ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1795/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 28.09.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Ministerul Muncii și Justiției Sociale a chemat în judecată pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, solicitând:

- anularea Deciziei nr. 14112.07.2017 emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale Administrației Publice și Fondurilor Europene privind Contestația formulată de MMJS împotriva notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare privind Contractul de finanțare nr. x/22.05.2017

- exonerarea MMJS de la plata creanței bugetare în cuantum de 41.267,21 RON.

Prin cererea adițională înregistrată la data de 10.10.2017, reclamantul a completat cererea de chemare în judecată cu un nou petit, prin care a solicitat instanței, pentru aceleași motive, să dispună și anularea Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/22.05.2017

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 2379 pronunțată în data de 22.05.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Muncii și Justiției Sociale, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.

Cererea recurs

Împotriva sentinței civile nr. 2379 pronunțată în data de 22.05.2018, a declarat recurs reclamantul Ministerul Muncii și Justiției Sociale și, încadrând criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate iar pe fond admiterea acțiunii.

În dezvoltarea criticilor sale, susține recurentul că instanța de fond nu a realizat o analiză proprie, în temeiul susținerilor părților, ci s-a rezumat a achiesa în integralitate la opinia exprimată de Agenția Națională pentru Achiziții Publice (denumită în continuare ANAP) prin Adresa nr. x/27.03.2017, situație de natură a echivala cu nemotivarea hotărârii atacate, motiv de casare prevăzut de punctul 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin nemotivarea efectivă a soluției, prima instanță a dezlegat mai mult principial cererea cu care a fost sesizată, prin raportare la opinia ANAP, fără însă a dezlega situația de fapt, pe baza probatoriului, or, obligația de motivare a hotărârii trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția. în situația de față însă, instanța de fond nu a explicat de o manieră convingătoare și întemeiată raționamentul juridic pe care L-a adoptat atunci când a stabilit că abordarea MMJS în ceea ce privește modul în care a efectuat achiziția bunurilor în cadrul Proiectului ar fi una viciată, astfel că Hotărârea atacata nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care să permită realizarea unui veritabil control judiciar.

Soluționarea prezentului litigiu a fost făcută în mod formal de către prima instanță, faptic, dezlegarea pricinii s-a realizat de ANAP prin Adresa nr. x/27.03.2017 pe care Curtea de Apel l-a acceptat fără o minimă rezervă și analiză, și în temeiul căruia a fost emisa Hotărârea.

În condițiile în care Adresa ANAP menționată a avut un rol determinant în emiterea Sentinței a cărei desființare, rolul instanței fiind doar de a lua act de dezlegarea pricinii de către o entitate ce nu are astfel de atribuții, înțelegem să facem următoarele precizări: Astfel trebuie avut în vedere că emiterea Adresei ANAP s-a făcut, conform temeiului de drept expus în cuprinsul ei, în baza art. 3 lit. b) din O.U.G. nr. 15/2015 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Achiziții Publice, text normativ conform căruia "în vederea realizării obiectivelor prevăzute la art. 2, ANAP are următoarele atribuții:

(...)b) elaborarea politicilor și a legislației în domeniul achizițiilor publice, în conformități cu legislația europeană și asigurarea interpretărilor unitare în domeniu, pentru care an drept de inițiativă legislativă;"

Art. 2 din același act normativ menționează faptul că "Principatele obiective ale ANAf sunt elaborarea, promovarea și implementarea politicii în domeniul achizițiilor publice stabilirea și implementarea sistemului de verificare și control al aplicării unitare < dispozițiilor legale și procedurale în domeniul achizițiilor publice, precum ș monitorizarea funcționării eficiente a sistemului de achiziții publice."

