere este absurd ca, în condițiile în care denunțătorul începuse urmărirea penală față de inculpatul L.D. anterior autorizării de către instanță a acelor interceptări telefonice, deci undeva în jurul datei de 30 septembrie 2010. Acesta să accepte discuții cu inculpatul cu privire la acele dosare penale, fără a-i aduce însă la cunoștință despre faptul că se începuse urmărirea penală în ceea ce-l privește. În mod cert această atitudine a denunțătorului S.V. este una nelegală și conduce la ideea că acesta încerca să-l provoace pe inculpatul L.D. să săvârșească o altă faptă penală pentru care să obțină arestarea lui, lucru care s-a și întâmplat de altfel. În cauză s-a reținut că infracțiunea de dare de mită s-ar fi săvârșit în data de 20 octombrie 2010 la ora 17.00 însă din succesiunea evenimentelor se poate observa că inculpatul L.D.

s-a desistat de comiterea acestei infracțiuni înainte de a intra în sediul Poliției Transporturi Feroviare Brașov. Ceea ce l-a determinat pe inculpat să intre în sediul Poliției Transporturi Feroviare Brașov a fost acea discuție telefonică pe care a avut-o cu polițistul denunțător S.V. care i-a spus să se întoarcă înapoi că îl așteaptă la biroul său. Scopul pentru care S.V. îl aștepta pe inculpatul L.D. la biroul său era acela de a primi o sumă de bani. Sumă cu privire la care s-au înțeles în dimineața acelei zile de 20 octombrie 2010. Din înregistrarea ambientală a întâlnirii ce a avut Ioc în data de 20 octombrie 2010 în jurul orei 09.00, efectuată de către polițistul S.V., rezultă că există un dubiu foarte mare cu privire la faptul dacă în timpul acelei discuții ambientale au existat și anumite gesturi pe care denunțătorul S.V.

le-a făcut la adresa inculpatului L.D. și prin care solicita acestuia să îi dea o sumă de bani, precizându-i totodată cuantumul acesteia. Din declara ția inculpatului L.D., din declarațiile martorilor audiați în fața instanței de fond cât și în fața Curții de Apel Brașov rezultă un dubiu, cu privire la comiterea faptei de către inculpat care nu îi poate profita decât acestuia din urmă. Astfel, din aceste declarații rezultă împrejurarea că inculpatul L.D. în mod constant în datele de 19 octombrie 2010 și 20 octombrie 2010 a ținut legătura telefonic cu fratele său, spunându-i acestuia din urmă ceea ce se întâmplă și expunându-i temerile sale. De asemenea, există o contradicție extraordinar de mare între denunțul pe care S.V.

l-a formulat în cauză și declarația pe care acesta a dat-o în cursul cercetării judecătorești, la fond, contradicții care nu fac altceva decât să vină și să susțină teza provocării, atitudine pe care denunțătorul a avut-o față de L.D. Din împrejurările în care denunțătorul S.V.

a fost audiat în cursul cercetării judecătorești în fața instanței de fond, în sensul că acesta se afla în sala de judecată ca parte într-un alt proces penal, el nefiind citat pentru acel termen de judecată în Dosarul penal nr. 12923/62/2010 al Tribunalului Brașov cu scopul de a da declarație, iar judecătorul fondului în momentul în care l-a văzut în sală pe S.V., parte în alt dosar penal, l-a întrebat dacă nu vrea să dea declarație și în prezenta cauză, coroborată cu neconcordanțele existente între declarațiile date de denunțător, rezultă clar că denunțătorul l-a provocat pe inculpat; din declarația dată de denunțător în fața instanței rezultă faptul că deși acesta a propus începerea urmăririi penale față de L.D., urmărire penală care a fost confirmată de către procuror, nu i-a adus la cunoștință inculpatului acest aspect, pentru că în momentul în care i-ar fi adus la cunoștință acest aspect orice discuție legată de P.C.

și de L.A. nu își mai avea rostul. Intenția denunțătorului a fost aceea de a conduce acele discuții legate de P.C. și de L.A. spre comiterea unui alt gen de infracțiune, respectiv să îi remită o sumă de bani. Prin decizia penală nr. 35/A din 27 martie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori a respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul L.D. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat inculpatul apelant să plătească statului suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele: Prima instanță a analizat în mod amănunțit materialul probator administrat în cauză și a stabilit prin coroborarea tuturor probelor de la dosar o corectă stare de fapt.

