ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2042/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2042/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
2042/2016
Asupra cauzei
de față, reține următoarele: Obiectul pricinii.
Prin cererea înregistrată la data
de 10 februarie 2014, sub nr. 4388/3/2014, pe rolul Tribunalului
București, secția a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în
judecată pe B., prin mandatarul său SC C. SRL și D., solicitând
ca prin hotărârea ce se va pronunța, pârâții să fie
obligați, în solidar, la plata sumei de 40.000 lei, cu titlu de daune
materiale și a sumei de 350.000 Euro (echivalentul sumei de 1.589.000
lei), cu titlu de daune morale,
Judecata în
primă instanță.
Prin
sentința civică nr. 6.258 pronunțată la data de 11
decembrie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a
admis, în parte, cererea reclamantului și a dispus obligarea
pârâților, în solidar, la plata către reclamant, a sumei de 39833,71
lei, cu titlu de daune materiale și a sumei de 350.000 Euro, în lei la
cursul de schimb al BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale.
Pentru a
pronunța această sentință, tribunalul a reținut
că, în fapt, la data de 14 ianuarie 2012, pârâtul D., conducător auto
al autoturismului marca F. cu nr. de înmatriculare (...) a pătruns pe
contrasens și a intrat în coliziune frontală cu autoturismul marca
L., condus de către reclamant. În urma accidentului, reclamantul a suferit
numeroase traume fizice, rămânând cu sechele permanente. Prin
rechizitoriul întocmit la data de 29 noiembrie 2013 în Dosarul penal nr.
x/P/2012 în legătură cu evenimentul menționat, a fost pusă
în mișcare acțiunea penală, iar D. a fost trimis în
judecată pentru săvârșirea infracțiunii de
vătămare corporală din culpă (art. 184 alin. (2), (4) C.
pen.). În cadrul dosarului penal, reclamantul a renunțat la judecată
privind pretențiile civile față de inculpat. De asemenea, prin
sentința penală nr. 56 pronunțată la 21 mai 2014, în
dosarul penal nr. x/250/2013 al Judecătoriei Lipova, D. a fost condamnat
la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de
vătămare corporală din culpă» executarea pedepsei fiind
suspendată condiționat.
Judecata în
apel.
Prin Decizia
civilă nr. 997A din 11 iunie 2015, Curtea de Apel București,
secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta B. prin
corespondent E. SA, prin mandatar C. SRL împotriva Sentinței civile nr.
6.258 din 11 decembrie 2014, pronunțata de Tribunalul București,
secția a VI-a civilă, a schimbat, în parte, sentința
atacată, în sensul că, a dispus obligarea pârâților la plata, în
solidar, către reclamant a sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale
(plătibili în lei la cursul de schimb BNR de la data plății),
menținând celelalte dispoziții ale sentinței. A fost
respinsă cererea apelantei privind acordarea cheltuielilor de
judecată.
Recursul împotriva
deciziei curții de apel a formulat recurs reclamantul A.
Prin cererea
de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1)
pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat
admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel și respingerea
apelului declarat de pârâta B. prin corespondent E. SA prin mandatar C. SRL
În motivarea
căii de atac, recurentul reclamant a apreciat ca nelegală decizia
recurată din perspectiva reducerii cuantumului daunelor morale acordate
prin sentința tribunalului, deși, prin cererea de apel, nu a fost
criticat acest aspect, încălcându-se astfel prevederile art. 477 din Legea
nr. 134/2010 privind C. proc. civ. care reglementează limitele
rejudecării fondului în apel. A mai arătat că simpla solicitare
de reducere a cuantumului despăgubirilor, fără a preciza, în
concret, de ce ar fi eronată soluția primei instanțe, nu se
constituie într-o veritabilă critică pentru a fi supusă analizei
în cadrul controlului de temeinicie și legalitate în apel. Prin urmare, a
apreciat că instanța de apel a procedat la o nouă judecată,
din oficiu, a cauzei sub acest aspect, ceea ce contravine dispozițiilor
art. 477 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Completul de
filtru.
Dosarul a
fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția I civilă, la data de 13 iunie 2016 și
repartizat Completului filtru nr. 10.
