ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1815/2016

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, la data de 10 aprilie 2014, sub nr. x/93/2014, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Organismul intermediar regional pentru Programul operațional sectorial pentru dezvoltarea resurselor umane Regiunea Sud - Est, a solicitat suspendarea executării notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergența privind proiectul POSDRU 82/3.2/S/50144, purtând nr. de ieșire x din 16 octombrie 2013 și a Deciziei nr. 249 din 11 decembrie 2013, prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată de societate împotriva notei de constatare menționate, acte administrative emise de pârât. Prin Sentința civilă nr. 2583 din 1 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 2623 din 7 octombrie 2014 pronunțată în dosarul nr. x/93/2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Organismul intermediar regional pentru Programul operațional sectorial pentru dezvoltarea resurselor umane Regiunea Sud-Est, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 2623 din 7 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta societatea A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 5 C. proc. civ., republicat, în temeiul cărora a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru următoarele motive de nelegalitate: 1. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care s-a sprijinit soluționarea cauzei, în condițiile în care, nu s-a analizat, sub niciun aspect, cererea de completare a cererii de chemare în judecata, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat; Instanța de fond a pronunțat o hotărâre nemotivată, deoarece: nu a analizat, în mod efectiv, argumentele prezentate în cererea completatoare care conținea argumente temeinice sub aspectul demonstrării existenței cazului bine justificat; nu a procedat la o înlăturare, motivată și argumentată în mod explicit, a susținerilor reclamantei prezentate în cererea completatoare; nu a prezentat, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa cu privire la cererea completatoare; chiar dacă s-a rezumat la analizarea cererii de chemare în judecată, instanța de fond nu era dispensată de obligația legală de a releva punctual motivele de fapt și de drept pentru care a înlăturat cererea completatoare, fără să o pună în discuția părților, conform art. 204 alin. (1) coroborat cu art. 5, art. 6, art. 7, art. 9 și art. 14 C. proc. civ., republicat. 2. Prima instanță a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., republicat. Instanța de fond a ignorat, nemotivat, cererea completatoare, și a soluționat cauza la primul termen de judecată, cu încălcarea principiului contradictorialității, deoarece: a considerat în mod greșit că cererea de completare, formulată în baza art. 204 alin. (1) C. proc. civ., reprezintă "concluzii scrise", cu consecința gravă a înlăturării nemotivate a argumentelor prezentate de reclamantă în susținerea cazului bine justificat; nu a dispus amânarea pricinii și comunicarea cererii modificată pârâtului în vederea formulării întâmpinării, conform art. 204 alin. (1) C. proc. civ., republicat; a pronunțat hotărârea fără să pună în discuția părților argumentele reclamantei privind existența cazului bine justificat, așa cum au fost prezentate în cererea completatoare; a procedat la respingerea cererii de chemare în judecată completată, fără analizarea în contradictoriu a argumentelor prezentate pe larg în cererea completatoare. Prima instanță a omis întocmirea încheierii de ședință cu privire la probatoriul solicitat de către reclamantă, aspect care face imposibilă exercitarea controlului judiciar sub aspectul respectării principiului contradictorialității, încălcând, totodată, art. 258 C. proc. civ., deoarece: încuviințarea dovezilor se face numai de către instanța de judecată, prin încheiere motivată, aspect procedural care nu s-a îndeplinit în prezenta cauză; încheierea instanței de fond trebuia să arate faptele care trebuiau dovedite, mijloacele de dovadă încuviințate precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea dovezilor; atât admiterea, cât și respingerea probei cu înscrisuri, solicitată de reclamantă, trebuia să fie pronunțată de instanța de fond prin încheiere motivată. Totodată, instanța de fond a împiedicat reclamanta să probeze cu înscrisuri existența pagubei iminente, determinată de executarea actelor administrative a căror anulare a solicitat-o prin acțiunea principală care face obiectul dosarului nr. x/93/2014, indicat în cererea de chemare în judecată. Prin modul greșit în care a soluționat cauza la primul termen de judecata, instanța de fond a încălcat: art. 237 pct. 3 și pct. 8 C. proc. civ., republicat, deoarece nu a examinat și nu a decis cu privire la cererea completatoare, pe care nu a pus-o în discuția părților și art. 244 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) din C. proc. civ., republicat. Recomandarea nr. R (89) 8 adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, la 13 septembrie 1989, referitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă a apreciat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecție jurisdicțională provizorie, fără a se recunoaște totuși eficacitatea necesară acțiunii administrative. Instanța de fond, care a fost chemată să instituie măsuri provizorii de protecție a reclamantei, nu a ținut cont de ansamblul circumstanțelor și cererilor formulate, pronunțând astfel o hotărâre nelegală.

