ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1238/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. "A." S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu următoarele:

- anularea Deciziei nr. 4472/17.07.2015 a Administrației Județene a Finanțelor Publice Giurgiu prin care a fost angajată răspunderea solidară a A., în vederea recuperării creanțelor fiscale restante ale S.C. B. S.A. - în insolvență, în limita sumei de 183.800.845 RON, reprezentând: (1) 149.825.124 RON - creanțe administrate de MFP - sume achitate de garant în contul creditelor angajate de debitor; (2) 33.975.751 RON creanțe administrate de ANAF impozite, taxe și contribuții;

- anularea Deciziei nr. 378/10.09.2015 a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești, prin care a fost respinsă contestația promovată de către A. împotriva Deciziei nr. 4472/17.07.2015, în temeiul dispozițiilor art. 205 și următoarele din Codul de procedură fiscală.

Prin Sentința civilă nr. 1477 din 4 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, având ca obiect "anulare act administrativ".

Împotriva Sentinței civile nr. 1477 din 4 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a invocat, în esență, următoarele:

- instanța de fond a reținut în mod greșit și neargumentat existența și cuantumul obligațiilor fiscale ale debitoarei S.C. B. S.A., în condițiile în care decizia contestată nu precizează momentul scadenței obligațiilor și ignoră faptul că arieratele bugetare ale debitoarei S.C. B. S.A. erau menționate la poziția 21 din anexa la O.U.G. nr. 128/2006 ca fiind scutite de la plată;

- instanța de fond a reținut în mod greșit că recurenta ar fi avut raporturi de muncă cu cel puțin jumătate din salariații debitoarei principale, deși s-a învederat faptul că specificul activității face ca agentul economic care operează în sistemul de alimentare centralizat cu energie termică să fie supus constrângerilor privind utilizarea bazei tehnico-materiale a administrației publice locale;

- în mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției extinctive, în condițiile în care invocarea excepției trebuia permisă în considerarea caracterului absolut, fiind o excepție prin care se invocă norme de ordine publică, putând fi invocată în orice fază a procesului;

- instanța de fond a reținut în mod eronat că nu se pronunță asupra aspectului vizând omisiunile esențiale din decizia contestată întrucât nu au fost invocate în prealabil în contestația administrativă, încălcând astfel principiile de drept și normele europene incidente;

- instanța de fond nu a realizat o aplicare corectă a prevederilor legale reprezentate de instrucțiunile privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare - Ordin ANAF nr. 127/2014 - și nu a sancționat neaplicarea conformă a acestor prevederi legale de către organul fiscal competent, în condițiile în care organul fiscal nu a probat eventuale acte/fapte din care să rezulte reaua-credință a debitorului a cărui răspundere urmează a fi angajată;

- instanța de fond nu s-a pronunțat asupra aspectelor privind starea de insolvență a societății recurente și a riscului de dublă recuperare a creanțelor, în condițiile în care societatea recurentă, prin încheierea din 18.11.2015 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 Tribunalul Giurgiu a deschis procedura insolvenței societății recurente, situație în care decizia a cărei anulare se solicită nu mai poate fi pusă în aplicare decât în cadrul acestei proceduri, prin înscrierea creanței la masa credală, respectiva creanță fiind înscrisă și la masa credală a debitoarei S.C. B.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la 24.11.2016, intimata Administrația Finanțelor Publice Giurgiu în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii solidare prevăzută de art. 27 alin. (3) lit. c) și alin. (4) din O.G. nr. 92/2003.

În esență, după prezentarea coordonatelor cauzei, a arătat că, la data declarării stării de insolvabilitate, debitorul principal B. s-a aflat sub control comun cu societatea recurentă, împrejurare relevată în urma analizei funcțiilor de conducere la cele două societăți și, totodată, societatea recurentă a avut raporturi de muncă sau civile de prestări servicii cu cel puțin jumătate dintre angajații debitorului principal.

