ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4776/2019

Ședința publică din data de 16 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, solicitând anularea Deciziei nr. 422/11.11.2015, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, precum și a Deciziei de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzute de art. 27 alin. (1) lit. a), alin. (2) și (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nr. 5040/19.08.2015 emisă de către A.N.A.F. Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, și primită sub semnătură la data de 16.09.2015, pentru suma menționată, de 1.969.519 RON.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 4116 din 16 decembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și completată de reclamanta A.; a anulat decizia nr. 422/11.11.2015 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative, și a obligat pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești să emită o decizie de soluționare a contestației administrative formulate de reclamantă; a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea în anularea deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. x/19.08.2015, emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI- prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE GIURGIU, solicitând casarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată și neîntemeiată, și menținerea Deciziei de soluționare a contestației nr. 422/11.11.2015, ca temeinică și legală.

În recursul său, ce poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- pârâtă a criticat sentința civilă recurată pentru nelegalitate, susținând că la pronunțarea acesteia instanța de judecată a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale incidente în cauză cu privire la soluția de desființare a Deciziei nr. 422/11.11.2015 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative, și de obligare a D.G.R.F.P. Ploiești să soluționeze această contestație, apreciind recurenta că se încalcă și dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1173/2008.

Consideră recurenta- pârâtă că la emiterea Deciziei nr. 422/2015 au fost respectate dispozițiile legale aplicabile în cauză, nefiind incidente motive de nulitate relativă sau absolută a acesteia, iar soluția de suspendare a soluționării cauzei pentru suma de 1.969.519 RON până la soluționarea cauzei penale, având în vedere sesizarea penală ce face obiectul dosarului nr. x/2013 aflat pe rolul D.I.I.C.O.T., este temeinică și legală, având în vedere faptul că, în cauză, au fost sesizate organele de cercetare penală cu privire la indiciile săvârșirii unor fapte de natură penală, ce ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Astfel, se arată, între stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite, există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Recurenta susține că, așa cum corect s-a reținut în decizia nr. 422/2015, prioritatea de soluționare în speță o au organele de cercetare penală care se vor pronunța asupra caracterului infracțional al faptei, potrivit principiului de drept penalul ține în loc civilul consacrat prin art. 28 C. proc. pen., soluție care este în conformitate cu legislația europeană și se circumscrie considerentelor deciziilor Curții Constituționale nr. 1237/2008 și nr. 95/2011.

În fine, recurenta- pârâtă a învederat că, până la data formulării recursului nu s-a soluționat definitiv plângerea penală care vizează constatările fiscale, astfel încât nu au încetat motivele de suspendare a soluționării contestației administrative, pentru toate aceste considerente, apreciind că se impune respingerea contestației, ca neîntemeiată și nefondată, și menținerea deciziei nr. 422/2015, ca temeinică și legală.

Intimata- reclamantă A. a formulat întâmpinare, la data de 20 martie 2017, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat menținerea în totalitate a hotărârii instanței de fond nr. 4116/16.12.2016, pronunțate de Curtea de Apel București.

În esență, contrar criticilor formulate de recurenta- pârâtă, intimata- reclamantă solicită să se observe că Decizia nr. 422 din data de 11.11.2015, prin care a fost dispusă suspendarea soluționării contestației formulate de aceasta împotriva Deciziei nr. 5040/19.08.2015, a fost emisă în mod abuziv, având în vedere că organele administrative pot dispune suspendarea în cazul existenței unui dosar penal, aceasta fiind o decizie de oportunitate, și nicidecum o obligație a acestora.

