ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1951/2016

HOTĂRÂRE

18.10.2016

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1951/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1951/2016

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 21 octombrie 2015, contestatorul A. a formulat contestație împotriva Deciziei de concediere nr. 451 din data de 18 septembrie 2015 și a solicitat anularea acesteia, precum și obligarea intimatei la reintegrarea în funcția avută și la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 78 - 80 C. muncii.

Prin Sentința nr. 1907 din 7 iulie 2016, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a admis excepția de necompetență teritorială a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

În considerentele sentinței s-a reținut faptul că, potrivit art. 269 alin. (1) și (2) din C. muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, sens în care cererea se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Însă, la momentul introducerii contestației împotriva deciziei de concediere pe motive disciplinare, reclamantul nu mai avea calitatea de salariat, cel puțin a angajatorului care l-a concediat.

Prin urmare, competența teritorială a instanței judecătorești în aceste situații nu se poate stabili prin raportare la locul de muncă, cu excepția cazului în care a procedat la încheierea unui nou contract individual de muncă, cu același angajator sau cu un alt angajator sau avea încheiate, anterior concedierii, mai multe contracte individuale de muncă, dar aceste situații de excepție nu au fost dovedite.

Urmare celor de mai sus, determinarea instanței competente teritorial se realizează prin raportare la domiciliul sau reședința reclamantului care, în cauză, se află în județul Dâmbovița.

Învestit prin decimare, Tribunalul Dâmbovița a pronunțat Sentința nr. 1411 din 5 septembrie 2016 prin care, la rândul său, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea cauzei și înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Dâmbovița a reținut faptul că, fiind stabilit fără putință de tăgadă că prezenta cauză are ca obiect soluționarea unui conflict individual de muncă în legătură cu încetarea contractului de muncă, rezultă că stabilirea competenței se face în raport de dispozițiile aplicabile acestor conflicte, respectiv cele ale art. 269 alin. (1) și (2) C. muncii și cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, existând astfel o competență teritorială alternativă între două instanțe deopotrivă competente, respectiv, conform art. 269 alin. (2) din C. muncii, cea în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul sau, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cea în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Alegerea instanței, conform art. 116 C. proc. civ., aparține reclamantului, astfel că nu se poate ca instanța inițial învestită, deopotrivă competentă, învestită ca urmare a alegerii reclamantului, să aprecieze că reclamantul, în cazul unui conflict individual de muncă privind încetarea contractului de muncă, nu ar mai avea alegerea de competență pentru că la momentul introducerii contestației împotriva deciziei de concediere pe motive disciplinare nu mai are calitatea de angajat.

Pe de o parte, legiuitorul nu a dorit ca doar o parte dintre conflictele de muncă să beneficieze de competență teritorială alternativă, incluzând în noțiunea de jurisdicție a muncii și soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încetarea contractelor individuale, iar, pe de altă parte, o interpretare precum cea tăcută de către instanța inițial învestită ar lipsi de protecția urmărită de către legiuitor fostul salariat aflat în continuare într-o situație de inferioritate față de fostul angajator. De altfel, și din punct de vedere teleologic rațiunea păstrării competenței alternative raportat și la sediul angajatorului este menținută prin prisma faptului că toate documentele și împrejurările ce se impun a fi analizate se regăsesc la sediul acestuia.

Pentru aceste considerente, instanța a reținut că, față de împrejurarea că reclamantul a învestit în mod legal Tribunalul Ilfov, acesta fiind una dintre cele două instanțe deopotrivă competente, competența de soluționare a cauzei revine acestuia.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o acțiune având ca obiect anularea Deciziei de concediere nr. 451 din data de 18 septembrie 2015 și obligarea intimatei la reintegrarea reclamantului în funcția avută și la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate.

Având în vedere faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, în principal, constatarea nulității unei decizii de concediere, rezultă că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Art. 269 alin. (1) C. muncii, stipulează în alin. (1) că: "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii", iar alin. (2) prevede că "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința".

Pe de altă parte, în stabilirea instanței competentă teritorial să soluționeze prezenta cauză, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locui de muncă reclamantul".

Art. 216 din același act normativ stipulează că: "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ.".

Astfel, potrivit art. 116 din C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Se reține, așadar, că din coroborarea prevederilor art. 230 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că s-a instituit o competență alternativă care dă posibilitate reclamantului să aleagă fie instanța competentă de la domiciliul său, fie cea de la locul de muncă.

Or, în speță, prin acțiunea înregistrată la data de 21 octombrie 2015, reclamantul, care are domiciliul în județul Dâmbovița, a învestit Tribunalul Ilfov, respectiv instanța judecătorească competentă de la locul său de muncă, cu soluționarea acțiunii.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Ilfov, reclamantul a învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul Ilfov nu mai poate să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părți, declinarea competenței, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenței, care nu este de ordine publică.

Opțiunea reclamantului de a sesiza, fie instanța de la locul în care se desfășurau raporturile de muncă, fie pe cea de la domiciliul existent la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, este în deplină concordanță cu dispozițiile legale mai sus evocate.

Împrejurarea că, la data introducerii acțiunii având ca obiect anularea deciziei de concediere, reclamantul nu mai avea calitatea de angajat al societății intimate nu poate avea drept consecință atragerea competenței instanței de la domiciliul acestuia, așa cum în mod greșit a reținut Tribunalul Ilfov, atâta vreme cât dispozițiile art. 216 din Legea nr. 62/2011 trebuie interpretate în sensul în care rațiunea legiuitorului, în edictarea normelor de competență, a fost aceea a stabilirii competenței teritoriale a instanțelor și în funcție de locul de muncă al reclamantului din perspectiva faptului că toate documentele ce urmează a fi analizate se regăsesc la sediul fostului angajator.

În considerarea celor ce preced, având în vedere că intimata SC B. SRL are sediul în județul Ilfov, competența soluționării acțiunii revine Tribunalului Ilfov.