Apărările formulate de intimatul Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Sud-Est Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-pârât Organismul intermediar regional pentru Programul operațional sectorial pentru dezvoltarea resurselor umane Regiunea Sud-Est a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. Intimatul-pârât a susținut, în esență, că recurenta nu a adus nici un argument pentru a dovedi existența cazului bine justificat și s-a limitat doar la invocarea cererii în anulare a actelor administrative, ce face obiectul dosarului nr. x/93/2014, analiză care este de natură să prejudicieze fondul litigiului. De asemenea, reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului material viitor și previzibil, întrucât cuantumul creanței bugetare corelative obligației de plată stabilită în sarcina societății, nu constituie, prin el însuși, un motiv suficient pentru admiterea cererii de suspendare.

Procedura de soluționare a recursului 5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 18 noiembrie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din data de 16 martie 2016, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă societatea A. SRL a solicitat, în temeiul art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergența privind proiectul POSDRU 82/3.2/S/50144, purtând nr. de ieșire x din 16 octombrie 2013 și a Deciziei nr. 249 din 11 decembrie 2013, prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată de societate împotriva notei de constatare menționate. Actele administrative se bucură de prezumția de legalitate, fiind executorii din oficiu, suspendarea executării fiind o măsură de excepție, care nu se poate aplica decât dacă sunt îndeplinite condițiile cumulative cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestui text legal, suspendarea executării unui act administrativ se poate dispune numai în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004. Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din legea menționată, cazul bine justificat are în vedere acele "împrejurări legate de starea de fapt sau de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ". Potrivit definiției cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) din același act normativ, prin pagubă iminentă se înțelege "prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public." La modul concret, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanța de judecată nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate a actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței învestite cu soluționarea acțiunii în anulare. În considerentele hotărârii recurate, procedând la analiza îndeplinirii condiției cazului bine justificat, prima instanță a reținut că reclamanta nu a înțeles să invoce niciun argument, care, fără a implica o analiză detaliată a fondului, este de natură să inducă o îndoială serioasă în privința legalității actelor contestate, ci s-a mulțumit să facă trimitere la acțiunea prin care a solicitat anularea actelor administrative și în care a invocat argumente de fond. Primul motivul de nelegalitate formulat de recurenta-reclamantă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, hotărârea judecătorească va cuprinde: "(1)/.../b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." În cauză, hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de dispozițiile legale menționate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată. Astfel, sentința recurată cuprinde în motivare argumentele pentru care prima instanță a constatat că nu sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru a se putea proceda la suspendarea executării notei de constatare din 16 octombrie 2013 și a Deciziei nr. 249 din 11 decembrie 2013, aceste argumente raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății. Este de observat că, reclamanta, în cererea adresată instanței de judecată, nu a dezvoltat o argumentație a cazului bine justificat, limitându-se să facă trimitere la motivele invocate în cuprinsul acțiunii în anulare a actelor administrative, considerând că acestea reprezintă temeiuri suficiente pentru îndeplinirea condiției cazului bine justificat. În acest context, în mod corect instanța de fond a apreciat că reclamanta nu a invocat argumente de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative, neputându-se pretinde instanței de contencios administrativ ca în limitele acestei proceduri sumare să tranșeze motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în afirmarea existenței condiției cazului bine justificat. Judecătorul cauzei nu era învestit cu analiza susținerilor reclamantei care formează obiectul acțiunii în anulare a notei de constatare și a deciziei de soluționare a contestației administrative, întrucât în cadrul soluționării cererii de suspendare a