Cu toate acestea însă, Adresa ANAP are ca titlu "consiliere metodologică privind modalitatea de selectare a procedurii de achiziție publică aplicabilă la nivel de proiect implementat în parteneriat", situație denatura a atrage mai mult incidența lit. c) a art. 3 din Ordonanța amintită decât lit. b) invocată de ANAP atât timp cât, conform lit. c) tot pentru realizarea obiectivelor prevăzute la art. 2, ANAP asigură "consilierea metodologică a autorităților contractante în procesul de atribuire a contractelor de achiziție publică și * de concesiune, cu rol de suport operațional în aplicarea corectă a legislației în acest domeniu;"

Niciuna dintre cele două situații nu poate fi însă incidente speței de față atât timp cât, în ceea ce privește potențiala aplicabilitate a lit. b), asigurarea politicilor și legislației în domeniul achizițiilor publice în conformitate cu legislația europeană și asigurarea interpretărilor unitare în domeniu, pentru care are drept de inițiativă legislativă, se poate realiza doar prin inițierea unui act normativ de aceeiași putere (conform normelor Legii nr. 24/2000 R privind normele de tehnică legislativă), sau, eventual prin emiterea unor Ordine sau Instrucțiuni de către președintele ANAP în temeiul art. 4 alin. (4) din aceeași Ordonanță, în toate situațiile fiind însă necesară publicarea respectivelor acte normative în Monitorul Oficial al României.

Mai mult, dispozițiile art. 3 lit. b) din O.U.G. nr. 15/2015 au ca efect emiterea unor acte administrative cu caracter normativ, opozabile erga omnes de la momentul publicării îr Monitorul Oficial sau de la data ulterioară menționată expres în cuprinsul respectiveloi acte, situație care, evident, nu este incidență speței de fața atât timp cât Adresa ANAF vizează o speță concretă și subiecte de drept expres determinate și, în plus, nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, astfel că nu are valoarea unui act administrativ în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004

Nici dacă s-ar considera că temeiul de drept invocat de ANAP este rezultatul unei erori materiale și, de fapt, emiterea lui are la bază lit. c) a aceluiași articol, situație întărită ș de denumirea dată respectivului document, tot nu ne-am afla în situația în can respectivul document ar putea fi considerat ceva mai mult decât o opinie emisă fără ui minim suport juridic.

Astfel, prevederile art. 3 lit. c) din O.U.G. nr. 15/2005 vizează posibilitatea ANAP de a asigura consilierea metodologică autorităților contractante în procesul de atribuire t contractelor de achiziție publică, cu rol de suport operațional în aplicarea corectă i legislației în domeniu, or, raportat la speța de față, documentul respectiv a fost emis une entități care nu are calitatea de autoritatea contractantă față de procedura de achiziți verificată și ulterior momentului atribuirii contractelor.

Adresa ANAP a fost emisă în anul 2017 către MDRAP - Serviciul Constatare Nereguli și Antifraudă, în vederea sprijinirii respectivei entități în desfășurarea verificării modului î care Ministerul (în calitate de autoritate contractantă) a atribuit cu un an în urm contracte de achiziție publică în cadrul Proiectului.

Or, dacă Ordonanța nr. 15/2015 stabilește ca subiect activ al consilierii strict autoritate contractantă, ca urmare a solicitării în'acest sens din partea ei (MDRAP fiind terț față d atribuirea contractelor în cadrul Proiectului), și doar în etapa premergătoare sa concomitent cu procedura de atribuire, emiterea adresei ANAP în discuție către alt subiet de drept și ulterior reperului temporal prevăzut de legiuitor, este lipsită de orice susținere juridică rezonabilă.

Nici dacă s-ar privi la restul atribuțiilor ANAP prevăzute la art. 3 din O.U.G. nr. 15/2015, tot nu se poate întrevedea un eventual temei legal care să îi permită entității amintite incursiunea în activitatea de control desfășurată de MDRAP, nici chiar dispozțiile art. 3 lit. d)

1

din O.U.G. nr. 15/2015 care se restrâng doar la activitățile de control desfășurate de ANAP, or, în speța de față, controlul a fost realizat de MADRP.

Pentru aceste argumente recurenta invocă, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ EXCEPȚIA DE NELEGALITATE a adresei ANAP nr. x/27.03.2017.

Menționează că potrivit Deciziei ICCJ publicată în Monitorul Oficial, Partea l, nr. 104/07.02.2017, având ca obiect Dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la posibilitatea invocării excepției de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, direct în recurs, Înalta Curte a statuat că prevederile Legii nr. 554/2004 permit această posibilitate.

