ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1793/2016

Decizia nr. 1793/2016

Asupra cauzei de față, în condițiile art. 499 C. proc. civ. constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, secția civilă, la data de 26 iunie 2014 reclamanta A.

a solicitat, în temeiul O.G. nr. 137/2000, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice Ploiești, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, să se constate săvârșirea faptei de discriminare, de către angajatorul A.J.F.P. Giurgiu, caracterul discriminatoriu al Ordinului nr. 2308/2011 emis de Președintele A.N.A.F., al preavizului nr. 38108/2011 și al actului „lista posturi vacante” emis sub nr. 18133/2011 de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - A.J.F.P. Giurgiu, să se dispună restabilirea situației anterioare și să fie obligați pârâții la plata de daune materiale în cuantum de 250.000 RON și daune morale de 400.000 RON.

Prin sentința nr. 104 din 24 iunie 2015, Tribunalul Giurgiu, secția civilă,

a admis în parte acțiunea; a constatat situația de discriminare a reclamantei în procedura de reorganizare, desființare și încetare a funcției deținută în cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Giurgiu și a dispus obligarea în solidar a pârâților M.F.P., D.R.F.P. Ploiești și A.J.F.P. Giurgiu la plata către reclamantă a sumei de 200.000 RON cu titlu de despăgubiri.

Prin decizia nr. 203/A din 4 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței mai sus-menționate; a admis apelurile pârâților Agenția Națională de Administrare Fiscală, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice Ploiești, Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința în sensul că a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind constatarea discriminării reclamantei și a obligării pârâților la plata despăgubirilor; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A.

formulând următoarele critici:

l. În

mod greșit instanța de apel a pronunțat o hotărâre definitivă, cauzând astfel recurentei-reclamante o vătămare procesuală constând în încălcarea principiului asigurării accesului la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești, sens în care se impune admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

II. Instanța de apel nu a judecat fondul cauzei, nu a analizat fapta de discriminare și nu a cercetat toate capetele de cerere cu care a fost învestită, limitându-se în a prelua argumente și motivări din soluțiile altor instanțe pronunțate în litigiile în care recurenta-reclamantă din prezenta cauză a figurat ca parte, situație față de care hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei și contradictorii, fiind încălcat astfel dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, o asemenea manieră de abordare echivalează cu lipsa motivării, iar nemotivarea cu soluționarea procesului fără a intra în fondul cauzei, omisiuni de natura a încălca atât dispozițiile legale anterior menționate, cât și dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

III. În mod greșit instanța de apel confundă fapta de victimizare, cu aceea de discriminare, situație față de care întreaga motivare este eronată și vizează o cu totul altă chestiune decât cea dedusă judecății.

IV. Instanța de apel nu a analizat declarațiile martorilor audiați în cauză, punctul de vedere al Societății Române pentru Drepturile Omului, înscrisurile admise în cererea de probatorii, ci s-a raportat la declarații de martori audiați în alte cauze și s-a limitat Ia a copia motivarea instanței de contencios administrativ, cu omiterea situației din prezentul dosar și a expunerii argumentelor proprii în adoptarea soluției pronunțase.

V. Instanța de apei nu a analizat toate probatoriile administrate în cauză, respectiv criteriul invocat de apelanții-pârâți Ia desființarea postului reclamantei (salariul cel mai mic și vechimea cea mai mică); adresa din 02 iunie 2015 din care rezulta că reclamanta nu avea salarizarea și vechimea cele mai mici, și nu a soluționat capetele de cerere 1, 2, 3, 4, 5.

VI. Instanța de apel nu răspunde argumentelor invocate de către reclamantă, nu motivează de ce înlătură considerentele instanței de fond și analizează excepția puterii de lucru judecat fără ca aceasta să fi fost invocații de părți.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 5 septembrie 2016, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată. comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 12 septembrie 2016 recurenta-reclamantă a formulat punct de vedere la raportul de admisibilitate prin care a arătat că recursul este admisibil, întrucât capătul principal de cerere îl constituie constatarea săvârșirii faptei de discriminare de către pârâte, capăt de cerere care nu se regăsește printre cele pentru care legea prevede imposibilitatea exercitării căii extraordinare de atac, iar pretențiile materiale sunt subsidiare solicitării principale, decurgând din constatarea existenței faptei de discriminare.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din noul C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Rezultă că deciziile definitive nu pot fi supuse nici apelului și nici recursului și, ca atare, are caracter inadmisibil calea de atac exercitată împotriva unor atare hotărâri.

În

speță, decizia nr. 203/A din 04 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, este dată în apel în soluționarea unui litigiu privind pretenții izvorâte din pretinse fapte de discriminare.