De asemenea, a mai învederat că soluția care urmează a fi adoptată de către organele de cercetare penală și, eventual, de către instanțele de judecată, nu are nicio relevanță în soluționarea contestației sale, lipsind înrâurirea între cele două soluții.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 30 octombrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 octombrie 2019, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speță, controlul judiciar declanșat de reclamanta A. are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 422/11.11.2015, prin care autoritatea intimată a dispus suspendarea soluționării contestației administrative a reclamantei, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) și alin. (3) și art. 216 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Suspendarea soluționării contestației formulate de intimata- reclamantă a intervenit ca urmare a faptului că organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.R.F.P. Ploiești- A.J.F.P. Giurgiu au transmis Brigăzii de Combatere a Criminalității Organizate București- Serviciul de Combatere a Criminalității Giurgiu o copie a Raportului de inspecție fiscală nr. x/11.02.2014, încheiat la S.C. B. S.A. Vedea care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/2014, privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală, în vederea soluționării dosarului nr. x/2013 BT din 27.11.2013.

Împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/11.02.2014, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/11.02.2014 de organele de inspecție fiscală din cadrul A.J.F.P. Giurgiu, S.C. B. S.A. Vedea a formulat contestație, înregistrată la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F. sub nr. x/08.04.2014, prin Decizia nr. 152/29.05.2014 dispunându-se suspendarea soluționării contestației pentru suma totală de 13.219.101 RON, până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală.

S-a considerat, astfel, că, între măsura stabilită prin Decizia nr. 5040/19.08.2015 de angajare a răspunderii solidare a intimatei- reclamante A., pentru obligațiile fiscale restante ale S.C. B. S.A. Vedea, și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite, există o strânsă interdependență, de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Soluționând cauza, Curtea de Apel a infirmat soluția administrativă dispusă prin decizia contestată, dispunând anularea acestei decizii și obligând intimata- pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești să emită o decizie de soluționare a contestației administrative formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x/11.02.2014 și raportului de inspecție fiscală nr. x/11.02.2014.

Acest punct de vedere este împărtășit pe deplin și de către instanța de control judiciar, întrucât reflectă o interpretare și aplicare corectă a normelor de drept material- a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală- în raport cu situația de fapt fiscală rezultată din probele administrate.

Astfel, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, "(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă;".

Rezultă că pentru intervenția acestei măsuri procesuale, pentru a fi dispusă măsura suspendării soluționării contestației de către organul de soluționare a contestației se impun a fi îndeplinite cumulativ, două condiții:

- organele penale să fie sesizate, în condițiile art. 108 din vechiul Codul de procedură fiscală, de către organul care a efectuat activitatea de control, în situația în care în cursul inspecției fiscale s-au descoperit indicii privind săvârșirea unei infracțiuni;

- constatarea infracțiunii cu privire la care există indicii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Pentru îndeplinirea primei condiții, este necesar ca declanșarea cercetărilor penale să se facă la sesizarea organului fiscal, care în timpul inspecției fiscale a descoperit indiciile săvârșirii unei infracțiuni, concretizată într-o plângere penală însoțită de procesul-verbal întocmit conform art. 108 din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală.

În speță, deși îndeplinită condiția sesizării organelor penale pentru începerea cercetărilor în vederea constatării elementelor constitutive ale unei infracțiuni, organul de soluționare a contestației nu a arătat, motivat, care este legătura de cauzalitate între posibilul caracter penal al faptelor sesizate și stabilirea obligațiilor fiscale ale contribuabilului.

Singurul demers făcut de organul fiscal a fost acela de comunicare a deciziei de impunere și raportului de inspecție fiscală care au făcut obiectul prezentei acțiuni către D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Giurgiu, care prealabil acestei solicitări făcea cercetări privind mai multe persoane, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

Referitor la cea de-a doua condiție legală ce trebuie îndeplinită- constatarea infracțiunii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă-, constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiției s-a reținut că, instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar, s-ar accepta incidența art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă.

În acest sens, este necesară o examinare în concret a existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluția penală în cauză.