Prin
rezoluția completului de filtru din 17 mai 2016, a fost dispusă
comunicarea cererii de recurs intimaților D. și B. prin corespondent
E. SA prin mandatar C. SRL cu mențiunea de a depune întâmpinare în termen
de 30 zile de la comunicare, motivele de recurs au fost comunicate
intimaților conform dovezilor la data de 23 mai 2016.
La data de 22
iunie 2016, cu respectarea termenului legal de 30 de zile, intimatul B. prin
corespondent E. SA prin mandatar C. SRL a formulat întâmpinare prin care a
solicitat respingerea ca nefondat a recursului.
Întâmpinarea
a fost comunicată la data de 24 iunie 2016 recurentului eu mențiunea
că are dreptul de a formula răspuns la întâmpinare în termen de 10
zile de la comunicare.
Raportul
asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat
părților la data de 18 iulie 2016, conform dovezilor, care nu au
depus punct de vedere la raport.
Prin
încheierea din data de 28 septembrie 2016 a fost admis, în principiu, recursul
exercitat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 997A din 11 iunie
2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,
și a fost stabilit termen la 26 octombrie 2016.
Analizând
recursul exercitat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate
și prin raportare la dispozițiile legale relevante, Înalta Curte
apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor
succede:
Din analiza
conținutului cererii de recurs, se constată că nemulțumirea
recurentului reclamant, care a determinat exercitarea prezentei căi de
atac, este reprezentată de soluția curții de apel care, cu
aplicarea greșită a dispozițiilor art. 477 din Legea nr.
134/2010 privind C. proc. civ., a diminuat cuantumul daunelor morale acordate
de prima instanță, deși nu a fost învestită cu o
critică care să vizeze acest aspect.
Prin urmare,
chestiunea de drept ce urmează a fi dezlegată de instanța de
recurs privește limitele aplicării principiului tantum devolutum
quantum appellantum.
Astfel,
cadrul legal este reprezentat de dispozițiile art. 476 - 479 din Legea nr.
134/2010 privind C. proc. civ.
Efectul
devolutiv al apelului constituie o trăsătură esențială
a acestei căi de atac care constă în faptul că provoacă o
nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât
și cu privire la cele de drept, în limitele stabilite, expres sau implicit
menționate în cererea de apel.
Efectul
devolutiv este limitat la criticile formulate de apelant, expresie a
principiului disponibilității.
Motivarea
apelului este un aspect esențial numai pentru admiterea căii de atac,
în timp ce nemotivarea apelului provoacă o devoluțiune totală,
singura sancțiune prevăzută în această situație fiind
aceea că apelantul nu mai poate invoca mijloace de apărare sau dovezi
noi. Totuși, art 477 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
consacră principiul disponibilității procesuale care se
aplică și în fața instanțelor de control judiciar. Astfel
potrivit acestei norme, instanța superioară este limitată
să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate de parte prin
cererea de apel. Aceasta reprezintă o consecință firească a
faptului că apelul reprezintă un drept procesual al
părților, și nu o obligație. Așa fiind, este evident
că partea care exercită apelul este îndreptățită
să atace numai o parte din hotărâre, partea neatacată dobândit
autoritate de lucru judecat.
Pornind de la
aspectele doctrinare relevate, Înalta Curte apreciază că apelul
provoacă o nouă judecată asupra fondului, în limitele criticilor
invocate, chiar dacă acestea nu sunt pe larg motivate sau argumentate. De
esența efectului devolutiv al apelului este formularea criticii, în lipsa
căreia instanța de apel nu ar poate relua judecata cu privire la acel
aspect, iar nu motivarea și argumentarea acesteia pe larg. Simpla
nemulțumire a apelantului cu privire ia una dintre soluțiile cuprinse
în dispozitivul sentinței primei instanțe obligă instanța
de apel, în aplicarea principiului tantum devolutum quantum appellantum, la
reluarea judecății, în fapt și în drept, cu privire la acea
chestiune.
Aceasta
întrucât instanța de apel are obligația de a se pronunța în
fond, chiar și în situația în care apelantul nu argumentează pe
larg criticile invocate, judecata în apel putând fi efectuate doar în baza
mijloacelor de probă, argumentelor sau apărărilor formulate în
fața primei instanțe.
Reiese, deci,
că este suficientă o indicare a criticilor de netemeinicie a
hotărârii primei instanțe, chiar și fără o argumentare
a acestora, pentru ca instanța de ape! să reia judecata în fond,
fără a se putea reține o încălcare a limitelor
devoluțiunii apelului.
