ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3355/2012

Asupra recursului, din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Bihor, reclamanta SC S.T. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC

A.U.A. SA, solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 74.970 euro

reprezentând contravaloarea sumei asigurate conform contractului de asigurare

din 07 februarie 2008, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzilor și

penalităților aferente contractului din 18 decembrie 2008 până la plata

efectivă a sumei asigurate.

Prin sentința nr. 245/COM din 22

februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost respinsă ca nefondată

acțiunea formulată de reclamanta SC S.T. SRL, împotriva pârâtei SC A.U.A. SA,

privind obligarea acesteia la plata contravalorii sumei asigurate conform

contractului de asigurare din 07 februarie 2008.

Prin aceeași hotărâre, s-a luat act de

renunțarea reclamantei la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor

și penalităților aferente contractului din 18 decembrie 2008.

În motivare, prima instanță a reținut,

în esență, că, între reclamanta SC S.T. SRL și pârâta SC A.U.A. SA, a fost încheiat

contractul de asigurare facultativă din 07 februarie 2008, pentru un bun mobil constând

în buldoexcavator, contract care prevede clauzele de răspundere a asigurătorului,

respective limitele acestuia.

Buldoexcavatorul a fost sustras din localitatea

Aleșd, jud. Bihor, de persoane necunoscute, în data de 13 ianuarie 2009.

Având în vedere clauzele contractuale Ia

care reclamanta a aderat prin semnarea contractului de asigurare din 07

februarie 2008 și în raport de faptul că utilajul asigurat în momentul sustragerii

nu a fost depozitat într-un imobil (o clădire, un garaj, șopron), instanța de fond

a apreciat că menționatul contract, încheiat de reclamantă, nu poate constitui titlu

în baza căreia societatea pârâtă să fie obligată la plata unor despăgubiri, întrucât

clauzele contractuale vizând depozitarea utilajului nu au fost respectate de către

reclamantă.

Astfel, împrejurarea că bunul este asigurat

pe teritoriul României, iar rubrica „perimetru asigurat” nu este completată, nu

înseamnă că reclamanta nu trebuia să respecte condițiile cu privire la depozitarea

utilajului într-un perimetru asigurat, bunul fiind asigurat pentru caz de furt prin

efracție, efracția calificând furtul numai dacă a servit făptuitorului să pătrundă

în locul din care a furat.

În raport de considerentele anterior reținute,

prima instanță a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC S.T.

SRL împotriva pârâtei SC A.U.A. SA.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta

a declarat apel, care, prin decizia nr. 82/C/2011-A din 04 octombrie 2011, pronunțată

de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

a fost respins ca nefondat, fiind menținută în totalitate sentința apelată, însă

pentru alte considerente decât cele reținute de către instanța de fond.

În ședința publică din data de 14 iunie

2011, instanța de apel, din oficiu, a invocat excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei în formularea acțiunii în despăgubiri.

Examinând cu prioritate excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei, în temeiul art. 137 alin. (1) C.

proc. civ., instanța de apel a apreciat excepția invocată ca fiind întemeiată.

Pentru a hotărî astfel, ținând cont de

toate clauzele stipulate în contractul de leasing încheiat între reclamantă în calitate

de utilizator și SC I.L.R. IFN SA în calitate de finanțator, instanța de apel a

reținut, în esență, că, în polița de asigurare încheiată de societatea reclamantă

cu asigurătorul SC U.V.I.G. SA, a cărei succesoare este pârâta SC A.U.A. SA, a fost

prevăzut în mod expres că drepturile din asigurare a buldoexcavatorului obiect al

contractului de leasing, sunt cesionate în favoarea SC I.L.R. IFN SA, cu titlu de

garanție pentru creditul acordat prin contractul din 18 decembrie 2007.

Ca efect al cesiunii de creanță, din momentul

realizării acordului de voință, creanța se transferă către cesionar, cu toate drepturile

pe care i le conferă cedentului.

În acest context, s-a reținut că titularul

dreptului din raportul juridic dedus judecății nu este reclamanta, care și-a cesionat

toate drepturile și pretențiile pe care le-ar fi putut avea față de asigurător,

ci SC I.L.R. IFN SA, în calitate de cesionar, fără a prezenta relevanță faptul că

societatea reclamantă este cea care a încheiat contractul de asigurare și a suportat

cheltuielile legate de asigurarea bunului.