Potrivii dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 154/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și asigurări sociale (...) precum și în alte cereri evaluabile în hani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv (...)”.

Litigiul dedus judecății este unul patrimonial, reclamanta solicitând obligarea pârâților la repararea daunelor de ordin material și moral provocate prin actele și faptele de discriminare îndreptate împotriva sa, dar și restabilirea situației anterioare producerii acestora.

Cum reclamanta a solicitat acordarea de daune materiale în cuantum de 250.000 RON și daune morale în cuantum de 400.000 RON, se constată că pretențiile sale se situează sub cuantumul de 1.000.000 RON prevăzut de textul legal anterior citat.

Prin urmare, în raport de conținutul dispozițiilor legate anterior menționate, se apreciază că recursul declarat este inadmisibil, hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București fiind una definitivă în sensul dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din noul C. proc. civ., nesusceptibilă de a fi atacată pe calea recursului.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante conținute în punctul de vedere formulat la raportul de admisibilitate, împrejurarea că aceasta a solicitat, sub forma unui capăt de cerere distinct constatarea existenței faptelor și actelor de discriminare săvârșite/emise de pârâți, nu este de natura să atragă nici o altă competență a instanțelor de judecată și nicio altă concluzie în privința gradelor de jurisdicție în care se judecă litigiul, decât cea reglementată de textul legal mai sus amintit.

În

acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 27 din O.G. nr. 137/2000 ce au constituit temeiul acțiunii reclamantei, posibilitatea legală de care dispune persoana care se consideră discriminată este de a introduce o cerere de chemare în judecată pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, în condițiile dreptului comun.

Având a se pronunța asupra recursului în interesul legii privitor Ia instanța competentă material să soluționeze acțiunile pentru repararea prejudiciilor invocate de persoanele care se consideră discriminate, întemeiate pe dispozițiile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia sa nr. 10 din 23 mai 2016, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 505 din 05 iulie 2016, că „determinarea instanței (civile) competente să judece acțiunile în angajarea răspunderii civile pentru acte/fapte discriminatorii nu se va realiza în raport cu un așa-zis capăt principal al cererii având ca obiect constatarea faptei (ilicite) discriminatorii (...)”, întrucât „(...) potrivit legii procesuale civile (art. 111 din C. proc. civ. din 1865, respectiv art. 35 din C. proc. civ. în vigoare) părțile nu au deschisă calea unei acțiuni în constatarea existenței unei stări de fapt (așa cum este acțiunea în constatarea existenței faptei discriminatorii), ci doar pe cea a acțiunii în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, astfel de cereri, cu un astfel de obiect, fiind inadmisibile. În raport de conținutul normativ al acelorași texte legale, cererea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”.

S-a mai arătat că, în litigiile supuse analizei prin decizia de recurs în interesul legii (așadar, cele în care se reclamă acte și fapte discriminatorii, precum cel de față), persoana care se consideră discriminată are deschisă - prin norma art. 27 alin. (1) din ordonanță - chiar calea unei acțiuni în realizare, care este aceea în repararea prejudiciului cauzai prin actul/faptul discriminatoriu și în restabilirea situației anterioare.

Potrivit acelorași dezlegări, „Constatarea existenței faptei ilicite discriminatorii, reprezintă, în economia unor astfel de litigii (în care sesizarea instanței are loc în absența hotărârii Consiliului de constatare a faptei discriminatorii), silogismul judiciar absolut necesar analizei pe care o face instanța de judecată - indiferent că a fost sau nu învestită cu un astfel de „

capăt de cerere” - în vederea antrenării (sau nu) a răspunderii civ (delictuale)”.

Prin aceeași decizie în interesul legii, obligatorie pentru instanțele judecată potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., s-a concluzionat sensul că „(...) solicitarea de a se constata existența faptei ilicite discriminate nu poate juca vreun rol în determinarea instanței competente, neputând mod legal învesti instanța de judecată (...) în pofida realității că acțiunile deduse spre judecată conțin, adeseori, sub forma unui capăt de cerere, o astfel solicitare”.

Față de cele arătate, criticile deduse judecății prin intermediul motivelor de recurs nu se mai impun a fi analizate, pentru considerente menționate, Înalta Curte urmând să respingă, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 203/A din 4 aprilie 20 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A., cu domiciliul în Giurgiu, jud. Giurgiu, împotriva deciziei nr. 203/A din 4 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimații-pârâți Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, cu sediul în Giurgiu, jud. Giurgiu, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, cu sediul în Ploiești, jud. Prahova, Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu sediul în București, sector 5, Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, sector 5, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu sediul în București, sector 1.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2016.