Prin rezoluția completului investit cu soluționarea cauzei din 15.10.2018, în raport de Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen de judecată, cu citarea părților, în ședință publică.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a supus controlului de legalitate Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/17.07.2013 prin care organul fiscal - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu - a stabilit răspunderea solidară, în temeiul art. 27 alin. (3) lit. c) și a) alin. (4) C. proc. fisc. pentru obligații fiscale în sumă de 183.800.845 RON ale debitorului principal S.C. B. în sarcina persoanei juridice recurente, reținându-se că, la data intrării în insolvabilitate debitorul principal se afla sub control comun cu recurenta, iar 56,25% (luna octombrie 2013), respectiv 97,8 % (luna decembrie 2013) din salariații recurentei au avut și raporturi de muncă sau civile cu debitorul principal B.

Contestația administrativă formulată împotriva acestei decizii a vizat exclusiv temeinicia deciziei contestate sub aspectul neîntrunirii ipotezei normei legale invocată de autoritatea fiscală, fiind respinsă prin Decizia nr. 378/10.09.2015, reținându-se îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii solidare.

Soluționând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate criticile de nelegalitate formulate, soluție însușită și de instanța de control judiciar întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de casare încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, întrucât hotărârea recurată este motivată în conformitate cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ.

Din considerentele hotărârii rezultă că instanța de fond a sistematizat și a examinat toate cererile și susținerile părților, fiind preocupată să identifice împrejurările de fapt care au constituit situația premisă a declanșării mecanismului judiciar.

Fără a fi necesar să se răspundă la fiecare argument al părților litigante, instanța poate proceda la gruparea argumentelor subsumate unui motiv de nelegalitate a actului contestat, motivarea urmând să reliefeze raționamentul logico-juridic pentru care a fost adoptată soluția pronunțată, cu arătarea elementelor esențiale în susținerea soluției.

Or, în cauză, hotărârea primei instanțe este motivată atât în fapt, cât și în drept și nu cuprinde motive contradictorii, judecătorul fondului construind propriul silogism logico-juridic ce poate fi supus cenzurii instanței de control judiciar, astfel încât motivul de casare este nefondat.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", recurenta-reclamantă a invocat, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 245 și 246 alin. (1) C. proc. civ. în ceea ce privește respingerea excepției prescripției extinctive, încălcarea principiului preeminenței dreptului european în ceea ce privește soluția dată asupra motivului de nelegalitate constând în lipsa motivării actului administrativ contestat și aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează angajarea răspunderii solidare.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține, în acord cu judecătorul fondului că aspectele privind lipsa motivării deciziei de angajare a răspunderii solidare, respectiv invocarea excepției prescripției extinctive nu pot fi examinate pentru prima oară în procedura judiciară, dacă nu au fost invocate în contestația administrativ fiscală formulată.

Astfel, potrivit art. 205 C. proc. civ., împotriva actelor fiscale se poate formula contestație, ceea ce reprezintă o cale administrativă de atac.

În mod constant, în jurisprudența în această materie, Înalta Curte a reținut că procedura administrativă este obligatorie, reprezentând o condiție legală în vederea promovării unei acțiuni în fața instanței de contencios administrativ și fiscal.

Așa fiind, instanța de fond, examinând cererea recurentei-reclamante din perspectiva dispozițiilor art. 206 alin. (1) lit. c) C. proc. fisc. care impun obligația de a fi menționate motivele de fapt și de drept ale contestației administrative, în mod corect a stabilit că motivele de nelegalitate neinvocate în cuprinsul contestației administrative nu pot fi examinate pentru prima oară, de către instanță, în lipsa analizei de către organul de soluționare a contestației, astfel cum prevăd dispozițiile art. 213 C. proc. fisc.

