ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3282/2022

Ședința publică din data de 07 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (veche), la data de 07.08.2017, reclamanta Asociația - Centrul de Cercetare pentru Dezvoltare Durabila, în contradictoriu cu pârâții Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Sud Muntenia și Ministerul Fondurilor Europene (succesor în drepturi al Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, în urma reorganizării administrației publice centrale potrivit O.U.G. nr. 1/2018) a solicitat anularea Deciziei de soluționare a contestației emisă de OIR sub nr. x/27.01.2017 și a procesului-verbal nr. x/31.01.2017, precum și a oricăror acte subsecvente deciziei, dar și constatarea caracterului eligibil al cheltuielilor în cuantum de 2.676.263,70 RON, efectuate în cadrul proiectului x - JSBS - Incluziune pe piața muncii prin structuri de economie socială.

Prin sentința civilă nr. 2660 din 19 decembrie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche a decis următoarele:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A. și sediul procesual ales în București, în contradictoriu cu pârâții Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Sud Muntenia, cu sediul în Călărași, și Ministerul Fondurilor Europene (succesor în drepturi al Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene) cu sediul în București, ca neîntemeiată.

Împotriva a sentinței nr. 2660 din 19 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche a declarat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și în rejudecarea cauzei admiterea acțiunii și anularea parțială a actelor atacate, respectiv anularea tuturor sancțiunilor cu excepția cheltuielilor neeligibile în suma de 4.784,814 RON (suma care depășește valoarea bugetului aprobat

În drept, recurentul-reclamantul a invocat motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, aceasta a dezvoltat, în esență, următoarele critici: instanța a considerat ca sunt fundamentate constatările organelor de control, menținând actele administrative emise de OIE. S-a înlăturat proba judiciara cu expertiza contabila care arata ca toate cheltuielile stabilite ca neeligibile au la baza documente justificative si sunt legal emise.

A susținut recurenta că nu există niciun temei legal pentru a stabili ca data limita a implementării Contractului de finanțare, data de 31.12.2015, trebuie ca, nu doar ca SES sa fi încasat banii de la A., ci trebuie ca SES sa fi cheltuit acești bani, și, să existe ca documente justificative inclusive procese-verbal de receptive a serviciilor/produselor achiziționate de SES. Stabilind că la 31.12.2015 trebuie sa existe astfel de documente, instanța a încălcat legea și a adăugat condiții suplimentare, inexistente în legea aplicabilă sau în Contractul de finanțare (s.n. legea nu menționează ca documente justificative procesele-verbale de recepție încheiate de SES cu furnizorul său).

Instanța a încălcat dispozițiile contractului de finanțare, planurile de afaceri și bugetele stabilite între OIE și recurentă, atunci când a stabilit ca anumite cheltuieli nu s-au dovedit necesare. Cat timp o cheltuiala este prevăzuta in planul de afaceri si in buget, atunci ea devine obligatorie. Necesitatea și oportunitatea se apreciază la data la care se validează planul de afaceri. Chiar dacă a admis ca unele din cheltuieli sunt eligibile (fiind și incluse în buget și în planul de afaceri), OIE a procedat la reducerea lor fara a oferi vreun temei legal sau logic. Menținerea acestei soluții nu are temei legal și înfrânge Contractul de finanțare.

3) Stabilirea încălcării contractului aferent SES 11, are la bază o interpretare doar a titlului planului de afaceri, neținând cont însă de conținutul planului de afaceri, bugetul aprobat, echipamentele achiziționate. Interpretând titlul proiectului, instanța încalcă grav Contractul de finanțare, planul de afaceri si bugetul stabilit intre părți.

În ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, potrivit dispozițiilor art. 488, alin. (1), punctul 8 C. proc. civ., susține recurenta că în legislația invocată de către instanță nu se instituie drept criteriu de eligibilitate a unei cheltuieli, obligația ca SES -ul să fi efectuat acea achiziție.

Condițiile de eligibilitate sunt prezentate clar în articolul 2 din H.G. nr. 759/2007, iar instanța a reprodus în considerente doar lit. c), deși, în esență, cât privește momentul plăților, este aplicabila lit. a) din același articol.

O altă critică vizează încălcarea de către instanță a dispozițiilor contractului de finanțare, planurile de afaceri și bugetele stabilite între OIE și societatea recurentă, atunci când a stabilit că anumite cheltuieli nu s-au dovedit necesare.

