ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6170/2021

Ședința publică din data de 8 decembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene și Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Sud – Est, anularea Deciziei nr. 6815 din 15.06.2017 emisă de OIRPOSDRU Regiunea Sud - Est și, pe cale de consecință, admiterea contestației formulată împotriva proceselor-verbale nr. x/CCSN/din 22.03.2017 și nr. 5799 din 19.04.2017 de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului de convergență privind proiectul x "S.O.C.I.A.L.E." și, pe cale de consecință, anularea proceselor-verbale nr. x/CCSN/din 22.03.2017 și nr. 5799 din 19.04.2017 privind debitul în valoare de 1.262.032,63 RON.

Prin sentința civilă nr. 2430 din 24 mai 2018, Curtea de Apel București:

- a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată;

- a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene și Organismul Intermediar Regional Pentru Programul Operațional Sectorial Pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Sud-Est;

- a anulat decizia nr. 6815/15.06.2017 de soluționare a contestației administrative, proiectul de proces-verbal nr. x/CCSN/22.03.2017 și procesul-verbal nr. x/19.04.2017 privind debitul în valoare de 1.262.032,63 RON.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 au declarat recurs atât pârâtul Ministerul Fondurilor Europene (succesor în drepturi și obligații al Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene), cât și pârâtul OIR POSDRU Regiunea Sud-Est.

3.1. Pârâtul Ministerul Fondurilor Europene (în prezent Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene) și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

O primă critică adusă sentinței atacate vizează greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește cererea de anulare a Proiectului Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/CCSN/22.03.2017. În opinia recurentului, respingerea excepției este consecința interpretării și aplicării greșite a legii. Prin natura sa, proiectul procesului-verbal nu dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, iar scopul emiterii lui nu este de a executa sau organiza executarea legii, motiv pentru care nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Acest înscris reprezintă doar act de informare emis de organismul intermediar în limitele prerogativelor sale de competență. Având în vedere dispozițiile art. 21 alin. (14) și alin. (15) din O.U.G. nr. 66/2011, care conferă posibilitatea structurii verificate să-și exprime punctul de vedere cu privire la proiectul procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, rezultă că acest document nu reprezintă act administrativ în înțelesul legii.

Prin art. 21 alin. (19) din O.U.G. nr. 66/2011, legiuitorul a conferit în mod expres numai procesului-verbal de constatare natura de act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, astfel că soluția primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale menționate.

A doua critică vizează greșita admitere a cererii de anulare a celor trei acte atacate, respectiv proiectul procesului-verbal nr. x/CCSN/22.03.2017, procesul-verbal nr. x/19.04.2017 privind debitul în valoare de 1.262.032,63 RON și decizia nr. 6815/15.06.2017 de soluționare a contestației administrative.

După o scurtă expunere a contextului factual al cauzei, recurentul arată că instanța de fond în mod greșit a reținut că ar fi fondată acțiunea reclamantei, pe considerentul că plățile au fost efectuate până la data de 31.12.2015, apreciind irelevant momentul când a fost efectiv debitat contul debitor.

Din analiza documentelor de plată aferente structurilor de economie socială, SES 1, SES 2, SES 4, SES 5, SES 7, SES 10, SES 11, SES 12 și SES 13, OIR POSDRU S-E a constatat că aspectele prezentate în sesizarea CVPF se confirmă, fiind identificate cheltuieli aferente ajutorului de minimis plătite efectiv după data de 31.12.2015, respectiv după data finală de eligibilitate a cheltuielilor stipulată în H.G. nr. 759/2007.

Deși instanța a considerat că stabilirea eligibilității se face în raport cu data plății efective de către beneficiari, nu și de către alte entități subsecvente – parteneri sau structuri economice sociale (SES-uri) – care sunt implicate în derularea contractelor de finanțare POSDRU, prevederile contractelor de subvenție încheiate de beneficiarul finanțării cu structurile de economie socială, beneficiare ale ajutorului de minimis, contrazic această afirmație.

Recurentul susține că, prin prisma prevederilor art. 3 lit. i) și j) din Schema de ajutor de minimis "Dezvoltarea economiei sociale", care definesc termenii "beneficiar al finanțării nerambursabile" și "structură de economie socială", plățile efectuate de reclamantă către structurile de economie socială nu pot avea semnificația plăților efective, întrucât acestea implică plata efectivă a salariilor, a facturilor către emitenți, etc. Structurile în conturile cărora s-a efectuat plata de către reclamantă pot fi încadrate în noțiunea generală de partener (conform prevederilor contractuale), atât timp cât înființarea și/sau dezvoltarea lor a reprezentat scopul obținerii finanțării. În acest context, virarea unor sume de bani în conturile "beneficiarilor finanțării" (noțiune în sens larg) nu poate avea semnificația noțiunii de plată efectivă conform reglementării civile, plata trebuind să fie făcută către creditor, iar nu către un colaborator/structură proprie sau orice altă entitate ce nu acționează în numele creditorului.