Sub acest aspect, așa cum corect a constatat și instanța de fond, se reține că decizia contestată nu conține niciun argument care să fie de natură a justifica, în concret, înrâurirea hotărâtoare pe care soluția din procesul penal ar avea-o în procedura de soluționare a contestației administrative, organul fiscal instrumentator rezumându-se în exclusivitate numai la un expozeu de considerente teoretice și principii de drept, însoțit de exemple de jurisprudență a Curții Constituționale sau a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente teoretice ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conțină și elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar, pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. În acest sens, nemotivarea înrâuririi hotărâtoare pe care soluția din penal o are asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă reprezintă o cauză de nulitate a deciziei de suspendare a procedurii administrative, întrucât obligația motivării actului administrativ reprezintă o cerință de legalitate, constituind o garanție împotriva arbitrariului administrației publice și numai aceasta face posibilă exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

Prioritatea de soluționare a cercetărilor penale în raport de procedura administrativă de soluționare a contestației administrative nu poate constitui un motiv suficient pentru intervenția unei astfel de măsuri cu implicații atât de importante în viața economică a unui contribuabil. Aceasta, pentru că nu întotdeauna efectuarea cercetărilor și stabilirea răspunderii penale impietează sau afectează cercetările administrative, fiind necesară stabilirea în concret și fără dubiu a legăturii și influențelor pe care le-ar avea constatarea săvârșirii unei infracțiuni asupra antrenării răspunderii fiscale.

Această legătură nu poate fi dedusă din conținutul deciziilor de impunere sau din conținutul sesizării penale ori a procesului-verbal întocmit conform art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cum se acreditează de recurenta- pârâtă prin Decizia emisă, și prin argumentele invocate în recurs, ci trebuie să fie evidențiată expres în cuprinsul deciziei, pentru dovedirea îndeplinirii celei de a doua condiții pentru suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative.

Astfel, contrar dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care reclamă o decizie motivată a organului care soluționează contestația, Înalta Curte constată că, în speță, singura referire din considerentele deciziei contestate nr. 422/11.11.2015 la interdependența care ar exista între soluția fiscală și cea penală vizează faptul că, în urma verificărilor încrucișate, organele de inspecție fiscală au constatat că facturile înregistrate în evidența contabilă a B. S.A. Vedea provin de la furnizori care sunt declarați inactivi, nu funcționează la sediul social declarat și s-au sustras controlului fiscal, apreciindu-se, astfel, că între măsura stabilită prin Decizia nr. 5040/19.08.2015, de angajare a răspunderii solidare a intimatei- reclamante A., pentru obligații fiscale restante ale B. S.A. și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite, există o strânsă interdependență, de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Însă, în condițiile în care s-a angajat răspunderea solidară a intimatei- reclamante, printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate accepta că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative cu argumentul că ar fi necesar, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unor infracțiuni, săvârșite în legătură cu faptele care au stat la baza impunerii suplimentare a B. S.A. Vedea, respectiv, a atragerii răspunderii solidare a intimatei- reclamante.

Important apare faptul că atât actele administrativ- fiscale ce au generat prezentul litigiu, cât și conținutul plângerii penale descriu detaliat care este situația de fapt în ceea ce privește documentele din care rezultă sumele stabilite ca obligații fiscale imputate intimatei- reclamante, împrejurare ce creionează convingerea instanței de recurs că organul fiscal nu se află într-o "imposibilitate" de a continua analiza sa, în temeiul competențelor și mijloacelor de probă ce îi sunt accesibile, această ipoteză fiind, în realitate, cea avută în vedere de legiuitor în edictarea textului analizat.

Concret, așa cum legal a apreciat și instanța de fond, organul fiscal a dat art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală o interpretare eronată, sensul real fiind acela că numai în cazul în care determinarea corectă a situației fiscale ar presupune administrarea de mijloace de probă inaccesibile organului fiscal (însă accesibile organului penal) atunci se așteaptă soluția în cadrul procedurii penale.

Altfel spus, nu coexistența răspunderii penale cu obligația fiscală este premisa dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, ci se justifică suspendarea soluționării contestației administrativ-fiscale numai atunci când organul fiscal este nevoit să aștepte soluționarea definitivă a sesizării penale, în sensul constatării existenței sau, după caz, a inexistenței infracțiunii sesizate pentru a dezlega, la rândul său, raportul juridic de drept fiscal cu care a fost învestit, pornind de la concluziile anchetei penale, condiție ce nu este îndeplinită în cauză.

