ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1300/2003

x

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta

V.R.M.împotriva deciziei nr.  55  din  5 iunie 2002  a Curții de Apel Ploiești.

La apelul

nominal  s-au prezentat: recurenta-pârâtă prin avocat A.G., precum și

intimata-reclamantă M.N., asistată de avocat N.G.

Procedura

completă.

Avocat G.A.

depune chitanța CEC 59004-012489 din 31 martie 2003 în valoare de 5.722.000 lei

taxă judiciară de timbru și timbrul judiciar în valoare de 50.000 lei. Solicită

admiterea recursului, casarea deciziei atacate și respingerea acțiunii

reclamantei ca nedovedită, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de

judecată.

Avocat

N.G.referindu-se la întâmpinare solicită respingerea recursului pentru motivele

dezvoltate în conținutul întâmpinării.

C U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 27 noiembrie 2000 sub nr. 7783 pe rolul Tribunalului

Dâmbovița reclamanta M.N. a chemat în judecată pe pârâta V.R.M.solicitând

instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe pârâtă să-i

restituie suma de 6.500 dolari SUA pe care i-a împrumutat în luna mai 1998

(162.500.000 lei) plus cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta arată ca la termenul la care trebuia ca pârâta să-i

restituie suma împrumutată – 30 august 1998 – aceasta a refuzat să-i înapoieze

bani.

Tribunalul Dâmbovița,

prin sentința civilă nr. 89 din 29 iunie 2001, a admis acțiunea și a obligat pe

pârâtă să restituie reclamantei suma de 6.500 dolari SUA sau contravaloarea

lor, la data executării sentinței (echivalentul în lei).

A obligat pe

pârâtă și la plata sumei de 14.945.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța a reținut, având în vedere probatoriile

administrate în cauză care se coroborează cu probele administrate în dosarul de

urmărire penală împotriva pârâtei, că aceasta avea obiceiul să împrumute

diverse sume de bani pe care nu le mai restituia, astfel cum a procedat și în

prezenta cauză.

A mai reținut

instanța de fond că datorită relațiilor de prietenie nu au fost încheiate

înscrisuri cu privire la sumele împrumutate, însă faptul că pârâta a împrumutat

suma pretinsă de către reclamantă de la aceasta rezultă din concluziile

raportului de expertiză criminalistică coroborată cu declarațiile pârâtei date

în fața organelor de urmărire penală.

Împotriva

acestei sentințe pârâta a declarat apel care a fost anulat ca netimbrat de

către Curtea de Apel Ploiești prin decizia civilă nr.90 din 10 septembrie 2001.

Curtea Supremă

de Justiție prin decizia civilă nr.988 din 8 martie 2002 a admis recursul

declarat de către pârâtă împotriva deciziei pronunțată de către Curtea de Apel

Ploiești pe care a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru

rejudecarea apelului, reținând că instanța nu putea dispune anularea apelului

ca netimbrat atâta timp cât pârâta nu a fost citată cu mențiunea sumei cu care

trebuia să timbreze apelul.

Curtea de Apel

Ploiești, prin decizia civilă nr. 55 din 5 iunie 2002, a respins ca nefondat

apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinței civile nr. 89 din 29 iunie

2001 pronunțată de către Tribunalul Dâmbovița, obligând-o pe aceasta la plata

sumei de 3.500.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a

pronunța această decizie instanța de apel a reținut că instanța de fond a

apreciat în mod corect probele administrate în cauză pronunțând a sentința

legală și temeinică.

În acest sens

a constatat că reclamanta și-a dovedit acțiunea respectiv că a împrumutat suma

pretinsă prin acțiunea pârâtei și aceasta a refuzat să o restituie.

A mai reținut

instanță de apel și împrejurarea ca la instanța de fond pârâta s-a prezentat o

singură dată, că nu a înțeles să-și administreze nici o proba în combaterea

acțiunii aceeași atitudine având-o și în fața instanței de apel.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta V.R.M.susținând că instanța de apel a

dat o apreciere și interpretare greșită a probelor administrate în cauză

reținând în mod greșit că reclamanta ar fi dovedit împrumutul pretins a fi

acordat în anul a 1998.

Mai arată

recurenta că din probele administrate rezultă existența unor împrumuturi cu sume

de bani pe care le-ar fi primit în perioada 1996 – 1997 pe care însă le-a

restituit și pentru care a plătit și dobânzi.

O altă

susținere a recurentei este aceea că hotărârea a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 1191, 1997 și art.

1169 cod civ.

Recursul este

nefondat.

Este de

reținut în primul rând că el nu este structurat conform prevederilor art. 303

al. 3 C.proc.civ. respectiv nu cuprinde arătarea motivelor de casare și

dezvoltarea acestora, deci recurenta ar fi trebuit să încadreze nemulțumirile

și criticile față de hotărârea recurată în motivele prevăzute la punctele 1 –

10 ale art. 304 cod proc.civilă nefiind suficientă o relatare a faptelor

procesului, deoarece recursul nu au un caracter devolutiv.

Conform art.

306 al. 3 C.proc.civ. este posibilă o încadrare a criticilor formulată de către

recurentă în motivele prevăzute de art. 304 punctele 11 și 9 C. proc.civ.

Astfel

susținerile privind aprecierea și interpretarea greșită a probelor administrate

în cauză ar putea fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 11 C.  proc.civ.,

însă datorită faptului că acest text de lege a fost abrogat prin art. I pct.

112 din O.U.G. nr.138/2000, acest motiv nu mai poate fi invocat în recurs deci

cu privire la aceste susțineri recursul este inadmisibil.

În ceea ce

privește celelalte susțineri privind aplicarea greșită a legii, ele se pot

încadra în prevederile punctului 9 al art. 304 C.proc.civ., însă sunt și ele

nefondate pentru următoarele considerente.

În

conformitate cu dispozițiile art.1191 al. 1 C.civ., dovada actelor juridice al

căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 de lei nu se poate face

decât prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată.

Instanțele de

fond și apel au reținut însă corect că aceste dispoziții nu sunt imperative,

părțile de comun acord putând să se abată de la ele astfel cum se arată în mod

expres în al. 3 art. 1191 C.civ..

În același

sens sunt și prevederile art. 1197 C.civ.care arată că, prin excepție, sunt

admisibile și alte probe când există un început de dovadă scrisă.

Art. 1198

C.civ.enumeră câteva cazuri în care se consideră că  întocmirea unui înscris nu

este posibilă, enumerare care însă nu este limitativă, practica judiciară

unanim recunoscută arătând un alt caz respectiv imposibilitatea morală de a

preconstitui un înscris în cazurile existenței unor raporturi de încredere

între părți cum a fost și cazul în speță.

Distinct de

cele mai înainte menționate urmează a mai reține că pârâta nu s-a opus la

admiterea probelor solicitate de către reclamantă, ceea ce constituie o

achiesare care face oricum proba admisibilă.

De menționat

și faptul că prin rezoluția din 4 septembrie 2000 a Parchetului de pe lângă

Tribunalul Dâmbovița în baza art. 228 al. 6 și art. 10 lit. d C.proc.pen. s-a

confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale împotriva pârâtei din

această cauză p entru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune și abuz de

încredere.

S-a reținut că

neîndeplinirea obligațiilor asumate printr-un contract de împrumut, nu

realizează elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, deoarece

această faptă de a restitui la scadență suma împrumutată atrage răspunderea

civilă.

Astfel fiind

urmează a constata că și această critică este nefondată și în consecință recursul

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta V.R.M.împotriva

deciziei nr. 55 din 5 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi     2003.