ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2042/2016

Decizia nr. 2042/2016 Asupra cauzei de față, reține următoarele: Obiectul pricinii. Prin cererea înregistrată la data de 10 februarie 2014, sub nr. 4388/3/2014, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe B., prin mandatarul său SC C. SRL și D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, pârâții să fie obligați, în solidar, la plata sumei de 40.000 lei, cu titlu de daune materiale și a sumei de 350.000 Euro (echivalentul sumei de 1.589.000 lei), cu titlu de daune morale, Judecata în primă instanță. Prin sentința civică nr. 6.258 pronunțată la data de 11 decembrie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis, în parte, cererea reclamantului și a dispus obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamant, a sumei de 39833,71 lei, cu titlu de daune materiale și a sumei de 350.000 Euro, în lei la cursul de schimb al BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, în fapt, la data de 14 ianuarie 2012, pârâtul D., conducător auto al autoturismului marca F. cu nr. de înmatriculare (...) a pătruns pe contrasens și a intrat în coliziune frontală cu autoturismul marca L., condus de către reclamant. În urma accidentului, reclamantul a suferit numeroase traume fizice, rămânând cu sechele permanente. Prin rechizitoriul întocmit la data de 29 noiembrie 2013 în Dosarul penal nr. x/P/2012 în legătură cu evenimentul menționat, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, iar D. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă (art. 184 alin. (2), (4) C. pen.). În cadrul dosarului penal, reclamantul a renunțat la judecată privind pretențiile civile față de inculpat.

De asemenea, prin sentința penală nr. 56 pronunțată la 21 mai 2014, în dosarul penal nr. x/250/2013 al Judecătoriei Lipova, D. a fost condamnat la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă» executarea pedepsei fiind suspendată condiționat. Judecata în apel. Prin Decizia civilă nr. 997A din 11 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta B. prin corespondent E. SA, prin mandatar C. SRL împotriva Sentinței civile nr. 6.258 din 11 decembrie 2014, pronunțata de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că, a dispus obligarea pârâților la plata, în solidar, către reclamant a sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale (plătibili în lei la cursul de schimb BNR de la data plății), menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost respinsă cererea apelantei privind acordarea cheltuielilor de judecată. Recursul împotriva deciziei curții de apel a formulat recurs reclamantul A. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel și respingerea apelului declarat de pârâta B. prin corespondent E. SA prin mandatar C. SRL În motivarea căii de atac, recurentul reclamant a apreciat ca nelegală decizia recurată din perspectiva reducerii cuantumului daunelor morale acordate prin sentința tribunalului, deși, prin cererea de apel, nu a fost criticat acest aspect, încălcându-se astfel prevederile art. 477 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ. care reglementează limitele rejudecării fondului în apel. A mai arătat că simpla solicitare de reducere a cuantumului despăgubirilor, fără a preciza, în concret, de ce ar fi eronată soluția primei instanțe, nu se constituie într-o veritabilă critică pentru a fi supusă analizei în cadrul controlului de temeinicie și legalitate în apel. Prin urmare, a apreciat că instanța de apel a procedat la o nouă judecată, din oficiu, a cauzei sub acest aspect, ceea ce contravine dispozițiilor art. 477 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Completul de filtru.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 13 iunie 2016 și repartizat Completului filtru nr. 10. Prin rezoluția completului de filtru din 17 mai 2016, a fost dispusă comunicarea cererii de recurs intimaților D. și B. prin corespondent E. SA prin mandatar C. SRL cu mențiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 zile de la comunicare, motivele de recurs au fost comunicate intimaților conform dovezilor la data de 23 mai 2016. La data de 22 iunie 2016, cu respectarea termenului legal de 30 de zile, intimatul B. prin corespondent E. SA prin mandatar C. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Întâmpinarea a fost comunicată la data de 24 iunie 2016 recurentului eu mențiunea că are dreptul de a formula răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare. Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 18 iulie 2016, conform dovezilor, care nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 28 septembrie 2016 a fost admis, în principiu, recursul exercitat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 997A din 11 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a fost stabilit termen la 26 octombrie 2016. Analizând recursul exercitat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și prin raportare la dispozițiile legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Din analiza conținutului cererii de recurs, se constată că nemulțumirea recurentului reclamant, care a determinat exercitarea prezentei căi de atac, este reprezentată de soluția curții de apel care, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 477 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., a diminuat cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță, deși nu a fost învestită cu o critică care să vizeze acest aspect. Prin urmare, chestiunea de drept ce urmează a fi dezlegată de instanța de recurs privește limitele aplicării principiului tantum devolutum quantum appellantum. Astfel, cadrul legal este reprezentat de dispozițiile art. 476 - 479 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Efectul devolutiv al apelului constituie o trăsătură esențială a acestei căi de atac care constă în faptul că provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât și cu privire la cele de drept, în limitele stabilite, expres sau implicit menționate în cererea de apel.

Efectul devolutiv este limitat la criticile formulate de apelant, expresie a principiului disponibilității. Motivarea apelului este un aspect esențial numai pentru admiterea căii de atac, în timp ce nemotivarea apelului provoacă o devoluțiune totală, singura sancțiune prevăzută în această situație fiind aceea că apelantul nu mai poate invoca mijloace de apărare sau dovezi noi. Totuși, art 477 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. consacră principiul disponibilității procesuale care se aplică și în fața instanțelor de control judiciar. Astfel potrivit acestei norme, instanța superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate de parte prin cererea de apel.

