ÎCCJ, decizie (scj.ro #82612)

Contract

de împrumut. Proba împrumutului

Dovada

actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei se

face cu înscris, conform art.1191 alin.1 C.civ. Aceste dispoziții nu sunt

imperative, părțile putând să se abată de la ele, cum rezultă din alin.3 al

art.1191. De asemenea, conform art.1197, când există un început de dovadă

scrisă, se pot administra oricare alte probe, iar în art.1198 se enumeră și

alte cazuri în care nu operează obligativitatea probei cu înscrisuri.

Secția civilă, decizia nr.1300 din 1 aprilie 2003

Reclamanta M.N. a chemat în judecată pe

pârâta V.R.M. solicitând obligarea acesteia să-i restituie suma de 6.500 dolari

SUA pe care i-a împrumutat în luna mai 1998 (162.500.000 lei) plus cheltuieli

de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta arată ca

la termenul la care trebuia ca pârâta să-i restituie suma împrumutată – 30

august 1998 – aceasta a refuzat să-i înapoieze banii.

Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă

nr. 89 din 29 iunie 2001, a admis acțiunea și a obligat pe pârâtă să restituie

reclamantei suma de 6.500 dolari SUA sau contravaloarea lor, la data executării

sentinței (echivalentul în lei).

Instanța a reținut, având în vedere

probatoriile administrate în cauză, care se coroborează cu probele administrate

în dosarul de urmărire penală împotriva pârâtei, că aceasta avea obiceiul să

împrumute diverse sume de bani pe care nu le mai restituia, astfel cum a

procedat și în prezenta cauză; că, datorită relațiilor de prietenie, nu au fost

încheiate înscrisuri cu privire la sumele împrumutate, însă faptul că pârâta a

împrumutat suma pretinsă rezultă din concluziile raportului de expertiză

criminalistică coroborată cu declarațiile pârâtei date în fața organelor de

urmărire penală.

Împotriva acestei sentințe pârâta a

declarat apel.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia

civilă nr. 55 din 5 iunie 2002, a respins ca nefondat apelul.

Instanța de apel a reținut că instanța de fond

a apreciat în mod corect probele administrate,  pronunțând o sentința

legală și temeinică.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta susținând că : instanța de apel a dat o apreciere și interpretare

greșită a probelor administrate în cauză reținând în mod greșit că reclamanta

ar fi dovedit împrumutul pretins a fi acordat în anul a 1998; din probele

administrate rezultă existența unor împrumuturi cu sume de bani pe care le-ar

fi primit în perioada 1996 – 1997, pe care însă le-a restituit;  hotărârea

a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a

prevederilor art. 1191, 1197 și art. 1169 C.civ.

Recursul este nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art.1191

al. 1 C.civ., dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce

depășește suma de 250 de lei nu se poate face decât prin înscris autentic sau

prin înscris sub semnătură privată.

Instanțele de fond și apel au reținut însă

corect că aceste dispoziții nu sunt imperative, părțile de comun acord putând

să se abată de la ele astfel cum se arată în mod expres în al. 3 art. 1191

C.civ.

În același sens sunt și prevederile art.

1197 C.civ. care arată că, prin excepție, sunt admisibile și alte probe când

există un început de dovadă scrisă.

Art. 1198 C.civ. enumeră câteva cazuri în

care se consideră că  întocmirea unui înscris nu este posibilă, enumerare

care însă nu este limitativă, practica judiciară unanim recunoscută arătând un

alt caz respectiv imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris în

cazurile existenței unor raporturi de încredere între părți cum a fost și cazul

în speță.

Distinct de cele mai înainte menționate

urmează a mai reține că pârâta nu s-a opus la admiterea probelor solicitate de

către reclamantă, ceea ce constituie o achiesare care face oricum proba

admisibilă.

De menționat și faptul că prin rezoluția

din 4 septembrie 2000 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița în baza

art. 228 al. 6 și art. 10 lit. d C.proc.pen.    s-a confirmat

propunerea de neîncepere a urmăririi penale împotriva pârâtei din această cauză

pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune și abuz de încredere.

S-a reținut că neîndeplinirea obligațiilor

asumate printr-un contract de împrumut, nu realizează elementele constitutive

ale infracțiunii de înșelăciune, deoarece această faptă de a restitui la

scadență suma împrumutată atrage răspunderea civilă.

Astfel fiind urmează a constata că și

această critică este nefondată și în consecință recursul va fi respins ca

nefondat.