ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1300/2003

x S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta V.R.M.împotriva deciziei nr. 55 din 5 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești. La apelul nominal s-au prezentat: recurenta-pârâtă prin avocat A.G., precum și intimata-reclamantă M.N., asistată de avocat N.G. Procedura completă. Avocat G.A. depune chitanța CEC 59004-012489 din 31 martie 2003 în valoare de 5.722.000 lei taxă judiciară de timbru și timbrul judiciar în valoare de 50.000 lei. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și respingerea acțiunii reclamantei ca nedovedită, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Avocat N.G.referindu-se la întâmpinare solicită respingerea recursului pentru motivele dezvoltate în conținutul întâmpinării.

C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 27 noiembrie 2000 sub nr. 7783 pe rolul Tribunalului Dâmbovița reclamanta M.N. a chemat în judecată pe pârâta V.R.M.solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe pârâtă să-i restituie suma de 6.500 dolari SUA pe care i-a împrumutat în luna mai 1998 (162.500.000 lei) plus cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta arată ca la termenul la care trebuia ca pârâta să-i restituie suma împrumutată – 30 august 1998 – aceasta a refuzat să-i înapoieze bani. Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 89 din 29 iunie 2001, a admis acțiunea și a obligat pe pârâtă să restituie reclamantei suma de 6.500 dolari SUA sau contravaloarea lor, la data executării sentinței (echivalentul în lei).

A obligat pe pârâtă și la plata sumei de 14.945.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut, având în vedere probatoriile administrate în cauză care se coroborează cu probele administrate în dosarul de urmărire penală împotriva pârâtei, că aceasta avea obiceiul să împrumute diverse sume de bani pe care nu le mai restituia, astfel cum a procedat și în prezenta cauză. A mai reținut instanța de fond că datorită relațiilor de prietenie nu au fost încheiate înscrisuri cu privire la sumele împrumutate, însă faptul că pârâta a împrumutat suma pretinsă de către reclamantă de la aceasta rezultă din concluziile raportului de expertiză criminalistică coroborată cu declarațiile pârâtei date în fața organelor de urmărire penală.

Împotriva acestei sentințe pârâta a declarat apel care a fost anulat ca netimbrat de către Curtea de Apel Ploiești prin decizia civilă nr.90 din 10 septembrie 2001. Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă nr.988 din 8 martie 2002 a admis recursul declarat de către pârâtă împotriva deciziei pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești pe care a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului, reținând că instanța nu putea dispune anularea apelului ca netimbrat atâta timp cât pârâta nu a fost citată cu mențiunea sumei cu care trebuia să timbreze apelul. Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 55 din 5 iunie 2002, a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinței civile nr. 89 din 29 iunie 2001 pronunțată de către Tribunalul Dâmbovița, obligând-o pe aceasta la plata sumei de 3.500.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut că instanța de fond a apreciat în mod corect probele administrate în cauză pronunțând a sentința legală și temeinică. În acest sens a constatat că reclamanta și-a dovedit acțiunea respectiv că a împrumutat suma pretinsă prin acțiunea pârâtei și aceasta a refuzat să o restituie. A mai reținut instanță de apel și împrejurarea ca la instanța de fond pârâta s-a prezentat o singură dată, că nu a înțeles să-și administreze nici o proba în combaterea acțiunii aceeași atitudine având-o și în fața instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta V.R.M.susținând că instanța de apel a dat o apreciere și interpretare greșită a probelor administrate în cauză reținând în mod greșit că reclamanta ar fi dovedit împrumutul pretins a fi acordat în anul a 1998. Mai arată recurenta că din probele administrate rezultă existența unor împrumuturi cu sume de bani pe care le-ar fi primit în perioada 1996 – 1997 pe care însă le-a restituit și pentru care a plătit și dobânzi. O altă susținere a recurentei este aceea că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 1191, 1997 și art. 1169 cod civ. Recursul este nefondat. Este de reținut în primul rând că el nu este structurat conform prevederilor art. 303 al.

3 C.proc.civ. respectiv nu cuprinde arătarea motivelor de casare și dezvoltarea acestora, deci recurenta ar fi trebuit să încadreze nemulțumirile și criticile față de hotărârea recurată în motivele prevăzute la punctele 1 – 10 ale art. 304 cod proc.civilă nefiind suficientă o relatare a faptelor procesului, deoarece recursul nu au un caracter devolutiv. Conform art. 306 al. 3 C.proc.civ. este posibilă o încadrare a criticilor formulată de către recurentă în motivele prevăzute de art. 304 punctele 11 și 9 C. proc.civ. Astfel susținerile privind aprecierea și interpretarea greșită a probelor administrate în cauză ar putea fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc.civ., însă datorită faptului că acest text de lege a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G.

nr.138/2000, acest motiv nu mai poate fi invocat în recurs deci cu privire la aceste susțineri recursul este inadmisibil. În ceea ce privește celelalte susțineri privind aplicarea greșită a legii, ele se pot încadra în prevederile punctului 9 al art. 304 C.proc.civ., însă sunt și ele nefondate pentru următoarele considerente. În conformitate cu dispozițiile art.1191 al. 1 C.civ., dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 de lei nu se poate face decât prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată. Instanțele de fond și apel au reținut însă corect că aceste dispoziții nu sunt imperative, părțile de comun acord putând să se abată de la ele astfel cum se arată în mod expres în al.

3 art. 1191 C.civ.. În același sens sunt și prevederile art. 1197 C.civ.care arată că, prin excepție, sunt admisibile și alte probe când există un început de dovadă scrisă. Art. 1198 C.civ.enumeră câteva cazuri în care se consideră că întocmirea unui înscris nu este posibilă, enumerare care însă nu este limitativă, practica judiciară unanim recunoscută arătând un alt caz respectiv imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris în cazurile existenței unor raporturi de încredere între părți cum a fost și cazul în speță. Distinct de cele mai înainte menționate urmează a mai reține că pârâta nu s-a opus la admiterea probelor solicitate de către reclamantă, ceea ce constituie o achiesare care face oricum proba admisibilă.

De menționat și faptul că prin rezoluția din 4 septembrie 2000 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița în baza art. 228 al. 6 și art. 10 lit. d C.proc.pen. s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale împotriva pârâtei din această cauză p entru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune și abuz de încredere. S-a reținut că neîndeplinirea obligațiilor asumate printr-un contract de împrumut, nu realizează elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, deoarece această faptă de a restitui la scadență suma împrumutată atrage răspunderea civilă. Astfel fiind urmează a constata că și această critică este nefondată și în consecință recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta V.R.M.împotriva deciziei nr. 55 din 5 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2003.