ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 166/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 166/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală

nr. 296/S din

1

noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul penal nr. 12923/62/2010

a fost condamnat în temeiul art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin.

(2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. inculpatul

L.D., la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

de dare de mită.

În temeiul art. 71 C.

pen. i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a Il-a și lit. b) C. pen.

În temeiul art. 88 C.

pen. s-a dedus din pedeapsa aplicat

ă perioada reținerii și arestării preventive,

de la 20 octombrie 2010 până la 29 octombrie 2010 inclusiv.

În temeiul art. 255

alin. (4) C. pen. raportat la art. 254 alin. (3) C. pen. s-a dispus confiscarea

de la inculpatul L.D. a sumei de 5.000 RON oferit

ă cu titlu de milă și consemnată pe numele

inculpatului, la dispoziția Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, la C.E.C.

Bank, sucursala Brașov, conform recipisei de consemnare din 8 noiembrie 2010.

În temeiul art. 357

alin. (2) lit. c) C. proc. pen. s-a menținut sechestrul asigurător instituit prin

ordonanța din data de 8 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov,

asupra sumei de 5.000 de RON menționată anterior.

În temeiul art. 191 C.

proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli judiciare

către stat.

Pentru a pronun

ța această hotărâre, prima

instanță a reținut că din materialul probator administrat în cursul urmăririi penale

și în cursul judecății rezultă că denunțătorul S.V., în calitate de ofițer de poliție

în cadrul Secției Regionale Poliție Transporturi Brașov, s-a sesizat din oficiu

cu privire la săvârșirea de către numitul P.C. a infracțiunii de evaziune fiscală,

constând în aceea că în cursul anului 2010 acesta ar fi predat, ca fiind din gospodărie

proprie, cantități foarte mari de fier vechi la SC R. SA Brașov (peste 80 de tone

de material feros). Întrucât existau suspiciuni că declarația privind proveniența

fierului vechi din gospodărie este nereală, urmărindu-se de fapt sustragerea de

la plata impozitului de 16%, s-a deschis Dosarul penal cu nr. 8702/P/2010, în care

a fost citat pentru aceleași motive și numitul L.A. Aflând de aceste cercetări,

inculpatul L.D. l-a contactat telefonic, din proprie inițiativă, pe martorul denunțător

S.V., la data de 19 octombrie 2010 și i-a solicitat acestuia să se întâlnească pentru

a discuta în legătură cu o persoană implicată într-un dosar penal. Martorul denunțător

a stabilit ca inculpatul să vină la biroul său a doua zi, la data de 20

octombrie 2010, după ora 17.00, însă în cursul zilei de 19 octombrie 2010 martorul

denunțător l-a contactat telefonic pe inculpat și i-a spus acestuia să se întâlnească

a doua zi, la ora 09.00. Inculpatul s-a prezentat la birou la martorul denunțător

S.V. în data de 20 octombrie 2011, la ora stabilită, unde s-a interesat de obiectul

cercetării privind pe numitul L.A., care a fost angajat la societatea administrată

de inculpat și care figura la SC R. SA că a predat cantități foarte mari de fier

vechi. De asemenea, s-a discutat și despre situația numitului P.C.

În timpul discuțiilor,

inculpatul L.D. i-a oferit martorului denunțător S.V. suma de 5.000 RON pentru ca

acesta să nu mai continue cercetările penale privind pe cele două persoane menționate

anterior, deoarece aceste cercetări ar fi dus la inculpatul L.D., care s-a aliat

în spatele acestor predări de fier vechi pe numele lui P.C. și L.A. Modalitatea

prin care inculpatul s-a exprimat a fost aceea de a scrie suma de „5.000 RON"

pe o coală de hârtie, după ce i-a făcut denunțătorului mai multe afirmații cu privire

la intenția sa de a-i da o sumă de bani în schimbul opririi cercetărilor penale

în dosarul menționat anterior. Astfel, la un moment dat inculpatul îi spune în mod

direct denunțătorului „Ziceți-mi cât mă costă chestiunea asta ca să rămână totul

așa cum e? ăăă am ținut să vin, că așa mi se pare normal, să vin să discut ".