Prin urmare, instanța de fond a reținut în mod greșit că stabilirea eligibilității se face în raport de data plății de către beneficiar (intimata-reclamantă), căci, dacă legiuitorul ar fi avut în vedere un astfel de raționament, nu ar mai fi utilizat noțiunea de "efectivă".

Totodată, în mod greșit instanța de fond a reținut că în prezenta cauză nu ar fi incidente prevederile C. civ., întrucât chiar dacă în cauză sunt incidente anumite norme legale speciale, acestea se completează cu norma generală.

Potrivit art. 1497 C. civ., "dacă plata se face prin virament bancar, data plății este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plății".

Dispozițiile acestei norme nu sunt similare cu cele prevăzute de normele speciale la care a făcut referire instanța de fond.

În cazul de față, contul creditorului (salariatul, emitentul facturii, etc.) a fost creditat după data de 31.12.2015.

Din modul de reglementare al legislației speciale "să fie efectiv plătită de către beneficiar" nu se poate trage concluzia vreunei derogări de la normele C. civ., sintagma "efectiv plătită" putând și trebuind a fi interpretată în sensul dispozițiilor clare ale C. civ.

În opinia recurentului, soluția adoptată de OIR POSDRU Regiunea Sud-Est cu privire la neeligibilitatea sumei de 1.262.032,63 RON (din care 1.043.069,97 RON contribuție din fonduri UE și 218.962,66 RON contribuție publică națională de la bugetul de stat) este corectă, din următoarele considerente:

a) regulile naționale și comunitare prevăd că, pentru a fi eligibile, cheltuielile efectuate în cadrul proiectului trebuie să fie efectiv plătite de către beneficiar până la data de 31 decembrie 2015 [art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 759/2007 și art. 56 din Regulamentul (UE) nr. 1083/2006)];

b) conform art. 1 alin. (4) lit. a) din H.G. nr. 678/2015 "data finală de eligibilitate a cheltuielilor achitate de beneficiari – 31 decembrie 2015 – se referă la data până la care cheltuielile efectiv plătite de beneficiari pentru punerea în aplicare a operațiunilor finanțate din fonduri, realizate cu aplicarea prevederilor legale naționale și europene în vigoare, sunt eligibile și pot fi rambursate de Comisie;

c) potrivit prevederilor art. 5 lit. A) alin. (1) din contractul de finanțare "beneficiarul are responsabilitatea pentru implementarea proiectului".

Constatările instanței referitoare la efectuarea plăților cu întârziere sunt greșite, de asemenea. În acest sens, arată că beneficiarul a accesat în mod greșit mecanismul "cererii de plată" [definită conform art. 2 alin. (3) lit. l) din O.U.G. nr. 64/2009], prin care a solicitat autorității de management virarea sumelor necesare pentru plata cheltuielilor rambursabile [art. 5 lit. A) alin. (5) din contractul de finanțare, echivalând cu plata în avans), deși exista posibilitatea de a plăti efectiv cheltuielile până la data de 31.12.2015 și de a le solicita spre rambursare printr-o cerere de rambursare depusă în conformitate cu prevederile art. 5 lit. A) alin. (4) din contractul de finanțare, instrument de care reclamanta nu a înțeles să se folosească.

Or, potrivit prevederilor art. 17

5

din O.U.G. nr. 64/2009, Autoritatea de management virează beneficiarului/liderului valoarea cheltuielilor rambursabile în termen de 3 zile lucrătoare de la momentul la care aceasta dispune de resurse în conturile sale.

Tocmai de aceea, conform contractului de finanțare, intimata-reclamantă avea obligația de a dispune de fonduri proprii pentru asigurarea implementării proiectului în cele mai bune condiții, responsabilitatea pentru îndeplinirea acestuia revenindu-i.

În speță, abaterile de la legalitate au fost săvârșite de intimata-reclamantă în cadrul unui contract finanțat majoritar de la bugetul UE condiționat, în principal, de stricta respectare a legalității în utilizarea lor, astfel că, orice atingere adusă principiilor fundamentale conduce la consecința cheltuirii necuvenite a unei părți din aceste sume și, în consecință, prejudiciază bugetul UE.

În fine, se cuvine precizarea ca instanța să nu facă abstracție că acțiunea statului, prin organismele sale de specialitate, este impusă și condiționată de dispoziții legale care prevăd imperativ regulile de realizare a veniturilor și de realizare a acestora pentru necesități de interes public, cu precădere atunci când gestionează și administrează fonduri comunitare nerambursabile.