Susținerea inculpatului că în speță nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită întrucât lucrătorul de poliție nu ar fi avut atribuția de a efectua singur urmărirea penală, ci sub coordonarea și supravegherea unui procuror, așa încât nu ar fi putut adopta actele pretinse de către mituitor, a apreciat instanța de apel că nu poate fi primită această susținere atâta timp cât denunțătorul fusese desemnat să efectueze acte de cercetare în dosarele privind pe P.C. și L.A., iar în baza actelor procesuale întocmite procurorul urma să adopte o soluție în aceste dosare; de altfel inculpatul cunoștea acest aspect și tocmai de aceea a intervenit direct la lucrătorul de poliție care efectua acte de cercetare în acele dosare, pentru că de modalitatea în care erau efectuate actele de cercetare depindea soluția care urma să fie adoptată în cauză.

Instanța de apel a constatat că în mod corect a apreciat prima instanță că vinovăția inculpatului este pe deplin dovedită, și că în speță sunt întrunite condițiile pentru tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru infracțiunea de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, situație în care nu se poate dispune achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat în apelul promovat de inculpat. S-a reținut că sunt aplicabile și dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 așa cum corect a reținut și prima instanță deoarece infracțiunea de dare de mită s-a săvârșit față de o persoană care avea atribuții de constatare și urmărire a infracțiunilor.

În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, instanța de apel a reținut că instanța de fond a avut în vedere toate criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. și a aplicat, în raport de gradul de pericol concret al faptei și persoana făptuitorului o pedeapsă corect dozată atât sub aspectul cuantumului pedepsei cât și a modalității de executare. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs inculpatul L.D. În temeiul cazului de casare prev.de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. apărătorul inculpatului a pus concluzii de admitere a recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și reindividualizarea pedepsei urmând ca instanța de recurs să rețină în favoarea inculpatului dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen. Criticile aduse nu sunt fondate. Analizând legalitatea și temeinicia deciziei recurate sub aspectul motivelor de recurs invocate conform art. 385 6 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte reține că recursul declarat în cauză nu este fondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează. Înalta Curte apreciază că situația de fapt a fost corect stabilită în urma coroborării tuturor probelor administrate atât în faza de urmărire penală cât și în faza de cercetare judecătorească, încadrarea juridică dată faptei corespunde situației de fapt reținute, în mod corect stabilind instanța de fond că în cauză sunt întrunite condițiile tragerii la răspundere penală a inculpatului sub aspectul infracțiunii reținute în sarcina sa.

Solicitarea formulată de inculpat, prin apărătorul său, ca în faza procesuală a recursului să se rețină în beneficiul acestuia dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. este neîntemeiată pentru următoarele considerente. Instituția introdusă în Codul procedură penală prin Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privitoare la judecata în cazul recunoașterii vinovăției are în vedere o judecată, aparținând, cu excepția situațiilor tranzitorii, numai fondului și care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Potrivit art. 320 1 Cod procedură penală până la începerea cercetării judecătorești inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Potrivit art. XI din O.U.G. nr. 121/2011, în cauzele în curs de judecată, în care cercetarea judecătorească începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. (introduse prin Legea nr. 202/2010) se aplică în mod corespunzător la primul termen de judecată cu procedura completă, imediat următor intrării în vigoare a O.U.G. nr. 121/2001. În speță, se constată că decizia penală nr. 35/A a fost pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori la data de 27 martie 2012 iar O.U.G. nr. 121/2011. Inculpatul a avut posibilitatea în fața instanței de apel să solicite expres să se rețină în beneficiul său dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen. însă nu a formulat o astfel de solicitare și așa fiind în cauza dedusă judecății instanța de recurs se află în imposibilitate de a reține dispozițiile legale mai sus-menționate având ca efect reducerea limitelor pedepsei. De altfel, se constată că în motivele de apel inculpatul a solicitat achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) sau e) C. proc. pen.

Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului de instanța de fond a fost corect individualizată, avându-se în vedere toate criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei prevăzută de art. 72 C. pen., această pedeapsă fiind în măsură să contribuie la asigurarea scopului educativ și coercitiv al pedepsei reglementat de dispozițiile art. 52 C. pen., neputând fi identificate alte împrejurări care să determine aplicarea unui regim sancționator mai blând. Față de toate considerentele arătate, Înalta Curte urmează ca în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să respingă ca nefondat recursul declarat de inculpat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul L.D. împotriva deciziei penale nr. 35/A din 27 martie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 ianuarie 2013.