În condițiile în care soluția primei instanțe, cât și al intimatului-pârât, se bazează exclusiv pe Adresa ANAP și pe raționamentul expus de respectiva entitate, recurenta consideră ca se justifică interesul în susținerea acestei excepții având în vedere că, urmare admiterii ei, instanța ar soluționa cauza fără a ține seama de respectiva adresa. Rezumând, atât timp cât temeiul de drept prevăzut de actul normativ care îi guvernează activitatea nu îi dă posibilitatea ANAP a emite adrese/înscrisuri de natura celui pe care l-a emis, apreciază că se impune admiterea excepției invocate în considerarea viciilor evidente de formă expuse anterior.

Mai susține recurentul că desființarea hotărârii primei instanțe, a cărei aprecieri nu sunt decât reluarea celor precizate de ANAP în adresa menționată, se impune si prin prisma carențelor de raționament ce justifică implicit și excepția de nelegalitate invocată în privința Adresei ANAP) față de interpretarea și aplicarea normelor de drept material incidente prezentului litigiu, situație de natură a atrage incidentța art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Conform principiului tempus regit actum, ce își găsește reglementarea în art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 6 din C. civ., un raport juridic este supus leislației în vigoare la momentul la care s-a născut și și-a produs efectele, în speța de fața, atribuirea contractelor de achiziție realizată de Minister fiind supusă, în integralitate, prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, act normativ abrogat în prezent odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 98/2016.

ANAP, cât și întimatul-pârât și, bineînțeles, prima instanță fac trimitere în susținerea pretinsei nelegalități a modului în care MMJS a atribuit contractele de achiziție la dispozițiile art. 23 din O.U.G. nr. 34/2006 care interzic divizarea contractelor de achiziție publică și la dispozițiile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 (normele de aplicare ale O.U.G. nr. 34/2006) cu privire la o aplicarea principiilor O.U.G. nr. 34/2006 pentru toate acele situații în care nu există o reglementare expresă, ignorând tocmai acele prevederi exprese care au fost avute în vedere de autoritate în estimarea valorii contractelor și alegerea procedurilor de atribuire.

O.U.G. nr. 34/2006 reglementează, începând cu art. 25 și următoarele, într-o secțiune cu acest scop, denumită generic Reguli de estimare a valorii contractului de achiziție, care sunt obligațiile pe care le are autoritatea contractantă în vederea stabilirii valorii contractului de achiziție a cărui atribuire urmărește, valoare față de care se stabilește si procedura de atribuire incidență.

Contrar raționamentului defectuos al ANAP, MDRAP și chiar și prima instanță, toate obligațiile privind estimarea valorii contractului de achiziție cad în sarcina autorității contractante care este reglementată și definită la art. 8 din O.U.G. nr. 34/2006, legiuitorul neavând în vedere obligații în sarcina unor eventuali beneficiari sau parteneri, cum sunt în speța de față.

Așadar, consideră recurentul că, raportat la speța de față și față de prevederile O.U.G. nr. 34/2006, instanța era ținută sa analizeze daca estimarea valorii contractelor și alegerea procedurii de atribuire s-a făcut de MMJS în raport de calitatea de autoritate contractantă în temeiul art. 8 lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006.

Or, nu s-a reținut în sarcina instituției o eventuală încălcare a respectivelor dispoziții, ci, făcând o extrapolare lipsita de suport juridic a dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, se ajunge la concluzia că atât timp cât atât MMJS, în calitate de beneficiar, cât și Institutul, în calitate de partener, desfășurau același Proiect, achizițiile trebuiau făcute la comun.

Această abordare este însă una profund eronată atât timp cât estimarea valorii contractului de achiziție nu se mai raportează la necesitatea autorității contractante, așa cum prevede expres în art. 25 și următoarele din O.U.G. nr. 34/2006, ci în funcție de sursa de finanțare, teorie care nu își găsește justificare în dispozițiile legale invocate de ANAP, MDRAP sau instanță în documentele/actele administrative și sentința emise.