3.2. Pârâtul Organismul Intermediar Regional Pentru Programul Operațional Sectorial Pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Sud-Est nu și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a reluat, integral și în mod amplu, apărările formulate și în fața primei instanțe, raportat la aspectele particulare ale cauzei, prezentând motivele pentru care se impunea, în opinia sa, respingerea cererii de chemare în judecată.

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare în dosarul instanței de recurs, însă, a depus note scrise, la data de 6.12.2021, solicitând respingerea recursurilor declarate de ambii pârâți, ca nefondate.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene (în prezent Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene)

Analizând criticile formulate de acest recurent, în raport cu motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În condițiile în care circumstanțele litigiului dedus judecății au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii ce formează obiectul recursului, reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, astfel că, în temeiul art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza motivul de casare invocat în contextul factual prezentat în hotărârea atacată.

Înalta Curte constată că soluția pronunțată de instanța de fond de respingere a excepției inadmisibilității capătului de cerere privind anularea proiectului procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/CCSN/22.03.2017 este corectă.

Așa cum a reținut instanța de fond, proiectul procesului-verbal nu constituie un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 (care definește actul administrativ ca fiind actul cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice), ci reprezintă o operațiune premergătoare emiterii actelor administrative atacate în speță, respectiv procesul-verbal și decizia emisă în soluționarea contestației administrative.

În conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, actele și operațiunile administrative care au stat la baza emiterii unui act administrativ, astfel cum acesta este definit la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, pot fi supuse controlului de legalitate numai odată cu actul final (în speță procesul-verbal și decizia emisă în soluționarea contestației administrative).

În acest context, în mod corect a constatat instanța de fond că sunt îndeplinite condițiile speciale de admisibilitate instituite de art. 50-51 din O.U.G. nr. 66/2011, din moment ce petitul acțiunii se referă și la anularea procesului-verbal și a deciziei de soluționare a contestației administrative, nu doar la anularea proiectului de proces-verbal. Prin urmare, criticile recurentului-pârât pe acest aspect sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește criticile recurentului-pârât aduse fondului cauzei, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond prin prisma unei pretinse aplicări sau interpretări greșite a normelor de drept material, incidente în cauza prezentă. De altfel, ansamblul criticilor subsumate de recurent motivului de casare invocat reprezintă o reluare aproape in integrum a celor invocate prin actele administrative contestate și prin întâmpinarea formulată în primă instanță, fără a fi prezentate aspecte concludente care să susțină ipoteza interpretării sau aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente de către prima instanță, de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunțate.

Intimata-reclamantă A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actele administrative reprezentate de decizia nr. 6815/15.06.2017 de soluționare a contestației administrative și procesul-verbal nr. x/19.04.2017 privind debitul în valoare de 1.262.032,63 RON, inclusiv proiectul acestui proces-verbal (înregistrat sub nr. x/CCSN/22.03.2017), prin care s-a reținut săvârșirea de către reclamantă a unei nereguli în temeiul art. 9 din contractul de finanțare, constând în identificarea de cheltuieli aferente ajutorului de minimis plătite după data de 31.12.2015, cu nerespectarea următoarelor prevederi: art. 4 din contractul de finanțare nr. x/3.01.2015 pentru proiectul x, art. 2 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 759/2007, art. 1 alin. (4) lit. a) din Hotărârea nr. 678/2015 și art. 56 pct. 1 din Regulamentul (UE) nr. 1083/2006.

Reclamanta a afirmat, iar prima instanță a confirmat că reclamanta a respectat dispozițiile legale evocate, respectiv a constatat că plățile s-au efectuat până la data de 31 decembrie 2015, relevantă fiind data debitării contului beneficiarului proiectului, nu data la care banii au intrat în conturile furnizorilor.

Prin recurs, recurentul-pârât susține că, instanța de fond a apreciat în mod greșit că stabilirea eligibilității se face în raport cu data plății efective de către beneficiar, nu și de către alte entități subsecvente (parteneri sau structuri economice sociale) care sunt implicate în derularea contractelor de finanțare POSDRU, de vreme ce prevederile contractelor de subvenție încheiate de beneficiarul finanțării cu structurile de economie socială, beneficiare ale ajutorului de minimis, contrazic această afirmație.

Înalta Curte observă că intimata-reclamantă este beneficiara finanțării nerambursabile acordate de către AM POSDRU prin OI POSDRU delegat pentru implementarea proiectului x, iar aceasta, în calitate de beneficiar al finanțării nerambursabile, a încheiat contracte de subvenție cu toate structurile de economie sociale înființate în cadrul proiectului, beneficiare ale ajutorului de minimis.