Din explicațiile oferite în justificarea deciziei adoptate, se constată că unicul considerent pentru care organele fiscale au suspendat soluționarea contestației este reprezentat de faptul că au apreciat că există indicii că prin modalitatea de derulare a operațiunilor economice au fost diminuate obligațiile datorate bugetului de stat.

Or, concluziile cercetării penale, dacă în fapt respectivele operațiuni prin care s-ar fi prejudiciat bugetul de stat constituie sau nu deopotrivă fapte penale incriminate de lege, cu consecința antrenării răspunderii penale, este lipsită de orice relevanță în prezenta cauză, în care ceea ce prezintă interes este răspunderea fiscală. Altfel spus, răspunderea fiscală poate fi antrenată și dacă fapta nu constituie în același timp infracțiune; împrejurarea neantrenării răspunderii penale nu determină în mod necesar neplata datoriilor către bugetul de stat dacă se dovedește că se impune menținerea concluziilor fiscale inițiale.

Raportat la aceste aspecte concrete, Înalta Curte nu poate primi argumentele întemeiate pe decizii ale Curții Constituționale, neputând fi vorba din nicio perspectivă de necesitatea stabilirii cu prioritate a situației de fapt de către organele de cercetare penală, respectiv, de obligația respectării principiului autorității de lucru judecat a hotărârii definitive a instanței penale.

Tot astfel, prin soluționarea contestației fiscale anterior finalizării procesului penal, nu înseamnă a fi ignorate cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză. Art. 108 din O.G. nr. 92/2003 nu obligă organele fiscale, ca autoare ale sesizării cu privire la indiciile existenței unei infracțiuni, să suspende soluționarea contestației cu care au fost învestite.

Nu lipsit de relevanță apare faptul că, astfel cum a reținut și instanța de fond, din relațiile comunicate de D.I.I.C.O.T.- Biroul Teritorial Giurgiu, rezultă că dosarul nr. x/2010 nu a fost soluționat, fiind făcută, totodată, precizarea că, până în prezent, cercetările nu sunt relevante pentru situația fiscală a reclamantei A. sau a B. S.A. Vedea.

Așadar, în pofida perioadei mari de timp, trecute de la momentul sesizării organului de cercetare penală și până la data soluționării prezentului recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sensul procesual penal, dosarul fiind și în prezent în fața organului de urmărire penală, toate acestea constituind elemente de natură a crea convingerea că menținerea măsurii suspendării încalcă dreptul intimatei- reclamante la un proces echitabil, respectiv, la lămurirea situației sale fiscale într-un termen rezonabil.

Or, suspendarea insuficient motivată a procedurii de soluționare a contestației administrative, care implică amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiție, în condițiile în care nu există date sau informații că s-a pronunțat vreo soluție în dosarul penal care a constituit cauza luării acestei măsuri administrative, este de natură a afecta considerabil drepturile și interesele legitime ale intimatei- reclamante, situație ce se impunea a fi remediată prin anularea deciziei atacate și obligarea organului fiscal de a soluționa pe fond contestația administrativă cu care a fost învestit de reclamantă, soluție la care în mod corect și legal s-a oprit instanța de fond.

Menținerea suspendării procedurii administrative de soluționare a contestației pronunțată de autoritatea intimată ar conduce la împiedicarea pronunțării unei instanțe cu privire la fondul raportului fiscal litigios, creând premisele încălcării dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât din perspectiva dreptului de acces la instanță, cât și din perspectiva depășirii duratei rezonabile a procedurii.

În concluzie, constatându-se că nu este îndeplinită una dintre condițiile suspendării soluționării contestației, în mod nelegal s-a dispus o asemenea măsură prin decizia atacată, iar hotărârea instanței de fond care a infirmat-o este dată cu aplicarea legală a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal și interesul privat al contribuabilului de a-și vedea clarificată situația fiscală, Înalta Curte reține că circumstanțele concrete ale cauzei sunt de natură a menține soluția pronunțată de instanța de fond, care este legală și corectă, impunându-se, așadar, respingerea recursului, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu împotriva sentinței civile nr. 4116 din 16 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2019.