ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1618/2016

Decizia nr. 1618/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistrița, sub nr. x/190/2015, la data de 26 iunie 2015, creditoarea SC A. SA în contradictoriu cu debitorul poprit B. și terțul poprit SC C. SRL a solicitat validarea popririi înființate la data de 20 mai 2015 de Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești D. și E. asupra terțului poprit SC C. SRL. Prin sentința civilă nr. 6084 din data de 10 septembrie 2015, Judecătoria Bistrița, secția civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe cu privire la soluționarea cererii de chemare în judecată formulată de creditorul urmăritor SC A. SA, în contradictoriu cu terțul poprit SC C. SRL și debitorul B., având obiect „validare poprire” și, în consecință, a trimis Dosarul nr. x/190/2015 la Judecătoria sectorului 2 București.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Bistrița a reținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, instanța de executare a fost legiferată ca fiind judecătoria în a cărei circumscripție se află la data sesizării executorului judecătoresc, domiciliul sau sediul debitorului (art. 650 C. proc. civ.). A mai avut în vedere instanța că, potrivit art. 789 alin. (1) C. proc. civ., instanța competentă a soluționa cererea de validare a popririi este instanța de executare, care este instanța în a cărei circumscripție se află domiciliul debitorului, respectiv, în cauza de față, Judecătoria sectorului 2 București.

La data de 28 septembrie 2015, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătorie sectorului 2 București, sub nr. x/300/2015, iar prin sentința civilă nr. 13065 din data de 27 noiembrie 2015, această instanță a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bistrița, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia. Judecătoria sectorului 2 București, pentru hotărî astfel, în esență, a apreciat că, față de împrejurarea că, în prezenta pricină, cererea de executare silită a fost formulată la data de 20 mai 2014, astfel că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc.

civ. care stipulează în sensul că „instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”, în vigoare la acea dată. Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București, în considerarea celor ce succed: Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Astfel, Înalta Curte reține că Judecătoria Bistrița și Judecătoria sectorului 2 București și-au declinat reciproc competența de soluționare a prezentei cauze privind pe creditoarea SC A. SA, în contradictoriu cu debitorul B. și terțul poprit SC C. SRL, având ca obiect „validare poprire”. În ceea ce privește norma legală care a determinat ivirea conflictului negativ de competență, se constată că Judecătoria Bistrița și Judecătoria sectorului 2 București au reținut incidența dispozițiilor art. 650 C. proc. civ., însă Judecătoria Bistrița s-a raportat la forma textului legal astfel cum acesta a fost modificat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, în timp ce Judecătoria sectorului 2 București s-a raportat la forma în vigoare a acestuia la data de 20 mai 2014, pe care a reținut-o a fi data formulării cererii de executare silită.

Înalta Curte reține că obiectul învestirii instanței îl reprezintă cererea de validare a popririi înființate la data de 20 mai 2015 de Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești D. și E., cu sediul în Bistrița, jud. Bistrița-Năsăud, formulată de creditoarea SC A. SA cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cab. Av. F. - Bistrița, jud. Bistrița-Năsăud, în contradictoriu cu debitorul B., domiciliat în București, sector 2, și terțul poprit SC C. SRL, cu sediul în Boldești-Scăeni, județ Prahova. Potrivit dispozițiilor art. 789 C. proc. civ., dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi, instanță de executare care se determină prin raportare la prevederile art. 650 C. proc.

civ. Se observă că prevederile art. 650 C. proc. civ., prin care se stipula că instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 529/16.07.2014. În motivarea acestei decizii, Curtea Constituțională a statuat că din coroborarea dispozițiilor art. 650 cu cele ale art. 651 C. proc. civ., rezultă că în ceea ce privește alegerea executorului judecătoresc, marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mare, dându-i acestuia posibilitatea să își aleagă executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în funcție de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligațiilor care trebuie să fie executate.

Totodată, a apreciat că în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului ori locul unde urmează să se facă executarea. Mai mult, în acord cu decizia menționată, C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010 a fost modificat și completat prin Legea nr. 138/2014, publicată în M. Of. nr. 753/16.10.2014, iar textul art. 650 alin. (1) C. proc. civ. a primit o nouă formă, în sensul că „instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se afla, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea nu dispune altfel”.

În prezenta cauză, deși din actele dosarului nu rezultă cu certitudine data sesizării organului de executare, se constată că încuviințarea executării silite a fost dispusă la data de 19 mai 2015, prin încheierea nr. 106, astfel cum rezultă din adresa emisă de executorul judecătoresc în Dosarul nr. x/2015, aflată în copie certificată pentru conformitate cu originalul la dosarul Judecătoriei Bistrița, precum și din cuprinsul cererii de chemare în judecată. Astfel, se poate prezuma că data sesizării organului de executare este una apropiată de cea a încuviințării executării silite, respectiv 19 mai 2015, dată în raport de care se va face aplicarea formei de redactare a textului de la art. 650 C. proc.

civ.; în plus, din actele dosarului nu reiese că data formulării cererii de executare silită ar fi cea din 20 mai 2014, astfel cum a reținut Judecătoria sectorului 2. Potrivit art. 24 C. proc. civ.: „Dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare”, normă aplicabilă ori de câte ori va interveni o lege nouă de modificare a C. proc. civ. (a unei sau a unor norme din cod). Având în vedere cele anterior enunțate, reținând că la data sesizării organului de executare în cauza pendinte, Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, publicată în M. Of.

nr. 753/16.10.2014, intrase în vigoare, Înalta Curte apreciază că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 650, astfel cum acestea au fost modificate prin actul normativ menționat, iar instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se afla, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului. În considerarea celor de mai sus și întrucât, la data sesizării organului de executare, domiciliul debitorului B. era în București, sector 2, competența de soluționare a cauzei va fi stabilită în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București, judecătorie în circumscripția căreia se află domiciliul acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2016.