Prin raționamentul instanței, susține recurenta, se ignoră contractul de finanțare și nu se explică cum poate fi calificată manifestarea de voință a OIE de la data încheierii contractului. Dacă un cost era înainte de finanțare nejustificat sau nerezonabil raportat la condițiile concrete ale activității finanțate, astfel cum motivează instanța, atunci OIE trebuia ab initio să înlăture din bugetul propus respectiva cheltuială.

Prin maniera în care instanța a tranșat costurile cu serviciile e-commerce, s-a încălcat bugetul aprobat de OIE și obligatoriu de respectat, chiar și de OIE, precum și contractul de finanțare.

Se mai arată de către recurentă, în motivarea recursului, că instanța a încălcat dispozițiile contractului de finanțare și bugetul aprobat privind SES 11 deoarece OIE și instanța de fond, în mod eronat, au considerat că se înființa o fabrică de sucuri, și nu echipamente comparate de B.. În realitate, SES 11 a achiziționat și pus în funcțiune o rulotă care producea sucuri naturale prin presare la rece și astfel instanța a considerat că s-au încălcat planurile de afaceri.

Considerentele instanței contravin contractului de finanțare, bugetului și actului adițional încheiat privind SES 11.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 20 și următoarele din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1), punctul 8 și următoarele din C. proc. civ.

Intimatul-pârât Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Sud Muntenia a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepția nulității recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs Înalta Curte va analiza, cu precădere, potrivit dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată sub forma "inadmisibilității recursului", prin întâmpinare, de către intimata.

Astfel, intimata-pârâtă a înțeles să invoce excepția inadmisibilității recursului promovat, conform exigențelor articolului 489 alin. (2) C. proc. civ., neîncadrând recursul în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și neformulând critici susceptibile de încadrare în vreunul dintre aceste motive.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurent.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Pornind de la aceste considerații teoretice, Înalta Curte constată că excepția nulității recursului nu este întemeiată în speța dedusă judecății, recurentul indicând atât formal, dispozițiile articolului 488 alin. (1) punctul 8, C. proc. civ. ca fiind motivul de recurs invocat, de asemenea, prezentând argumentele pentru care consideră întemeiat acest motiv.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, precum și a cadrului legal incident speței deduse judecății, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru considerentele ce succed:

Reține Înalta Curte că recurenta-reclamantă a fost beneficiar, parte contractantă, în cadrul x, obiectul contractului fiind acordarea unei finanțări nerambursabile de către Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane pentru implementarea proiectului cu titlul "SES-Incluziune pe piața muncii prin structuri de economie socială", pe perioada 05.01.2015-31.12.2015, cu o valoare total eligibilă de 9.236647.36 RON.

Reclamanta-recurentă a promovat acțiunea pendinte în vederea anulării procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/08.12.2016.

Acest proces-verbal a fost întocmit ulterior verificării aspectelor menționate în suspiciunea de neregulă înregistrată la autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene sub nr. x/2016, având la bază sesizarea de neregulă nr. 4377/2016. Neregulile pretins a fi săvârșite sunt: nejustificarea prin cheltuieli a valorii integrale a sumelor reprezentând subvenții SES-296297,83 RON, cheltuială neeligibilă, cheltuieli realizate după data de 31.12.2015 (data limită a implementării contractului de finanțare) - 203102,36 RON, cheltuială neeligibilă, realizarea unor servicii care nu au fost necesare -1718948.80 RON, efectuarea de cheltuieli care privesc perioada de sustenabilitate a proiectului - 25011 RON sumă neeligibilă, achiziția de bunuri peste valoarea din buget - 4784,81 RON, realizarea de activități după perioada de implementare a proiectului - 262453,56 RON, respectiv nerespectarea contractului de finanțare pentru SES 11 - 220282,97 RON, cheltuială neeligibilă.

Procesul-verbal a fost emis după soluționarea contestației prin care s-a admis parțial solicitarea contestatoarei, în sensul declarării eligibile a sumei de 545651,15 RON, pentru o creanță în cuantum de 2676263,70 RON.

În mod corect prima instanță a respins cererea ca neîntemeiată.

Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară și devolutivă, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conțin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Așa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod și nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

Din economia dispozițiilor legale anterior citate rezultă, fără echivoc, faptul că recursul poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie, nefiind posibilă în această cale de atac reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.