În ceea ce privește întrunirea condițiilor angajării răspunderii solidare, Înalta Curte reține că potrivit art. 27 alin. (3) lit. c) C. proc. civ., "persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil în condițiile prezentului cod sau declarat insolvent dacă, direct sau indirect, controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul și dacă este îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții: (...) c) are sau a avut raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii ai debitorului" iar conform alin. (4) din același act normativ, "în înțelesul alin. (3), termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: a) control - majoritatea drepturilor de vot, fie în adunarea generală a asociaților unei societăți comerciale ori a unei asociații sau fundații, fie în consiliul de administrație al unei societăți comerciale ori consiliul director al unei asociații sau fundații, b) control indirect - activitatea prin care o persoană exercită controlul prin una sau mai multe persoane".

În speță, din analiza detaliată efectuată de judecătorul fondului în raport de definiția legală a controlului, rezultă că, atât la momentul intrării în insolvabilitate a debitorului principal - B. (conform PV de declarare a stării de insolvabilitate nr. 4526/25.07.2014), cât și anterior cele două societăți s-au aflat sub control comun.

Astfel, la data intrării în insolvabilitate a debitorului principal:

- S.C. C. S.R.L. deținea 99% din părțile sociale (drepturile de vot) la S.C. A. S.A., restul de 1% fiind deținute de d-nul D.

- În același timp, aceeași S.C. C. S.R.L. deținea 100% părți sociale la S.C. E. S.R.L., care la rândul ei deținea 85,38% părți sociale la S.C. F. S.A., cu același sediu social (restul părților fiind deținute de diferite persoane fizice) -societate aflată în insolvență.

- S.C. F. S.A., societate aflată în insolvență, deținea 99,9999% din părțile sociale (acțiunile) S.C. B. S.A., restul de 0,00001 părți sociale fiind deținute de d-nul G. (1 acțiune)

- dl G. deține funcția de Președinte CA la reclamanta A. S.A., deține poziție dominantă și în B. S.A. (unde deține 1 acțiune) prin intermediul E. S.R.L. - fiind administrator (societate ce deține 85,38% din capitalul social al F. S.A. - care la rândul ei deține 99,9999% din capitalul social al B.);

- comisia de cenzori (d-na H., d-na I., d-l J.) este aceeași pentru reclamanta A. S.A. și F. S.A. - acționar principal ce deține 99,9999% din capitalul social al B.

Totodată, din analiza comparativă a persoanelor salariate sau asimilate, cu contract de muncă total sau parțial sau alte forme, astfel cum au fost declarate prin declarațiile cod 112 de către cele două societăți, a rezultat că recurenta a avut raporturi de muncă sau de prestări servicii cu cel puțin jumătate dintre angajații debitorului principal, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 27 alin. (3) lit. c) C. proc. fisc.

Astfel, în urma analizei numărului de persoane salariate sau asimilate, în luna octombrie 2013 s-a constatat că din cei 160 salariați ai B., 90 de salariați s-au regăsit în listele de salariați ale societății recurente, ceea ce reprezintă un procent de 56,25, iar în luna decembrie 2013 o proporție de 97,8% din salariații societății recurente au avut raporturi de muncă și cu debitorul principal.

Susținerile recurentei referitoare la nedovedirea relei credințe a recurentei nu pot fi primite, întrucât dispozițiile legale care constituie temeiul juridic al angajării răspunderii, respectiv art. 27 alin. (3) C. proc. fisc. nu condiționează angajarea răspunderii solidare de reținerea relei credințe a persoanei în privința căreia s-a atras răspunderea.

Aceasta întrucât, spre deosebire de dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. fisc. care reglementează reaua-credință ca o condiție necesară pentru atragerea răspunderii solidare, dispozițiile alin. (3) al aceluiași articol nu fac referire la această condiție.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte reține netemeinicia motivelor de recurs înfățișate de recurenta-reclamantă pentru argumentele mai sus expuse ce demonstrează, totodată, legalitatea sentinței atacate.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 1477 din 4 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 martie 2019.

GGC - NN