Cît privește obligațiile asumate în contractele de subvenție, se observă că acestea trebuie respectate în cadrul raporturilor juridice născute din aceste contracte, iar nu în raport cu AM POSDRU prin OI, întrucât aceasta este un terț față de respectivele contracte. Cocontractanții intimatei-reclamante (din contractele de subvenție) nu sunt în niciun fel obligați față de recurentul-pârât din cauză care este un terț.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, în mod corect a reținut instanța de fond că în raporturile dintre părțile contractului de finanțare nu poate fi analizată decât indirect modalitatea de executare a obligațiilor din cadrul contractelor de subvenție.

Cu alte cuvinte, nu are relevanță că plățile ulterioare ale partenerilor s-au făcut cu depășirea termenului de 31 decembrie 2015, pentru că aceste plăți nu țin de contractul de finanțare, ci de contractul de subvenție, iar AM nu poate invoca clauzele acestui din urmă contract.

Recurentul-pârât mai susține că instanța de fond a reținut în mod greșit că nu sunt incidente în cauză prevederile C. civ., mai exact cele ale art. 1497 din C. civ., întrucât, chiar dacă în cauză sunt incidente anumite norme legale speciale, acestea se completează cu norma generală.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte reține că specialia generalibus derogant este un principiu juridic care implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală și că norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv. Mai mult, o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o norma specială.

Prin urmare, data plății nu se interpretează conform art. 1497 C. civ., respectiv data când banii au intrat în contul creditorului, ci se are în vedere specificitatea contractului de finanțare.

În acest context, în mod corect a reținut instanța de fond că normele în raport de care s-a reținut neregula, respectiv art. 4 din contractul de finanțare nr. x/3.01.2015, art. 2 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 759/2007, art. 1 alin. (4) lit. a) din Hotărârea nr. 678/2015 și art. 56 pct. 1 din Regulamentul (UE) nr. 1083/2006, sunt norme care pun accent pe data plății de către beneficiar, instituind cerința ca aceasta să fie anterioară datei de 31 decembrie 2015, iar nu pe data alimentării contului creditorului, care, din motive independente, obiective, poate să fie ulterioară sau să se realizeze mult după data plății efective.

Nu în cele din urmă, recurentul-pârât afirmă în mod neîntemeiat prin recurs, că sunt greșite constatările instanței de fond referitoare la efectuarea plăților cu întârziere. Or, instanța de fond a ajuns la concluzia nerespectării de către AM POSDRU a termenului instituit de prevederile art. 6 pct. 8 din Instrucțiunea nr. 106/07.04.2015 privind implementarea proiectelor finanțate din cadrul DMI 6.1. "Dezvoltarea economiei sociale", prin raportare la probele administrate în cauză.

În fine, Înalta Curte reține că instanța de fond s-a pronunțat și asupra motivului invocat de recurent, respectiv că intimata nu trebuia să parcurgă procedura prevăzută de art. 5 lit. A) alin. (5) din contractul de finanțare, ci aceasta avea posibilitatea de a plăti efectiv cheltuielile până la data de 31 decembrie 2015, solicitându-le spre rambursare printr-o cerere depusă conform art. 5 lit. A) alin. (4) din contractul de finanțare, situație în care potrivit art. 17

5

din O.U.G. nr. 64/2009, autoritatea de management ar fi virat valoarea cheltuielilor rambursabile în 3 zile lucrătoare de la momentul la care dispune de resurse în condurile sale. În acest sens, instanța a apreciat că acest argument nu este sustenabil deoarece procedura parcursă de partea reclamantă constituia exercitarea unui drept al acesteia, astfel cum atestă textul convențional menționat, iar plata cu întârziere, în condițiile în care reclamanta avea dreptul să parcurgă această procedură, a generat recepționarea sumelor cu întârziere. Cele două mecanisme sunt alternativ prevăzute la dispoziția beneficiarului, neputându-se imputa reclamantei o opțiune între acestea.

În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de casare în care se încadrează criticile recurentului-pârât, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este neîntemeiat, iar sentința de fond este legală și temeinică.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, ca nefondat.

II.2. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Oganismul Intermediar Regional pentru Programul Operațional Sectorial Pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Sud-Est

În conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului declarat de acest pârât, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, urmând a fi admisă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.: "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că: "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.: "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.: "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs formulată în cauză, Înalta Curte constată că aceasta nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., întrucât argumentele prezentate nu sunt altceva decât o redare fidelă a întâmpinării formulată la fond, iar recurentul-pârât nu circumstanțiază în niciun mod critica sa, în sensul că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

Or, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată și reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt și a întâmpinării nu constituie un motiv de nelegalitate a sentinței, această neregularitate sancționându-se cu nulitatea.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport de dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 C. proc. civ.

Întrucât, în speță, recurentul-pârât nu s-a conformat exigențelor impuse de lege și nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului, invocată din oficiu, și va anula recursul declarat de pârâtul Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene împotriva sentinței civile nr. 2430 din 24 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Anulează recursul declarat de pârâtul Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Sud-Est împotriva aceleiași sentințe, ca nemotivat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2021.