În speța de față nu este incidentă situația în care să nu existe reglementări exprese pentru a putea considera că ar fi incidente dispozițiile at. 2 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 pentru a apela la principiile generale ale O.U.G. nr. 34/2006 în lipsă de dispoziții exprese, atât timp cât O.U.G. nr. 34/2006 stabilește în cuprinsul ei norme de estimare a valorii contractului de achiziție publică ce au fost avute în vedere de MMJS și care justifică legalitatea alegerii procedurii de atribuire.

Atât timp cât dispozițiile menționate instituie strict în sarcina autorității contractante (și nu a membrilor implementării unui Proiect) obligația de a estima valoarea necesității proprii în funcție de care se stabilește și procedura de atribuire incidență, susținerile în sens contrar ale ANAP, MDRAP și instanță sunt nefondate.

Mai mult, atât MMJS cât și Institutul au avut PAAP-uri {programul anual al achizițiilor publice) diferite, fiecare dintre cele două entități stabilindu-și propriile necesități în funcție de nevoile specifice (aspect care nu a fost considerat nelegal de către organul de control). Or, atât timp cât s-a acceptat această distincție și nu s-a impus realizarea unui PAAP comun, pe Proiect, în mod evident că și achizițiile se puteau face tot distinct.

Eroarea ANAP, MDRAP și instanță are la bază faptul că Minsterul și Institutul erau beneficiar, respectiv partener, în cadrul aceluiași Proiect, însă acest lucru nu instituie obligații diferite în sarcina autorităților contractante față de cele exprese prevăzute de ordonanță referitoare la estimarea valorii contractului si alegerea procedurii de atribuire, având în vedere lipsa oricăror dispoziții în acest sens.

Nu în ultimul rând mai susține recurentul că trebuie avut în vedere că relația dintre Ministerul Muncii și Justiției Sociale și Institutut nu poate fi asimilată unei asocieri în sensul art. 8 lit. c) din O.U.G. nr. 34/2006 în lipsa unui acord expres între cele doua părți care să certifice acest lucru, condiție de valabilitate esențială și pentru existența asocierii de autorități contractante în vederea efectuării de achiziții comune.

În speța de față, prin prisma prevederilor O.U.G. nr. 34/2006, ne aflăm în situația a două autorități contractante distincte, care au propriile necesități și care, în funcție de aceste necesități sunt obligate să își estimeze singure și independent valoarea contractelor de achiziție pe care vor să le încheie, și, în funcție de respectivul prag valoric, să aplice procedura de achiziție în care se încadrează.

Consideră că aprecierile conform cărora atât timp cât cele două entități implementează același Proiect nu au relevanță față de normele O.U.G. nr. 34/2006 care nu stabilesc obligații suplimentare sau diferite autorităților contractante în funcție de sursa de finanțare.

Prin urmare, concluziile primei instanțe în acest sens sunt în contradicție cu normele de drept material aplicabile, atrăgând casarea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de fond nefăcând o corectă aplicare a prevederilor legale.

Apărările formulate în cauză

Intimatul- pârât Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a formulat apărări în cadrul unei întâmpinări, conform art. 471

1

alin. (3) incident, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

În ceea ce privește excepția de nelegalitate invocată de recurentul - reclamant în cererea de recurs, intimatul - pârât, în cadrul aceleiași întâmpinări a susținut că excepția nelegalității, astfel cum a fost motivată, este inadmisibilă, atât în considerarea faptului că actul administrativ atacat - Nota de Constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/22.05.2017 nu este emis în aplicarea Adresei ANAP, cât și în considerarea faptului că această Adresă nu reprezintă un act administrativ pentru a produce efectele judiciare evocate de recurent.

Solicită astfel respingerea excepției de nelegalitate, invocată de recurentul - reclamant, ca inadmisibilă.

Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 07.01.2019, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 23 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat închise dezbaterile, reținând cauza spre soluționare, atât pe excepția de nelegalitate, invocată de recurentul - reclamant în cadrul cererii de recurs, urmând a analiza mai întâi admisibilitatea acesteia, în soluționarea excepției inadmisibilității excepției de nelegalitate, invocată de intimatul - pârât în cadrul întâmpinării, cât și pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate în cadrul cererii de recurs, a apărărilor intimatului - pârât și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul Ministerul Muncii și Protecției Sociale, anterior Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În prealabil, analizând excepția de nelegalitate a Adresei ANAP nr. x/27.03.2017, Înalta Curte va verifica mai întâi admisibilitatea acesteia, raportat la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce prevăd următoarele:

"1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate".

2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronnțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză..."

Excepția de nelegalitate este una dintre formele de exercitare a controlului judecătoresc asupra actelor administrative (control indirect) și tinde la înlăturarea unui act administrativ nelegal ce are incidență într-o cauză aflată pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de obiect sau de stadiu procesual.

Prima operațiune pe care o are de îndeplinit instanța este aceea de verificare a admisibilității excepției de nelegalitate, prin prisma următoarelor condiții: - să vizeze un act administrativ individual, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 554/2004; - actul administrativ individual în discuție să nu fie exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituția României și art. 5 din Legea nr. 554/2004; - soluția ce urmează a fi pronunțată asupra litigiului să depindă de actul administrativ cu caracter individual.

În prezenta cauză, constată Înalta Curte că obiectul excepției de nelegalitate îl reprezintă Adresa Agenției Naționale Pentru Achiziții Publice nr. 3601/27.03.2017 (filele x din Volumul II al dosarului de fond), prin care această autoritate își exprimă Punctul de vedere (" consiliere metodologică") cu privire la modalitatea de selectare a procedurii de achiziție publică, aceasta neavând caracterul unui act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 ce definește actul administrativ ca fiind " actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

De altfel, chiar recurentul susține că prin această adresă Agenția Națională pentru Achiziții Publice își exprimă o opinie.

Constată astfel instanța de control judiciar că, în speță, prima condiție de admisibilitate nu este îndeplinită, Adresa emisă de Agenția Națională pentru Achiziții Publice nefiind nu act administrativ propriu -zis în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea privind contenciosul administrativ nr. 554/2004, ci o simplă adresă de informare.

Independent de cum ar fi fost denumită această adresă și subiectul care ar fi adresat solicitarea, conținutul și efectele juridice ale acesteia nu pot fi altele decât cele produse de un simplu punct de vedere/opinie în legătură cu chestiunea ce a făcut obiectul interpelării, respectiva adresă neputând fi aptă să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice.

Pe de altă parte, având în vedere conținutul celor două acte administrative ce fac obiectul prezentei judecăți, respectiv Decizia nr. 14/12.07.2017 privind contestația formulată împotriva Notei de Constatare a Neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/22.05.2017 și Nota de constatare întocmită în legătură cu contractul de finanțare nr. x/30.03.2016, constată Înalta Curte că nu sunt emise în aplicarea acestei Adrese, ceea ce înseamnă că soluționarea prezentului litigiu nu depinde de aceasta, legalitatea hotărârii de fond nefiind analizată prin raportare la respectiva adresă, ci prin raportare la normele legale incidente litigiului dedus judecății.

Prin urmare, apreciind ca fondată apărarea intimatului - pârât Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (2), raportat la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, va respinge excepția de nelegalitate invocată de recurentul - reclamant Ministrul Muncii și Justiției Sociale cu privire la Adresa nr. x/27.03.2017 ((filele x din Volumul II al dosarului de fond) emisă de Agenția Națională Pentru Achiziții Publice, ca inadmisibilă.

Trecând la analizarea pe fond a recursului, instanța de control judiciar reține că recurentul, în calitate de beneficiar, a încheiat cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Contractul de finanțare nr. x/30.03.2016, aferent proiectului cu titlul "Implementarea unui sistem de elaborare de politici publice în domeniul incluziunii sociale la nivelul MMFPSPV"

După cum rezultă din contractul de finanțare, implementarea proiectului în discuție, urma fi realizată într-un parteneriat compus din reclamantă și Institutul Național de Cercetări Economice "A.,,.