executării actului administrativ nu se poate antama fondul dreptului, ce constituie obiectul altui proces, respectiv a litigiului de fond. Criticile recurentei-reclamante referitoare la neanalizarea, în mod efectiv, de către prima instanță a argumentelor prezentate în cererea completatoare, care în opinia sa, conține argumente temeinice sub aspectul demonstrării existenței cazului bine justificat, nu pot fi reținute. Din analiza actelor dosarului rezultă că prin cererea depusă la dosarul instanței de fond la data de 6 octombrie 2014, reclamanta a precizat că aduce noi argumente de drept care creează o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative contestate, acestea vizând, în esență, nelegala sancționare a societății pentru nerespectarea prevederilor art. 8 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 și aplicarea nelegală a corecțiilor financiare. Răspunzând criticilor formulate de recurentă sub acest aspect, instanța de control judiciar apreciază că prima instanță a analizat motivele invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și a înlăturat, motivat, argumentele aduse de către aceasta în dovedirea îndeplinirii cazului bine justificat, reținând că obligația instanței de judecată este aceea de a analiza toate motivele de nelegalitate formulate, iar nu de a răspunde fiecărui argument în parte invocat de reclamantă. În aceste condiții, faptul că în cauză nu a fost analizat fiecare argument prezentat de reclamantă, cu referire în concret la cele invocate în cuprinsul cererii depuse la dosar la data de 6 octombrie 2014, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii. Pe de altă parte, argumentele prezentate de reclamantă prin cererea respectivă necesită analiza pe fond a conținutului actelor administrative contestate, regăsindu-se și în punctul de vedere formulat de societate cu privire la constatările din proiectul Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare din 3 octombrie 2013, care a fost analizat de către autoritatea publică pârâtă în cuprinsul notei de constatare atacate. După cum s-a arătat anterior, instanța de fond a examinat motivațiile prezentate de recurenta-reclamantă prin prisma dispozițiilor legale incidente, respectiv a art. 14, art. 15 și art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, concluzionând, în raport de argumentele pe care societatea a înțeles să le invoce, că nu există motive de îndoială legitimă asupra legalității actelor contestate. Motivarea clară și accesibilă a judecătorului fondului răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005 în cauza Albina contra României). Curtea a subliniat în această ultimă hotărâre că, potrivit practicii sale constante, exigența procesului echitabil este îndeplinită și în cazul unei motivări a soluției pe scurt, concentrate, din care să rezulte însă că au fost examinate efectiv problemele esențiale ridicate de părți. Prin urmare, chiar și o motivare sumară, sintetică, a unei hotărâri judecătorești nu echivalează cu o nemotivare, sancționabilă conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, și îndeplinește cerințele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nefiind astfel incidente în speță dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., republicat, este nefondat. Potrivit textului de lege enunțat, se poate cere casarea unei hotărâri în cazul în care instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Or, în cauză nu s-a dovedit încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv, cele referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță, actele de procedură efectuate în etapa cercetării procesului asigurând întreaga desfășurare a procesului în condițiile legii, conform prevederilor art. 237 alin. (2) C. proc. civ., republicat. Susținerile formulate de recurenta-reclamantă referitoare la încălcarea principiului contradictorialității, prin prisma faptului că prima instanță nu a dispus amânarea cauzei și comunicarea către pârât a cererii completatoare în vederea comunicării întâmpinării, sunt neîntemeiate. Dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., republicat, invocate de către recurentă, nu sunt incidente în cauză, întrucât cererea depusă de reclamantă la dosarul instanței de fond la data de 6 octombrie 2014, nu prezintă regimul juridic al unei cereri modificatoare în sensul prevăzut de textul legal enunțat. Astfel, pornind de la premisa că în jurisprudență noțiunea de cerere modificatoare include și cererea completatoare, este de subliniat faptul că, în speță, prin cererea în discuție, reclamanta nu și-a modificat, respectiv, nu și-a completat cererea de chemare în judecată formulată inițial sub aspectul oricărora dintre cele trei elemente ale sale - părți, obiect și cauză, ci prin această cerere a invocat argumente noi în dovedirea îndeplinirii uneia