În
speța, nu se poate reține încălcarea de către curtea de
apel a principiului tantum devolutum quantum appellantum, față de
solicitarea apelantei pârâte B. prin corespondent E. SA» prin mandatar C. SRL,
de reducere a cuantumului daunelor morale acordate reclamantului A., pentru
următoarele argumente:
Prin
Sentința civilă nr. 6.258 din 11 decembrie 2014, Tribunalul București
a dispus» printre altele, obligarea pârâtei B. prin corespondent E. SA prin
mandatar C. SRL în solidar cu pârâtul D., la plata, către reclamantul A.,
a sumei de 350.000 lei, cu titlu de daune morale.
Împotriva
acestei sentințe, a formulat apel pârâta B. prin corespondent E. SA prin
mandatar C. SRL criticând, printre altele, cuantumul daunelor morale acordate,
din perspectiva cuantumului exagerat al acestora, în raport de
jurisprudența națională în materie.
Față
de cele mai sus arătate, critica apelantei pârâte B., prin corespondent E.
SA, prin mandatar C. SRL, privitoare la cuantumul daunelor morale acordate nu
poate fi apreciată ca fiind nemotivată sau neargumentată,
așa cum în mod nefondat susține recurentul-reclamant Trimiterea pe
care apelantul o face la practica națională reprezintă un
criteriu suficient pentru ca instanța de apel să fie legal
investită cu analiza temeiniciei hotărârii primei instanțe
și din această perspectivă.
Pe de
altă parte, chiar textele legale incidente, respectiv dispozițiile
art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d. din Ordinul 14/2011 privind asigurarea
obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin
accidente de vehicule, prevăd drept criteriu de stabilire a cuantumului
despăgubirilor imorale, jurisprudența națională. Prin
urmare, față de conținutul normei legale arătate, apelantul
în mod legai a indicat jurisprudența națională drept unul dintre
criteriile legale pe care instanța de apel trebuie să se aibă în
vedere în determinarea cuantumului daunelor morale.
Chiar și
acceptând opinia recurentului-pârât, potrivit căreia solicitarea de
reducere a cuantumului daunelor morale nu constituie o critică
efectivă, întrucât nu se arată, în concret, de ce ar ii eronată
soluția primei instanțe, Înalta Curte apreciază că
această critică este aptă a învesti instanța cu judecarea
acestei chestiuni, pe baza apărărilor și probatoriului
administrat în fața primei instanțe, așa cum s-a reținut
mai sus, fără a se putea reține încălcarea principiului
tantum devolutum quantum appellantum. Singura sancțiune ce ar putea
interveni în situația în care apelantul, prin cererea de apel, se
rezumă doar a invoca critici de ne temeinicie. Fără a dezvolta
motivele și argumente în susținerea acestora, este decăderea din
dreptul de a propune probe noi, instanța de apel judecând doar pe baza
mijloacelor de probă, argumentelor sau apărărilor formulate în
fața primei instanțe, așa cum prevăd dispozițiile art.
476 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
În ceea ce
privește solicitarea intimatei-pârâte B., prin mandatar SC C. SRL, de
acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține
următoarele:
Potrivit
dispozițiilor art. 453 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.
civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții
care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de
judecată.
De asemenea,
conform prevederilor art, 452 din același act normativ, partea care
pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în
condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai
târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Din
interpretarea sistematică a dispozițiilor legale redate, reiese
că acordarea cheltuielilor de judecată este condiționată de
realizarea dovezii, de către partea care solicită acordarea de
cheltuieli de judecată, a existenței și întinderii acestora.
În cauza de
față, prin întâmpinare, intimata-pârâtă B., prin mandatar SC C.
SRL, a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, fără a
depune la dosarul cauzei nici un înscris care să probeze existența
și întinderea acestora, așa cum impun dispozițiile legale
redate.
Pentru
considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat
de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 997A din 11 iunie 2015 a
Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și va
respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B. prin mandatar SC C.
SRL privind acordarea cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr.
997A din 11 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă,
Respinge
cererea formulată de intimata-pârâtă B. prin mandatar SC C. SRL
privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Decizia este
definitivă și se va comunica părților, conform
dispozițiilor art. 427 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.
civ.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2016.
Procesat de