Constatându-se că nu există identitate

între reclamant și cel care este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății,

s-a reținut că reclamanta apelantă nu are calitate procesuală activă, în condițiile

în care și-a cesionat toate drepturile derivând din contractul de asigurare, finanțatorul

fiind beneficiarul poliței de asigurare și titularul acțiunii în despăgubire.

Având în vedere că excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei a fost apreciată ca fiind întemeiată, iar admiterea

acestei excepții duce la respingerea acțiunii reclamantei, instanța de apel nu a

mai analizat motivele invocate de apelantă în susținerea apelului și, în temeiul

art. 296 C. proc. civ., a respins apelul reclamantei, ca nefondat.

În termen legal, împotriva acestei decizii,

reclamanta SC S.T. SRL Aștileu a declarat recurs, solicitând admiterea recursului,

în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței

de apel, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate și rejudecând în fond, respingerea

lipsei calității procesuale active a reclamantei și admiterea acțiunii astfel cum

a fost formulată și precizată.

În dezvoltarea recursului, recurenta critică

decizia atacată pentru nelegalitate, atât din perspectiva soluționării excepției

lipsei calității procesuale active a sa, cât și în ceea ce privește fondul cauzei.

Referitor la admiterea excepției lipsei

calității procesuale active a reclamantei, recurenta susține, în esență, că în raport

de caracterul impus al clauzelor contractului de leasing, prevederile reținute de

către instanța de apel din condițiile generale de leasing nu pot fi considerate

ca și clauze convenite între părți, astfel că acestea nu pot fi opuse în dezavantajul

reclamantei.

În opinia sa, persoana îndreptățită să

solicite plata despăgubirilor este reclamanta, cesionarea despăgubirilor fiind în

fapt o garanție pentru creditul acordat. Având în vedere că prin acțiunea formulată

în prezentul dosar, reclamanta a încercat obligarea societății de asigurare la plata

contravalorii poliței de asigurare ca urmare a incidentului produs (furt) și ținând

seama de faptul că obligația reclamantei de plată a contractului de leasing este

valabilă în continuare, mai mult, societatea de leasing demarând procedurile de

executare pentru ratele de leasing restante, este evident faptul că societatea reclamantă

are calitate procesuală activă fundamentată pe interesul legitim de a-și achita

obligațiile asumate prin contractul de leasing.

Calitatea procesuală activă, arată recurenta,

aparține celui care se poate prevala de interes, or interesul aparține reclamantei,

și prin urmare, aceasta are calitate procesuală activă.

Cât privește fondul cauzei susține, în

esență, că în cauză, contractul de asigurare încheiat cu intimata acoperea paguba

survenită asupra bunului indiferent dacă era de natură să ducă la distrugerea parțială,

totală sau la dispariția bunului.

Contractul de asigurare, arată recurenta,

a fost încheiat cu franciza zero, ceea ce presupune o despăgubire totală și imediată

a bunului.

În condițiile în care nu există o clauză

specială care să presupună existența unui garaj pentru buldoexcavator, consideră

recurenta, nu se poate vorbi de prevalarea existenței unei asemenea clauze.

Totodată, consideră recurenta, decizia

pronunțată de instanța de apel suferă critici și cu privire la modul în care a fost

pronunțată, întrucât, deși instanța de apel a invocat, din oficiu, excepția lipsei

procesuale active a reclamantei, și a admis-o, aceasta a respins apelul ca nefondat,

ceea ce, în opinia recurentei nu este posibil, întrucât excepția admisă are ca efect

respingerea apelului de o persoană fără calitate, singura soluție pe care o putea

pronunța instanța fiind aceea de a respinge apelul ca inadmisibil, iar nu ca nefondat.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În temeiul art. 308 alin. (2) C. proc.

civ., intimata-pârâtă SC A.U.A. SA București a formulat întâmpinare, prin care a

solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Analizând hotărârea recurată în raport

de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept

invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

care succed:

În speță, între SC I.L.R. IFN SA București,

în calitate de finanțator, și reclamanta SC S.T. SRL, în calitate de utilizator,

a fost încheiat contractul de leasing financiar din 18 decembrie 2007, având ca

obiect un buldoexcavator, respectiv bunul în legătură cu care reclamanta a formulat

acțiunea în despăgubiri ce face obiectul prezentului dosar.

Este adevărat că reclamanta SC S.T.