dintre condițiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, fiind vorba în realitate de o completare a motivelor de fapt pe care și-a întemeiat cererea de suspendare. În condițiile arătate, depunerea la dosar a cererii respective nu a instituit în sarcina instanței de fond obligația prevăzută de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., republicat, de a dispune amânarea cauzei și comunicarea acestei cereri pârâtului. De asemenea, împrejurarea că cererea depusă la dosar de reclamantă la data de 6 octombrie 2014, pentru termenul de judecată din 7 octombrie 2014, a fost calificată de către prima instanță drept "concluzii scrise", potrivit mențiunilor consemnate în partea introductivă a sentinței atacate, nu este de natură a atrage sancțiunea nulității hotărârii, nefiind dovedită vătămarea procesuală cauzată recurentei prin titulatura dată acestei cereri. În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 258 alin. (2) C. proc. civ., republicat, din verificarea actelor dosarului rezultă că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, atașând acțiunii introductive, în copie, cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr. x/93/2014, Decizia nr. 249 din 11 decembrie 2013 și nota de constatare cu nr. de ieșire din 16 octombrie 2013. Pe parcursul judecății în primă instanță, reclamanta nu a depus la dosar și alte înscrisuri în susținerea cererii de suspendare deduse judecății și niciuna dintre părți nu a formulat o cerere de suplimentare a probatoriului solicitat prin cererea de chemare în judecată și respectiv, prin întâmpinare, motiv pentru care, susținerea recurentei potrivit căreia a fost în imposibilitate de a proba cu înscrisuri existența pagubei iminente, nu poate fi primită. În acest context, omisiunea instanței de fond de a pronunța o încheiere de admitere sau de respingere a probelor, cu arătarea elementelor prevăzute de art. 258 alin. (2) C. proc. civ., republicat, constituie o cauză de nulitate relativă a hotărârii, fără a fi însă dovedită vătămarea suferită de părți și care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, având în vedere că, în speță, a fost asigurat dreptul procesual al reclamantei de a-și susține cauza și respectiv, al pârâtului de a se apăra împotriva susținerilor formulate de către aceasta, iar prima instanță a deliberat asupra semnificației mijloacelor de probă în proces, fiind respectate toate drepturile procesuale ale părților în procesul de probațiune. Înalta Curte nu poate reține nici susținerile recurentei-reclamante cu privire la încălcarea de către judecătorul fondului a prevederilor art. 244 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., republicat. Dispozițiile art. XII din Legea nr. 2/2013, din cadrul măsurilor tranzitorii pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, a stabilit că dispozițiile acestuia privind cercetarea procesului și după caz, dezbaterea fondului în camera de consiliu, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. În același sens, în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2015, cercetarea procesului și după caz, dezbaterea fondului, se desfășoară în ședință publică, dacă legea nu prevede altfel. Având în vedere că aceste măsuri tranzitorii continuă vechea procedură de judecată a proceselor în ședință publică, prevederile art. 244 C. proc. civ., republicat, care reglementează momentul terminării cercetării procesului, nu se aplică prezentului proces, care a fost declanșat la data de 10 aprilie 2014. Procedând la soluționarea cauzei în modalitatea prezentată anterior, se constată că prima instanță a respectat dispozițiile art. 22 C. proc. civ., republicat, și implicit, principiul contradictorialității, care constituie o garanție a respectării principiului dreptului la apărare și al aflării adevărului pe parcursul procesului, nefiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., republicat. În ceea ce privește Recomandarea nr. (R) 89 8 adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei la 13 septembrie 1989, este de menționat că, întrucât nu are caracter normativ și nici aplicabilitate directă în ordinea juridică națională, nu poate fi invocată ca bază legală a suspendării executării actelor administrative. Principiile la care face referire Recomandarea pot fi utilizate drept argumente în cadrul analizei făcute de judecătorul învestit în baza art. 14 alin. (1), respectiv, art. 15 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că Statul Român a implementat în legislația națională standardele propuse de către Comitetul de Miniștri, însă nu cu titlu de argumente juridice care să reprezinte temeiul legal al unei hotărâri judecătorești. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a hotărârii atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta societatea A. SRL, ca nefondat.