Denun

țătorul a respins în mod

ferm oferta inculpatului, spunându-i „Eu nu vreau nimic, eu nu aștept nimic de la

dvs., eu vreau să merg cu dosarul”.

Aceste aspecte rezult

ă în mod clar din înregistrarea

convorbirii dintre inculpat și denunțător, făcută de către denunțător cu propriul

telefon mobil, fără știrea inculpatului. Din raportul de expertiză criminalistică

efectuat în cauză, la solicitarea inculpatului, rezultă că este o probabilitate

foarte mare ca vocea atribuită inculpatului, aflată în memoria internă a aparatului

iPhone să aparțină inculpatului și în urma analizei înregistrării audio în litigiu

nu au fost depistate întreruperi, ștersături, adăugiri, modificări sau alte intervenții

în sensul alterării acesteia.

Cu toate acestea inculpatul

a insistat, spun

ând

că îl va contacta pe denunțător în cursul aceleiași zile. Imediat martorul denunțător

a sesizat ofițerii de poliție judiciară din cadrul D.G.A., Serviciul Județean Anticorupție

Brașov despre oferta de mituire a inculpatului. În data de 20 octombrie 2010, în

jurul orelor 17.30. a fost organizată acțiunea de prindere în flagrant a

inculpatului L.D., ocazie

cu care acesta a fost surprins

în momentul imediat următor oferirii efective a sumei de 5.000

de lei denunțătorului S.V..

Împotriva acestei hotărâri

a formulat apel inculpatul L.D. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie

și solicitând casarea ei iar în cadrul rejudecării pronunțarea unei noi hotărâri

legale și temeinice prin care să se dispună achitarea sa în temeiul art. 10

lit. d) Cod procedură penală.

În dezvoltarea motivelor

de apel inculpatul a arătat prin intermediul avocatului ales că în cauză nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită întrucât inculpatul

L.D. a fost provocat de către denunțătorul S.V. Florin în săvârșirea acestei fapte.

Aplicând dispozițiile art. 64 și art. 68 C. proc. pen., prima instanță ar fi trebuit

să constate că probele din dosar sunt nelegale și pe cale de consecință trebuia

să nu țină cont de ele și să dispună achitarea inculpatului L.D. pentru infracțiunea

pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.

Starea de fapt din prezenta

cauz

ă este

una complexă, toată activitatea denunțătorului S.V. fiind una la limita legalității.

Din acest punct de vedere este

absurd ca,

în condițiile în care denunțătorul începuse urmărirea

penală față de inculpatul L.D. anterior autorizării de către instanță a acelor interceptări

telefonice, deci undeva în jurul datei de 30 septembrie 2010. Acesta să accepte

discuții cu inculpatul cu privire la acele dosare penale, fără a-i aduce însă la

cunoștință despre faptul că se începuse urmărirea penală în ceea ce-l privește.

În mod cert această atitudine a denunțătorului S.V. este una nelegală și conduce

la ideea că acesta încerca să-l provoace pe inculpatul L.D. să săvârșească o altă

faptă penală pentru care să obțină arestarea lui, lucru care s-a și întâmplat de

altfel.

În cauză s-a reținut că

infracțiunea de dare de mită s-ar fi săvârșit în data de 20 octombrie 2010 la ora

17.00 însă din succesiunea evenimentelor se poate observa că inculpatul L.D. s-a

desistat de comiterea acestei infracțiuni înainte de a intra în sediul Poliției

Transporturi Feroviare Brașov. Ceea ce l-a determinat pe inculpat să intre în sediul

Poliției Transporturi Feroviare Brașov a fost acea discuție telefonică pe care a

avut-o cu polițistul denunțător S.V. care i-a spus să se întoarcă înapoi că îl așteaptă

la biroul său. Scopul pentru care S.V. îl aștepta pe inculpatul L.D. la biroul său

era acela de a primi o sumă de bani. Sumă cu privire la care s-au înțeles în dimineața

acelei zile de 20 octombrie 2010. Din înregistrarea ambientală a întâlnirii ce a

avut Ioc în data de 20 octombrie 2010 în jurul orei 09.00, efectuată de către polițistul

S.V., rezultă că există un dubiu foarte mare cu privire la faptul dacă în timpul

acelei discuții ambientale au existat și anumite gesturi pe care denunțătorul S.V.

le-a făcut la adresa inculpatului L.D. și prin care solicita acestuia să îi dea

o sumă de bani, precizându-i totodată cuantumul acesteia.