Totodată, trebuie subliniat și faptul că în materia contenciosului administrativ prima instanță are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, instanța de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Așadar, în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488, alin. (1), punctul 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl găsește nefondat.

Recurenta a criticat sentința instanței de fond, din perspectiva greșitei aplicări a normelor de drept material din mai multe perspective .

Consideră recurenta-reclamantă că nu există temei legal pentru a stabili că data limită a implementării contractului de finanțare este 31.12.2015, instanța de fond încălcând legea și adăugând condiții suplimentare.

Înalta Curte împărtășește modul în care instanța de fond a aplicat normele legale, respectiv dispozițiile articolului 2 din Contractul de finanțare, durata contractului, potrivit căruia "perioada de implementare a proiectului este de 12 luni dar nu mai târziu de 31 decembrie 2015", precum și ale H.G. nr. 759/2007, H.G. nr. 678/2015, O.U.G. nr. 64/2009 concluzionând în sensul că pentru a fi eligibile, cheltuielile trebuie să fie efectuate de către structurile de economie socială până la data de 31.12.2015.

Nu este suficient, așadar, ca transferul subvențiilor să se realizeze până la această dată, ci trebuie să fie folosite efectiv.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material în ceea ce privește acest aspect, iar temeiul legal al deciziei sale rezidă în textele de lege mai sus amintite.

O altă critică vizează pretinsa încălcare de către instanța de fond a dispozițiilor Contractului de finanțare, planurilor de afaceri și bugetelor stabilite între OIE și recurenta-reclamantă, în momentul în care a stabilit că anumite cheltuieli nu s-au dovedit necesare.

Fără a relua argumentația amplă a instanței de fond, Înalta Curte apreciază că nici această critică nu este întemeiată, prima instanță aplicând în mod corect dispozițiile legale la starea de fapt dedusă judecății.

Așadar, prima instanță a reținut aplicarea prevederilor articolului 3, alin. (1) din Ordinul nr. 1117/2010, potrivit cărora, pentru a fi eligibilă, o cheltuială trebuie să îndeplinească cumulativ prevederile articolului 2 alin. (2) din H.G. nr. 759/2007, cât și o serie de condiții cu caracter specific, printre care și aceea potrivit căreia cheltuielile să fie rezonabile, justificate și să respecte principiile bunei gestiuni financiare, în special în ceea ce privește economia și eficiența.

Prima instanță a făcut, de asemenea, aplicarea dispozițiilor referitoare la eligibilitatea cheltuielilor existente în Ghidul solicitantului, dispozițiilor din Regulamentul nr. 966/2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii, precum și ale Ordinului nr. 1120/2013.

Criticile din recurs vizează aspecte legate strict de starea de fapt și cu o conotație îndeobște teoretică, aspecte care exced controlului de legalitate specific căii extraordinare de atac a recursului.

O ultimă critică vizează împrejurarea potrivit căreia instanța de fond ar fi avut ca bază pentru a stabili încălcarea contractului aferent SES 11, o interpretare exclusiv a titlului planului de afaceri, fără a ține cont de conținutul planului, de bugetul aprobat, echipamentele achiziționate.

Astfel, susține recurenta că în mod greșit OIE și instanța au înțeles în mod eronat din planul de afaceri și contractul de finanțare faptul că trebuia înființată o fabrică de sucuri și nu echipamente cumpărate de B..

Deși denumirea planului de afaceri a fost fabrica de sucuri, iar codul CAEN privea tot fabricarea sucurilor, în realitate, recurenta susține că a achiziționat și pus în funcțiune o rulotă care producea sucuri naturale prin presare la rece și, contrar opiniei instanței, nu s-a încălcat în această modalitate planul de afaceri.

Înalta Curte împărtășește concluzia instanței de fond, în sensul că prin planul de afaceri s-a avut în vedere organizarea și funcționarea S11 ca fiind fabrică de sucuri, or, nu se poate pune semnul egalității între o fabrică și o rulotă, iar aceasta, independent de titulatura existentă.

În consecință, apreciind că în cauză nu există nicio încălcare a normelor de drept material, astfel că motivul de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de articolul 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ., nu subzistă, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul promovat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de recurenta reclamantă.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2660 din 19 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 iunie 2022.