Aceasta reprezintă o consecință firească a faptului că apelul reprezintă un drept procesual al părților, și nu o obligație. Așa fiind, este evident că partea care exercită apelul este îndreptățită să atace numai o parte din hotărâre, partea neatacată dobândit autoritate de lucru judecat. Pornind de la aspectele doctrinare relevate, Înalta Curte apreciază că apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului, în limitele criticilor invocate, chiar dacă acestea nu sunt pe larg motivate sau argumentate. De esența efectului devolutiv al apelului este formularea criticii, în lipsa căreia instanța de apel nu ar poate relua judecata cu privire la acel aspect, iar nu motivarea și argumentarea acesteia pe larg.

Simpla nemulțumire a apelantului cu privire ia una dintre soluțiile cuprinse în dispozitivul sentinței primei instanțe obligă instanța de apel, în aplicarea principiului tantum devolutum quantum appellantum, la reluarea judecății, în fapt și în drept, cu privire la acea chestiune. Aceasta întrucât instanța de apel are obligația de a se pronunța în fond, chiar și în situația în care apelantul nu argumentează pe larg criticile invocate, judecata în apel putând fi efectuate doar în baza mijloacelor de probă, argumentelor sau apărărilor formulate în fața primei instanțe. Reiese, deci, că este suficientă o indicare a criticilor de netemeinicie a hotărârii primei instanțe, chiar și fără o argumentare a acestora, pentru ca instanța de ape!

să reia judecata în fond, fără a se putea reține o încălcare a limitelor devoluțiunii apelului. În speța, nu se poate reține încălcarea de către curtea de apel a principiului tantum devolutum quantum appellantum, față de solicitarea apelantei pârâte B. prin corespondent E. SA» prin mandatar C. SRL, de reducere a cuantumului daunelor morale acordate reclamantului A., pentru următoarele argumente: Prin Sentința civilă nr. 6.258 din 11 decembrie 2014, Tribunalul București a dispus» printre altele, obligarea pârâtei B. prin corespondent E. SA prin mandatar C. SRL în solidar cu pârâtul D., la plata, către reclamantul A., a sumei de 350.000 lei, cu titlu de daune morale. Împotriva acestei sentințe, a formulat apel pârâta B. prin corespondent E. SA prin mandatar C. SRL criticând, printre altele, cuantumul daunelor morale acordate, din perspectiva cuantumului exagerat al acestora, în raport de jurisprudența națională în materie.

Față de cele mai sus arătate, critica apelantei pârâte B., prin corespondent E. SA, prin mandatar C. SRL, privitoare la cuantumul daunelor morale acordate nu poate fi apreciată ca fiind nemotivată sau neargumentată, așa cum în mod nefondat susține recurentul-reclamant Trimiterea pe care apelantul o face la practica națională reprezintă un criteriu suficient pentru ca instanța de apel să fie legal investită cu analiza temeiniciei hotărârii primei instanțe și din această perspectivă. Pe de altă parte, chiar textele legale incidente, respectiv dispozițiile art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d. din Ordinul 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, prevăd drept criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirilor imorale, jurisprudența națională.

Prin urmare, față de conținutul normei legale arătate, apelantul în mod legai a indicat jurisprudența națională drept unul dintre criteriile legale pe care instanța de apel trebuie să se aibă în vedere în determinarea cuantumului daunelor morale. Chiar și acceptând opinia recurentului-pârât, potrivit căreia solicitarea de reducere a cuantumului daunelor morale nu constituie o critică efectivă, întrucât nu se arată, în concret, de ce ar ii eronată soluția primei instanțe, Înalta Curte apreciază că această critică este aptă a învesti instanța cu judecarea acestei chestiuni, pe baza apărărilor și probatoriului administrat în fața primei instanțe, așa cum s-a reținut mai sus, fără a se putea reține încălcarea principiului tantum devolutum quantum appellantum.

Singura sancțiune ce ar putea interveni în situația în care apelantul, prin cererea de apel, se rezumă doar a invoca critici de ne temeinicie. Fără a dezvolta motivele și argumente în susținerea acestora, este decăderea din dreptul de a propune probe noi, instanța de apel judecând doar pe baza mijloacelor de probă, argumentelor sau apărărilor formulate în fața primei instanțe, așa cum prevăd dispozițiile art. 476 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. În ceea ce privește solicitarea intimatei-pârâte B., prin mandatar SC C. SRL, de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. De asemenea, conform prevederilor art, 452 din același act normativ, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale redate, reiese că acordarea cheltuielilor de judecată este condiționată de realizarea dovezii, de către partea care solicită acordarea de cheltuieli de judecată, a existenței și întinderii acestora. În cauza de față, prin întâmpinare, intimata-pârâtă B., prin mandatar SC C. SRL, a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, fără a depune la dosarul cauzei nici un înscris care să probeze existența și întinderea acestora, așa cum impun dispozițiile legale redate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 997A din 11 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și va respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B. prin mandatar SC C. SRL privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 997A din 11 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B. prin mandatar SC C. SRL privind acordarea cheltuielilor de judecată. Decizia este definitivă și se va comunica părților, conform dispozițiilor art. 427 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2016. Procesat de GGC - ED