Pentru implementarea acestui proiect, reclamantul, în calitate de autoritate contractantă, printre altele, în temeiul art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006, a achiziționat direct echipamente (laptop portabil și hard disk extern, respectiv multifuncționale) și autoturisme, sens în care a încheiat contractele de achiziție nr. x și 3639/01.06.2016 cu B. S.R.L, respectiv cel de furnizare nr. x/17.05.2016 cu C. S.R.L..

La rândul său, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 98/2016 partenerul Institutul Național de Cercetări Economice "A.,,. a achiziționat bunuri similare, prin procedură simplificată.

Bunurile cumulate la nivel de proiect (beneficiar și partener) depășesc, pentru fiecare categorie de bunuri în parte, pragul cumpărării directe, respectiv 132.519 RON, împrejurare care a determinat suspiciunea de neregulă internă nr. 20926/27.02.2016 și, în urma verificării acesteia, a fost încheiată Nota de constatare a neregulilor și de stabilire s corecțiilor financiare nr. x/22.05.2017, prin care s-a constatat că reclamantul, în calitate de autoritate contractantă, a încălcat legislația în materie de achiziții publice în vigoare la data atribuirii contractelor, divizând achiziția de produse similare cu încălcarea principiilor transparenței și tratamentului egal, prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006. În final, a fost aplicată o corecție de 25% din valoarea contractelor de achiziție directă antereferite, însumând 40.924,12 RON + T.V.A în cuantum de 8.184,82 RON.

Împotriva acestui act, la data de 14.06.2017, reclamantul a formulat contestație administrativă, înregistrată sub nr. x, care a fost respinsă, ca nefondată, de către pârât prin Decizia nr. 14/12.07.2017.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 28.09.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Ministerul Muncii și Justiției Sociale a chemat în judecată pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, solicitând inițial:

- anularea Deciziei nr. 14112.07.2017 emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale Administrației Publice și Fondurilor Europene privind Contestația formulată de MMJS împotriva notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare privind Contractul de finanțare nr. x/22.05.2017

- exonerarea MMJS de la plata creanței bugetare în cuantum de 41.267,21 RON.

Prin cererea adițională înregistrată la data de 10.10.2017, reclamantul a completat cererea de chemare în judecată cu un nou petit, prin care a solicitat instanței, pentru aceleași motive, să dispună și anularea Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/22.05.2017

Prin sentința recurată a fost respinsă acțiunea reclamantului Ministerul Muncii și Justiției Sociale, ca neîntemeiată, reținându-se legalitatea celor două acte administrative contestate.

Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la nemotivarea sentinței (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.), reține instanța de control judiciar că

În cadrul acestui motiv de recurs, recurentul a invocat faptul că instanța nu a realizat o analiză proprie în temeiul susținerilor părțior, ci s-a rezumat a achiesa în integralitate la opinia exprimată de Agenția Națională Pentru Achiziții Publice prin Adresa nr. x/27.03.2017.

Această critică nu poate fi primită de instanța de control judiciar care constată că judecătorul de primă jurisdicție a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată, prin raportare la susținerile părților, acesta întemeindu-și soluția pe cadrul normativ incident litigiului și nu pe adresa invocată de recurentul - reclamant, astfel cum greșit susține recurentul.

Înalta Curte reține că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond, în limitele învestirii, raportându-se atât la criticile reclamantului cât și la apărările pârâtului și la cadrul normativ aplicabil litigiului dedus judecății, a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată, a stabilit situația de fapt, ca rezultat al întregului probatoriu administrat și nicidecum prin raportare exlusivă la opinia Agenției Naționale Pentru Achiziții Publice, cum eronat susține recurentul reclamant.

Înalta Curte constată că instanța de primă jurisdicție a motivat corespunzător soluția pronunțată și a furnizat un răspuns pertinent solicitărilor reclamantului și chiar dacă motivarea este succintă, în opinia instanței supreme judecătorul fondului s-a conformat exigențelor impuse de art. 425 din C. proc. civ.

Astfel, se observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, clară, precisă și necontradictorie și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, fiind astfel posibilă și exercitarea controlului judecătoresc.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

Nici criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitor la greșita aplicare a legii, nu pot fi primite.

