ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1618/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1618/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 1618/2016
Asupra cauzei de față, constată
următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată
înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistrița, sub nr. x/190/2015,
la data de 26 iunie 2015, creditoarea SC A. SA în contradictoriu cu debitorul poprit
B. și terțul poprit SC C. SRL a solicitat validarea popririi înființate
la data de 20 mai 2015 de Societatea Civilă Profesională de Executori
Judecătorești D. și E. asupra terțului poprit SC C. SRL.
Prin sentința civilă nr. 6084
din data de 10 septembrie 2015, Judecătoria Bistrița, secția civilă,
a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe cu
privire la soluționarea cererii de chemare în judecată formulată
de creditorul urmăritor SC A. SA, în contradictoriu cu terțul poprit SC
C. SRL și debitorul B., având obiect „validare poprire” și, în consecință,
a trimis Dosarul nr. x/190/2015 la Judecătoria sectorului 2 București.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria
Bistrița a reținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr.
138/2014, instanța de executare a fost legiferată ca fiind judecătoria
în a cărei circumscripție se află la data sesizării executorului
judecătoresc, domiciliul sau sediul debitorului (art. 650 C. proc. civ.).
A mai avut în vedere instanța că,
potrivit art. 789 alin. (1) C. proc. civ., instanța competentă a soluționa
cererea de validare a popririi este instanța de executare, care este instanța
în a cărei circumscripție se află domiciliul debitorului, respectiv,
în cauza de față, Judecătoria sectorului 2 București.
La data de 28 septembrie 2015, cauza a
fost înregistrată pe rolul Judecătorie sectorului 2 București, sub
nr. x/300/2015, iar prin sentința civilă nr. 13065 din data de 27 noiembrie
2015, această instanță a admis excepția necompetenței sale
teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea
Judecătoriei Bistrița, a constatat ivit conflictul negativ de competență
și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție
în vederea soluționării acestuia.
Judecătoria sectorului 2 București,
pentru hotărî astfel, în esență, a apreciat că, față
de împrejurarea că, în prezenta pricină, cererea de executare silită
a fost formulată la data de 20 mai 2014, astfel că, în cauză sunt
incidente dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. care stipulează
în sensul că „instanța de executare este judecătoria în circumscripția
căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea,
în afara cazurilor în care legea dispune altfel”, în vigoare la acea dată.
Învestită cu soluționarea conflictului
negativ de competență, Înalta Curte va stabili competența de soluționare
a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București, în considerarea
celor ce succed:
Dispozițiile art. 133 pct. 2 C.
proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență
atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența
de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă
ultima instanță învestită își declină la rândul său
competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat
necompetente.
Astfel, Înalta Curte reține că
Judecătoria Bistrița și Judecătoria sectorului 2 București
și-au declinat reciproc competența de soluționare a prezentei cauze
privind
pe creditoarea SC A. SA, în contradictoriu cu debitorul B. și terțul poprit
SC C. SRL, având ca obiect „validare poprire”.
În ceea ce privește norma legală
care a determinat ivirea conflictului negativ de competență, se constată
că Judecătoria Bistrița și Judecătoria sectorului 2 București
au reținut incidența dispozițiilor art. 650 C. proc. civ., însă
Judecătoria Bistrița s-a raportat la forma textului legal astfel cum acesta
a fost modificat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, în timp ce Judecătoria
sectorului 2 București s-a raportat la forma în vigoare a acestuia la data
de 20 mai 2014, pe care a reținut-o a fi data formulării cererii de executare
silită.
Înalta Curte reține că obiectul
învestirii instanței îl reprezintă cererea de validare a popririi înființate
la data de 20 mai 2015 de Societatea Civilă Profesională de Executori
Judecătorești D. și E., cu sediul în Bistrița, jud. Bistrița-Năsăud,
formulată de creditoarea SC A. SA cu sediul ales pentru
comunicarea actelor de procedură la Cab. Av. F. - Bistrița, jud. Bistrița-Năsăud,
în contradictoriu cu debitorul B., domiciliat în București, sector 2, și
terțul poprit SC C. SRL, cu sediul în Boldești-Scăeni, județ
Prahova.
Potrivit dispozițiilor art. 789 C.
proc. civ., dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile
ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să
consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul
urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc poate sesiza instanța
de executare, în vederea validării popririi, instanță de executare
care se determină prin raportare la prevederile art. 650 C. proc. civ.
Se observă că prevederile
art. 650 C. proc. civ., prin care se stipula că instanța de executare
este judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului
judecătoresc care face executarea, au fost declarate neconstituționale
prin Decizia Curții Constituționale nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată
în M. Of. nr. 529/16.07.2014.
În motivarea acestei decizii, Curtea Constituțională
a statuat că din coroborarea dispozițiilor art. 650 cu cele ale art. 651
C. proc. civ., rezultă că în ceea ce privește alegerea executorului
judecătoresc, marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului
este mare, dându-i acestuia posibilitatea să își aleagă executorul
judecătoresc din circumscripția curții de apel în funcție de
natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligațiilor
care trebuie să fie executate.
Totodată, a apreciat că în ceea
ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să
se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație,
precum judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul,
domiciliul sau sediul debitorului ori locul unde urmează să se facă
executarea.
Mai mult, în acord cu decizia menționată,
C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010 a fost modificat și completat
prin Legea nr. 138/2014, publicată în M. Of. nr. 753/16.10.2014, iar textul
art. 650 alin. (1) C. proc. civ. a primit o nouă formă, în sensul că
„instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție
se afla, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după
caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea nu dispune altfel”.
În prezenta cauză, deși din actele
dosarului nu rezultă cu certitudine data sesizării organului de executare,
se constată că încuviințarea executării silite a fost dispusă
la data de 19 mai 2015, prin încheierea nr. 106, astfel cum rezultă din adresa
emisă de executorul judecătoresc în Dosarul nr. x/2015, aflată în
copie certificată pentru conformitate cu originalul la dosarul Judecătoriei
Bistrița, precum și din cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Astfel, se poate prezuma că data sesizării
organului de executare este una apropiată de cea a încuviințării
executării silite, respectiv 19 mai 2015, dată în raport de care se va
face aplicarea formei de redactare a textului de la art. 650 C. proc. civ.; în plus,
din actele dosarului nu reiese că data formulării cererii de executare
silită ar fi cea din 20 mai 2014, astfel cum a reținut Judecătoria
sectorului 2.
Potrivit art. 24 C. proc. civ.: „Dispozițiile
C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute
după intrarea acestuia în vigoare”, normă aplicabilă ori de câte
ori va interveni o lege nouă de modificare a C. proc. civ. (a unei sau a unor
norme din cod).
Având în vedere cele anterior enunțate,
reținând că la data sesizării organului de executare în cauza pendinte,
Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind
C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative
conexe, publicată în M. Of. nr. 753/16.10.2014, intrase în vigoare, Înalta
Curte apreciază că în speță sunt aplicabile dispozițiile
art. 650, astfel cum acestea au fost modificate prin actul normativ menționat,
iar instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție
se afla, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după
caz, sediul debitorului.
În considerarea celor de mai sus și
întrucât, la data sesizării organului de executare, domiciliul debitorului
B. era în București, sector 2, competența de soluționare a cauzei
va fi stabilită în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București,
judecătorie în circumscripția căreia se află domiciliul acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare
a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi, 23 septembrie 2016.