SRL Aștileu a încheiat cu SC U.V.I.G. SA, a cărei succesoare este pârâta SC A.U.A.

SA, o asigurare a utilajului anterior menționat, dar este de necontestat că în raport

de dispozițiile art. 9 din Condițiile generale de leasing financiar, parte integrantă

din contractul de leasing încheiat, reclamanta și-a cesionat toate drepturile și

pretențiile pe care le-ar fi putut avea față de asigurător.

În mod eronat, recurenta se prevalează

de „caracterul impus” al contractului de leasing și de inexistența acordului expres

al societății de leasing referitor la acceptarea cesiunii.

Este de reținut că drepturile și obligațiile

părților, precum și elementele obligatorii pe care trebuie să le conțină contractul

de leasing sunt expres reglementate de dispozițiile O.G. nr. 51/1997.

Distinct de calificarea naturii juridice

a dreptului utilizatorului de folosință asupra bunului ca drept de creanță sau,

după unele opinii exprimate în doctrină, drept real ale cărei prerogative se limitează

la uzus și fructus, ceea ce este important în soluționarea cauzei constă în faptul

că dreptul de proprietate se naște în patrimoniul finanțatorului, iar ca efect al

contractului de leasing se transmit utilizatorului numai prerogativele legate de

deținerea și folosința bunului.

Utilizatorul, recurenta-reclamantă din

prezenta cauză, se consideră îndreptățită să promoveze o acțiune pentru obținerea

despăgubirii de la societatea de asigurare, însă, contrar susținerilor acesteia,

instanța de apel a reținut în mod corect că utilizatorul nu are calitate procesuală

activă în prezentul litigiu, că despăgubirea profită finanțatorului (proprietarului),

iar nu utilizatorului.

Utilizatorul nu este beneficiarul asigurării,

iar aspectele vizând încheierea unei polițe de asigurare, plata primei de asigurare

și dreptul de folosință a bunului asigurat, nu dau naștere dreptului de a obține

despăgubirea în baza unei polițe de asigurare în calitate de asigurat, SC S.T.

SRL Aștileu fiind doar utilizatorul acestei polițe.

Din perspectiva corelației reglementării

riscurilor conform art. 9 din Condițiile generale de leasing financiar, parte integrantă

din contractul de leasing, cu obligația impusă de lege de asigurare a bunului în

sarcina finanțatorului, precum și obligația de suportare a cheltuielilor de asigurare

în sarcina utilizatorului, se constată că în cauză, finanțatorul SC I.L.R. IFN SA

are calitatea de asigurat și beneficiar al indemnizației de asigurare, că dreptul

la despăgubire nu se putea naște decât în patrimoniul SC I.L.R. IFN SA și numai

această societate putea promova acțiunea în despăgubiri în calitate de reclamant,

pentru obligarea pârâtei SC A.U.A. SA București la plata daunelor solicitate în

baza poliței de asigurare.

Câtă vreme între reclamanta SC S.T.

SRL Aștileu și pârâta SC A.U.A. SA București nu există o relație obligațională,

în raport de care să fie supuse examinării pretențiile solicitate, se constată că

instanța de apel, în mod corect, a admis excepția lipsei calității procesuale active

și a respins apelul reclamantei, menținând soluția primei instanțe de respingere

a acțiunii în despăgubiri.

Având în vedere, legalitatea soluției pronunțate

în ceea ce privește admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei

SC S.T. SRL Aștileu, excepție peremptorie, dirimantă și absolută, examinarea celorlalte

critici ale recurentei vizând fondul cauzei nu se mai justifică.

Contrar susținerilor recurentei, sunt lipsite

de fundament juridic și criticile formulate sub aspectul respingerii apelului ca

nefondat, iar nu ca inadmisibil, întrucât nimic nu împiedică instanța de control

judiciar ca în examinarea hotărârii apelate să substituie motivarea instanței de

fond, iar menținerea soluției pronunțate cu o altă motivare decât cea a primei instanțe

nu atrage inadmisibilitatea exercitării căii de atac promovate.

Pentru toate considerentele anterior reținute,

Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv

pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

declarat de reclamanta SC S.T. SRL Aștileu împotriva deciziei nr. 82/C/2011-A din

04 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, va fi respins ca nefondat, menținându-se hotărârea

atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

SC S.T. SRL Aștileu împotriva deciziei nr. 82/C/2011-A din 04 octombrie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 septembrie 2012.