Astfel, raportat la întreaga argumentație a reclamantului atât din cererea de chemare în judecată cât și din Cererea completatoare, în mod judicios a reținut prima instanță că singura problemă care trebuia dezlegată era aceea de a stabili dacă legislația în vigoare la momentul încheierii contractelor (O.U.G. nr. 34/2006 și H.G. nr. 925/2006), impunea estimarea globală a achizițiilor pentru ambii parteneri din acordul de parteneriat, în condițiile în care reclamantul nu a contestat similaritatea produselor achiziționate cu cele ale partenerului, nici faptul că acestea corespundeau aceluiași scop și nici depășirea pragului permis pentru achizițiile directe, prin cumularea cu contravaloarea contractelor încheiate de partener.

Astfel, cum singura critică adusă de reclamant a fost aceea că O.U.G. nr. 34/2006 și H.G. nr. 925/2006 (în baza cărora au fost încheiate cele trei contracte de achiziție publică directă de către reclamant), nu conțineau dispoziții referitoare la obligația raportării valorii estimate a contractului la nivelul întregului proiect (beneficiar și partener), în mod corect judecătorul de fond, a reținut legalitatea celor două acte administrative raportat la dispozițiile art. 23, dar și art. 2 alin. (2) lit. b) și d) din O.U.G. nr. 34/2006 și art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006, ce interziceau nu doar divizarea obiectivă a contractului de achiziție (la nivelul unei singure autorități), ci și pe cea subiectivă (la nivel de parteneriat constituit pentru implementarea unui proiect), neexistând rațiune pentru diferențierea celor două categorii, atâta vreme cât scopul proiectului este același, independent de modalitatea sa de implementarea (doar de către beneficiar sau la nivel de parteneriat).

Înalta Curte nu poate primi susținerea recurentului- reclamant în sensul că numai autoritatea contractantă, nicidecum și membrii implementării proiectului ar putea estima valoarea necesității proprii în funcție de care se stabilește procedura de atribuire incidentă, fiind fără suport legal.

De altfel, în speță nu a fost contestat dreptul autorității de a-și stabili programul anual al achizițiilor publice, ci obligația ca în cadrul aceluiași proiect, să se realizeze cumulul valorilor produselor similare care fac obiectul achizițiilor publice.

Cum legiuitorul nu a distins în ceea ce privește divizarea reglementată, că ar viza o singură autoritate sau un parteneriat, a conchide în sensul invocat de recurentul - reclamant înseamnă a adăuga nepermis la lege, iar susținerea recurentului, în sensul că achizițiile pentru beneficiar și pentru partener sunt distincte, nu înseamnă implicit că aceste achiziții nu se cumulează. Așa fiind, simpla menționare a valorii achiziției în mod distinct, atât pentru beneficiar, cât și pentru partener nu poate conduce la o altă concluzie decât la identificarea cuantumului achiziției pentru fiecare parte implicată și nimic în plus.

Prin urmare, în contextul în care dispozițiile art. 23 din O.U.G. nr. 34 prevăd faptul că autoritatea contractantă nu are dreptul de diviza contractul de achiziție publică în mai multe contracte distincte de valoare mai mică, soluția instanței de fond, de respingere a acțiunii, este legală, fiind dată cu interpretarea corectă a cadrului normativ incident litigiului dedus judecății.

Se constată, așadar că toate criticile formulate de recurentul - reclamant sunt nefondate, iar soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, motivele invocate nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 4 alin. (2) raportat la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., va respinge excepția de nelegalitate a Adresei ANAP nr. x/27.03.2017, invocată de recurentul - reclamant Ministerul Muncii și Protecției Sociale, ca inadmisibilă, respingând, deopotrivă, și recursul promovat de aceeași parte, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția de nelegalitate a Adresei ANAP nr. x/27.03.2017, ca inadmisibilă.

Respinge recursul formulat de reclamantul Ministerul Muncii și Protecției Sociale împotriva sentinței civile nr. 2379 din 22 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 martie 2021.