ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 891/2016

HOTĂRÂRE

13.04.2016

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 891/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 891/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 19 iunie 2015, executorul judecătoresc A. a formulat cerere de validare a popririi împotriva terțului poprit SC B. SRL la cererea creditoarei SC C. SRL, care a solicitat executarea silită a titlului executoriu constând în contractul de credit din 23 iunie 2008 împotriva debitorului D.

Judecătoria Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 13676 din 19 noiembrie 2015 a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași.

Instanța a constatat că prezenta cerere de validare a popririi a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța ulterior publicării în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale nr. 348 din 17 iunie 2014 și intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014, prin care a fost modificat art. 650 alin. (1) C. proc. civ.

Reținând caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea unor legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții din acestea, s-a observat că normele aplicabile pentru stabilirea competenței instanței sunt art. 790 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 651 alin. (1) din cod, în vigoare la data formulării cererii și la data la care instanța, potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., și-a verificat din oficiu competența, conform cărora instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afară de cazul în care legea dispune altfel.

Prin sentința nr. 2784 din 8 martie 2016, Judecătoria Iași, secția civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu. A declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect validare poprire în favoarea Judecătoriei Constanța. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a suspendat din oficiu judecata cauzei. A dispus înaintarea dosarului la instanța superioară și comună instanțelor aflate în conflict, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea acestuia.

S-a reținut că pentru determinarea competenței de soluționare a cauzei trebuie să fie avut în vedere, exclusiv, sediul executorului judecătoresc la momentul formulării cererii de executare silită, fiind lipsit de relevanță faptul că prin Decizia Curții Constituționale nr. 348 din 17 iunie 2014, dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. au fost declarate neconstituționale.

A constatat astfel că respectiva decizie nu poate avea niciun efect asupra executărilor silite în curs, producând efecte numai pentru viitor, motiv pentru care competența organului de executare și, implicit, competența instanței de executare este stabilită/determinată de data sesizării executorului judecătoresc și rămâne aplicabilă pentru întreaga durată a executării silite, indiferent de data sesizării instanței de executare cu incidente ulterioare.

Or, în cauză, cererea de executare silită a fost înregistrată la biroul executorului judecătoresc, cu sediul în Constanța, la 22 ianuarie 2014, anterior publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of., cererea fiind admisă și fiind înregistrat Dosarul de executare nr. x/2014 (cu privire la care Judecătoria Constanța a dispus încuviințarea executării silite prin Încheierea nr. 1582 din 27 ianuarie 2014).

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul, stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași, în considerarea argumentelor ce succed:

Acțiunea ce face obiectul învestirii instanței este o cerere de validare a popririi, formulată de Biroul executorului judecătoresc A., cu sediul în Constanța împotriva terțului poprit SC B. SRL, cu sediul în Iași, la cererea creditoarei SC C. SRL, care a solicitat executarea silită a titlului executoriu constând în contractul de credit din 23 iunie 2008 împotriva debitorului D.

Se observă că prevederile art. 650 C. proc. civ., prin care se stipula că instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 348

din 17 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 529 din 16 iulie 2014

În motivarea acestei decizii,

Curtea Constituțională a statuat că din coroborarea dispozițiilor art. 650 cu cele ale art. 651 C. proc. civ., rezultă că în ceea ce privește alegerea executorului judecătoresc, marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mare, dându-i acestuia posibilitatea să își aleagă executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în funcție de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligațiilor care trebuie să fie executate.

Totodată, a apreciat că în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.

În prezenta cauză, la data învestirii instanței, respectiv 19 iunie 2015, art. 650 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. era declarat neconstituțional, decizia Curții Constituționale fiind publicată în M. Of.

Ca atare, față de efectele obligatorii ale acestei decizii, instanța nu mai putea determina competența prin raportare la o normă în vigoare la data învestirii organului de executare silită, întrucât aceasta ar însemna implicit ignorarea dezlegărilor instanței de contencios constituțional, ceea ce nu este permis.

În acord cu decizia menționată, C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010 a fost modificat și completat prin Legea nr. 138/2014, publicată în M. Of. nr. 753 din 16 octombrie 2014, textul art. 650 alin. (1) din cod primind o nouă formă, în sensul că „instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se afla, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea nu dispune altfel”, astfel încât, instanța de executare nu mai putea fi considerată ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc.

Așa fiind, singura soluție care se impune

este stabilirea competenței instanței de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data primei sesizări a instanței de executare.

Or, potrivit înscrisurilor de la dosar, respectiv adresa emisă de Ministerul Afacerilor Interne - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date (fila 23 dosar Judecătoria Constanța), domiciliul debitorului D. este în Iași, începând cu 9 septembrie 2011.

În considerarea celor de mai sus,

competența de soluționare a cauzei va fi stabilită în favoarea Judecătoriei Iași, instanță în circumscripția căreia se află domiciliul debitorului.