ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2844/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 29 mai 2014, A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, să se constate săvârșirea faptei de victimizare de către primul pârât, cu consecința obligării acestuia ia restabilirea situației anterioare victimizării și la plata de despăgubiri constând în daune materiale în cuantum de 230,000 lei și daune morale în cuantum de 550.000 RON.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000.

La 21 noiembrie 2016, reclamanta a formulat cerere de modificare a acțiunii, în sensul solicitării obligării pârâtului la plata despăgubirilor constând în daune materiale în cuantum de 530.000 RON și daune morale de 650.000 RON.

Tribunalul Giurgiu, secția civilă, prin sentința nr. 4 din 30 ianuarie 2017 a respins, ca nefondată, acțiunea.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut, în raport de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, că o faptă poate fi considerată victimizare dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unei plângeri sau acțiuni în justiție cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării, existența unui tratament advers ca răspuns la acest demers al victimei.

S-a constatat că în cauză raportul de muncă al reclamantei a încetat prin eliberarea acesteia din funcția deținută în cadrul DGFP Giurgiu, în urma reorganizării instituției la data de 27 septembrie 2011.

Instanța a apreciat că împrejurarea desființării postului nu reprezintă în sine o împrejurare de natură a conduce la concluzia că măsura a avut caracterul unei reacții la plângerea pe care reclamanta a formulat-o pentru încălcarea principiului nediscriminării. Toate aspectele invocate de reclamantă cu privire la inexistența în fapt a unei reorganizări reale și efective au fost constatate de tribunal ca excedând obiectului cauzei, întrucât legalitatea procedurii, de reorganizare poate fi analizată într-o eventuală acțiune întemeiată pe dispozițiile Codului muncii.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a II-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 93/A din 1 februarie 2018 (îndreptată prin încheierea din 22 martie 2018, referitor ia posibilitatea exercitării căii de atac, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de tribunal.

S-a reținut, în esență, că analiza pretențiilor reclamantei de a fi despăgubită trebuie făcută prin prisma întrunirii condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, potrivit dreptului comun (art. 998-999 C. civ. de la 1865, actual art. 1357 și urmat.)» având în vedere că O.G. nr. 137/2000 nu reglementează repararea prejudiciului cauzat victimelor faptelor de discriminare/victimizare, dar nici nu instituie vreo interdicție pentru aceasta de a recurge ia dreptul comun în acest scop.

S-a constatat, în considerarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., că analiza în fond a pricinii nu poate ignora dezlegarea deja dată problemei de drept deduse judecății prin Decizia nr. 203/2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ci trebuie să dea eficiență prezumției de lucru judecat, apreciind că nu se poate reține în sarcina pârâtului săvârșirea unei fapte ilicite, pentru a putea fi constatată incidența răspunderii civile delictuale, astfel că reclamanta nu poate pretinde nici despăgubirile bănești solicitate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., ale cărui motive au fost circumscrise pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

A criticat hotărârea sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 2 alin. (7) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000. A considerat că instanța trebuia să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru săvârșirea faptei de victimizare. Or, având în vedere plângerea la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cât și acțiunea injustiție din Dosarul nr. x/2011, precum și adresa prin care pârâtul a recunoscut că a redistribuit un post desființat, identic cu al său, în mod greșit s-a reținut că faptele săvârșite de pârât nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva reclamantei care a inițiat o atare procedură, manifestare care reprezintă victimizare conform dispozițiilor legale în materie.

Recurenta a criticat decizia și prin prisma greșitei rețineri a puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 203/2016, care a avut ca obiect constatarea săvârșirii faptei de discriminare de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Or, în raport de art. 2 alin. (1) și alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, fapta de discriminare și fapta de victimizare sunt două fapte reglementate distinct, temeiurile juridice ale celor două acțiuni fiind diferite.

A prezentat, în continuare, argumente pentru care, în opinia sa, sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru constatarea săvârșirii faptei de victimizare.

Cu privire la admisibilitatea căii de atac astfel declarate, Înalta Curte constată următoarele;

în mod prioritar, în ceea ce privește solicitarea de sesizare a Curții Constituționale, s-a reținut că aceasta este neîntemeiată,

Astfel, referitor la invocarea neconstituționalității dispozițiilor art. 106 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că textul de lege nu este incident în cauză și nu influențează soluționarea acesteia, în condițiile în care modificarea câtimii pretențiilor s-a efectuat în fața primei instanțe și nu în calea de atac a recursului, deci lipsește legătura de cauzalitate impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 521 alin. (3) și (4) C. proc. civ., s-a constatat că nu există o raportare la un text nesocotit din Constituția României, ci la dezlegarea dată prin decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizarea fiind inadmisibilă, față de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare și art. 146 din Constituția României care circumstanțiază competența Curții Constituționale șt stabilesc în mod expres că aceasta se referă la controlul de constituționalitate privind o lege sau ordonanță ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Aceeași a fost și situația privitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., Înalta Curte observând că recurenta nu se raportează la un text din Constituția României, ci la un paragraf din Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, apreciind că implicit, prin soluția dată conform acestei decizii, s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 27 C. proc. civ.

În ceea ce privește admisibilitatea recursului, se constată că potrivit dispozițiilor inițiale ale art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până ia data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și asigurări sociale, în materie de expropriere, în. cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Aplicarea acestei norme a fost prorogată succesiv, ultima dată până ia 1 ianuarie 2019, prin articolul unic alin. (1) al O.U.G. nr. 62/2015, precum și prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013.

Textul legal menționat a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, în ceea ce privește sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

Prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2018, ta care s-au conexat Dosarele nr. x/2018 și nr. y/2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficiai nr. 609 din 17 iulie 2018), în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, s-a stabilit că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017).

Or, în speță, s-a solicitat de către reclamantă, prin acțiunea promovată, astfel cum a fost modificată, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor constând în daune materiale în cuantum de 530.000 RON și daune morale de 650.000 RON, care potrivit art. 100 alin. (1) C. proc. civ. nu se cumulează, pentru a determina un alt regim juridic al căilor de atac.

Totodată, se reține că acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanțelor judecătorești la 29 mai 2014, anterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 în Monitorul Oficial.

Ca atare, având în vedere că decizia Curții de Apel București, atacată, este pronunțată într-un litigiu pornit anterior publicării deciziei de neconstituționalitate evocată mai sus, aceasta nu este incidență cauzei pendinte, regimul juridic al căilor de atac susceptibile a fi exercitate în speță stabilindu-se potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum era în vigoare înainte de a fi declarat neconstituțional și anume, cu luarea în considerare a faptului că hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON nu sunt susceptibile de recurs.

Pentru aceste considerente, recursul declarat în cauză este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 106 alin. (2) C. proc. civ. și ale art. 521 alin. (3) și (4) raportat la art. 518 și art. 27 C. proc. civ.

Cu recurs în termen de 48 ore de la pronunțare.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 93/A din 1 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12.09.2018.