Din declara

ția inculpatului L.D.,

din declarațiile martorilor audiați în fața instanței de fond cât și în fața Curții

de Apel Brașov rezultă un dubiu, cu privire la comiterea faptei de către inculpat

care nu îi poate profita decât acestuia din urmă. Astfel, din aceste declarații

rezultă împrejurarea că inculpatul L.D. în mod constant în datele de 19

octombrie 2010 și 20 octombrie 2010 a ținut legătura telefonic cu fratele său, spunându-i

acestuia din urmă ceea ce se întâmplă și expunându-i temerile sale. De asemenea,

există o contradicție extraordinar de mare între denunțul pe care S.V. l-a formulat

în cauză și declarația pe care acesta a dat-o în cursul cercetării judecătorești,

la fond, contradicții care nu fac altceva decât să vină și să susțină teza provocării,

atitudine pe care denunțătorul a avut-o față de L.D. Din împrejurările în care denunțătorul

S.V. a fost audiat în cursul cercetării judecătorești în fața instanței de fond,

în sensul că acesta se afla în sala de judecată ca parte într-un alt proces penal,

el nefiind citat pentru acel termen de judecată în Dosarul penal nr. 12923/62/2010

al Tribunalului Brașov cu scopul de a da declarație, iar judecătorul fondului în

momentul în care l-a văzut în sală pe S.V., parte în alt dosar penal, l-a întrebat

dacă nu vrea să dea declarație și în prezenta cauză, coroborată cu neconcordanțele

existente între declarațiile date de denunțător, rezultă clar că denunțătorul l-a

provocat pe inculpat; din declarația dată de denunțător în fața instanței rezultă

faptul că deși acesta a propus începerea urmăririi penale față de L.D., urmărire

penală care a fost confirmată de către procuror, nu i-a adus la cunoștință inculpatului

acest aspect, pentru că în momentul în care i-ar fi adus la cunoștință acest aspect

orice discuție legată de P.C. și de L.A. nu își mai avea rostul. Intenția denunțătorului

a fost aceea de a conduce acele discuții legate de P.C. și de L.A. spre comiterea

unui alt gen de infracțiune, respectiv să îi remită o sumă de bani.

Prin decizia penală

nr. 35/A din 27 martie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru

cauze cu minori a respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul L.D.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. a obligat inculpatul apelant să plătească statului suma

de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de apel a reținut următoarele:

Prima instanță a analizat

în mod amănunțit materialul probator administrat în cauză și a stabilit prin coroborarea

tuturor probelor de la dosar o corectă stare de fapt.

Susținerea inculpatului

că în speță nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de dare

de mită întrucât lucrătorul de poliție nu ar fi avut atribuția de a efectua singur

urmărirea penală, ci sub coordonarea și supravegherea unui procuror, așa încât nu

ar fi putut adopta actele pretinse de către mituitor, a apreciat instanța de apel

că nu poate fi primită această susținere atâta timp cât denunțătorul fusese desemnat

să efectueze acte de cercetare în dosarele privind pe P.C. și L.A., iar în baza

actelor procesuale întocmite procurorul urma să adopte o soluție în aceste dosare;

de altfel inculpatul cunoștea acest aspect și tocmai de aceea a intervenit direct

la lucrătorul de poliție care efectua acte de cercetare în acele dosare, pentru

că de modalitatea în care erau efectuate actele de cercetare depindea soluția care

urma să fie adoptată în cauză.

Instanța de apel a constatat

că în mod corect a apreciat prima instanță că vinovăția inculpatului este pe deplin

dovedită, și că în speță sunt întrunite condițiile pentru tragerea la răspundere

penală a inculpatului pentru infracțiunea de dare de mită prevăzută de art. 255

alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, situație în

care nu se poate dispune achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit.

a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat în apelul

promovat de inculpat. S-a reținut că sunt aplicabile și dispozițiile art. 7

alin. (2) din Legea nr. 78/2000 așa cum corect a reținut și prima instanță deoarece

infracțiunea de dare de mită s-a săvârșit față de o persoană care avea atribuții

de constatare și urmărire a infracțiunilor.

În ceea ce privește individualizarea

judiciară a pedepsei, instanța de apel a reținut că instanța de fond a avut în vedere

toate criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei prevăzute de

art. 72 C. pen. și a aplicat, în raport de gradul de pericol concret al faptei și

persoana făptuitorului o pedeapsă corect dozată atât sub aspectul cuantumului pedepsei

cât și a modalității de executare.

Împotriva acestei din

urmă decizii a declarat recurs inculpatul L.D. În temeiul cazului de casare prev.de

art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. apărătorul inculpatului a pus concluzii

de admitere a recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și reindividualizarea

pedepsei urmând ca instanța de recurs să rețină în favoarea inculpatului dispozițiile

art. 320

1

C. proc. pen.

Criticile aduse nu sunt

fondate.

Analizând legalitatea

și temeinicia deciziei recurate sub aspectul motivelor de recurs invocate conform

art. 385

6

alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte reține că recursul declarat

în cauză nu este fondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte apreciază

că situația de fapt a fost corect stabilită în urma coroborării tuturor probelor

administrate atât în faza de urmărire penală cât și în faza de cercetare judecătorească,

încadrarea juridică dată faptei corespunde situației de fapt reținute, în mod corect

stabilind instanța de fond că în cauză sunt întrunite condițiile tragerii la răspundere

penală a inculpatului sub aspectul infracțiunii reținute în sarcina sa.

Solicitarea formulată

de inculpat, prin apărătorul său, ca în faza procesuală a recursului să se rețină

în beneficiul acestuia dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. este neîntemeiată

pentru următoarele considerente.

Instituția introdusă în

Codul procedură penală prin Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privitoare la judecata

în cazul recunoașterii vinovăției are în vedere o judecată, aparținând, cu excepția

situațiilor tranzitorii, numai fondului și care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă

numai până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Potrivit art. 320

1

Cod procedură penală până la începerea cercetării judecătorești inculpatul poate

declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute

în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor

administrate în faza de urmărire penală.

Potrivit art. XI din O.U.G.

nr. 121/2011, în cauzele în curs de judecată, în care cercetarea judecătorească

începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. (introduse prin Legea nr. 202/2010) se aplică în mod corespunzător

la primul termen de judecată cu procedura completă, imediat următor intrării în

vigoare a O.U.G. nr. 121/2001.

În speță, se constată

că decizia penală nr. 35/A a fost pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția

penală și pentru cauze cu minori la data de 27 martie 2012 iar O.U.G. nr. 121/2011.

Inculpatul a avut posibilitatea

în fața instanței de apel să solicite expres să se rețină în beneficiul său dispozițiile

art. 320

1

C. proc. pen. însă nu a formulat o astfel de solicitare și

așa fiind în cauza dedusă judecății instanța de recurs se află în imposibilitate

de a reține dispozițiile legale mai sus-menționate având ca efect reducerea limitelor

pedepsei. De altfel, se constată că în motivele de apel inculpatul a solicitat achitarea

sa pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 alin.

(1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 în temeiul dispozițiilor

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) sau e) C. proc. pen.

Înalta Curte constată

că pedeapsa aplicată inculpatului de instanța de fond a fost corect individualizată,

avându-se în vedere toate criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei

prevăzută de art. 72 C. pen., această pedeapsă fiind în măsură să contribuie la

asigurarea scopului educativ și coercitiv al pedepsei reglementat de dispozițiile

art. 52 C. pen., neputând fi identificate alte împrejurări care să determine aplicarea

unui regim sancționator mai blând.

Față de toate considerentele

arătate, Înalta Curte urmează ca în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. să respingă ca nefondat recursul declarat de inculpat.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul L.D. împotriva deciziei penale nr. 35/A din 27 martie

2012 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 18 ianuarie 2013.