ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1929/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1929/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1929/2016

Asupra conflictului negativ de

competență, ivit între Tribunalul Constanța și Tribunalul

București constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 19 octombrie 2015 pe rolul

Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ și

fiscal, sub nr. x/118/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu

Statul Român prin Comisia Națională și prin Secretariatul

Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 și art. 22 din Legea nr. 165/2013, obligarea

pârâtului la validarea sau invalidarea măsurilor reparatorii potrivit

criteriilor impuse de legislația actuală cu respectarea

hotărârii pilot în cauza Atanasiu contra României. De asemenea, a

solicitat stabilirea termenului în care urmează a fi îndeplinită

obligația conform art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 și

obligarea pârâtului la plata unei amenzi potrivit art. 24 din Legea nr.

554/2004 și la penalități în favoarea reclamantului conform art.

24 din Legea nr. 554/2004 și art. 905 C. proc. civ.

În motivare reclamantul a arătat

că prin Dispoziția nr. 516 din 26 august 2009 emisă de Primarul Comunei

Vișani în baza unei hotărâri judecătorești, i-a fost

recunoscut dreptul la despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 fără

a se preciza cuantumul acestora. Cum Agenția Națională pentru

Restituirea Proprietăților prin Comisia Națională pentru

Compensarea Imobilelor a emis Decizia de despăgubire nr. 9517 din 19

ianuarie 2011, potrivit art. 22 din Legea nr. 165/2013, Secretariatului CNCI îi

revine în prezent obligația de a propune validarea sau invalidarea

măsurilor reparatorii la nivelul stabilit prin decizia entității

competente.

Pârâta Comisia Națională

pentru Compensarea Imobilelor a invocat excepția necompetenței

materiale a secției de contencios administrativ și fiscal. Prin

Sentința civilă nr. 62 din 21 ianuarie 2016 pronunțată de

Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ și fiscal,

a fost admisă excepția necompetenței funcționale, fiind

declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea

secției I civile a Tribunalului Constanța.

Pentru a pronunța această

soluție această instanță a apreciat că în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 34 și 35 din Legea nr. 165/2013

pentru următoarele considerente:

Cererea formulată de reclamant

care privește acordarea despăgubirilor se află în prezent în

stadiul analizării de către Secretariatul Comisiei Naționale

Pentru Compensarea Imobilelor potrivit prevederilor art. 21 - 22 din Legea nr.

165/2013, motiv pentru care reclamantul aștepta pronunțarea unei

decizii în termenele prevăzute de art. 34 din lege.

Potrivit art. 34 din Legea nr.

165/2013:

"(1) Dosarele înregistrate la

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi

soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a

prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate

în termen de 36 de luni.

(2) Dosarele care vor fi transmise

Secretariatului Comisiei Naționale ulterior datei intrării în vigoare

a prezentei legi vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data

înregistrării lor, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi

soluționate în termen de 36 de luni.

(3) Numărul dosarelor

prevăzute la alin. (1) și data înregistrării dosarelor

prevăzute la alin. (2) se publică pe pagina de internet a

Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților și se comunică, la cerere, persoanelor

îndreptățite."

S-a mai reținut că potrivit

art. 35 din același act normativ:

"(1) Deciziile emise cu

respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se

consideră îndreptățită la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul

entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

(2) În cazul în care entitatea

învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33

și 34, persoana care se consideră îndreptățită se

poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1)

în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru

soluționarea cererilor".

Față de aceste

dispoziții legale s-a constatat că demersul reclamantului este

întemeiat pe dispozițiile art. 35 alin. (2) mai sus menționate,

acesta solicitând, în esență, obligarea pârâtei la emiterea deciziei

de validare sau invalidare, ca urmare a depășirii termenului legal în

care trebuia să analizeze dosarul.

Potrivit prevederilor art. 35 alin.

(2) din Legea nr. 165/2013, competența instanței se stabilește

prin trimitere la instanța prevăzută la art. 35 alin. (1) la

care pot fi atacate deciziile emise potrivit art. 33 - 34 din lege, aceasta

fiind secția civilă a tribunalului.

Prin Sentința civilă nr. 823

din 14 aprilie 2016 Tribunalul Constanța, secția I civilă, a

admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București în considerarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr.

165/2013 și a faptului că pârâta are sediul în București.

Cauza a fost înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

27 aprilie 2016 sub nr. x/3/2016.

La termenul din 14 aprilie 2014

această instanță a invocat din oficiu excepția

necompetenței funcționale a secției civile a Tribunalului

București; prin Sentința civilă nr. 797 din 9 iunie 2016,

această excepție a fost admisă fiind declinată

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța,

secția contencios administrativ și fiscal. Constatându-se ivit

conflictul negativ de competență, în condițiile art. 133 pct. 2

teza a II-a C. proc. civ., dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de

Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de

competență.

Pentru a pronunța această

hotărâre Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

reținut că reclamantul deține deja un titlul de despăgubire

reprezentat de Decizia de despăgubire nr. 9517 din 19 ianuarie 2011 astfel

încât nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 22 din Legea nr. 165/2013 ci

cele ale art. 41 din același act normativ. Dispozițiile art. 22 din

Legea nr. 165/2013 sunt incidente doar în situația în care chestiunea

despăgubirilor nu este tranșată prin emiterea unui titlu de

despăgubire, respectiv dosarelor aflate pe rolul CCSD și nesoluționate/neaprobate

la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Or, conform Deciziei de

despăgubire nr. 9517 din 19 ianuarie 2011, dosarul reclamantului a fost

aprobat.

S-a constatat că, de fapt,

reclamantul înțelege să conteste Decizia de despăgubire nr. 9517

din 19 ianuarie 2011 sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate,

contestație care este de competența secțiilor de contencios

administrativ și fiscal conform Legii nr. 247/2005, modificată prin

Legea nr. 2/2013.

Dispozițiile art. 35 alin. (1)

din Legea nr. 165/2013 stabilesc o competență specială

exclusivă în favoarea secției civile a tribunalului de la sediul

entității în cazul contestațiilor îndreptate împotriva

deciziilor emise de acestea în condițiile art. 33 și ale art. 34 din

același act normativ.

S-a reținut că potrivit

legii, în mod derogatoriu de la regimul actelor administrative, secția

civilă este competentă să soluționeze două tipuri de

contestații: cele împotriva deciziilor emise în soluționarea

notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 sau a cererilor de

constituire/reconstituire a dreptului de proprietate fundamentate pe

prevederile Legii nr. 18/1991 cu modificările și completările

ulterioare (art. 33) și cele îndreptate împotriva deciziilor de validare/validare

parțială/invalidare de către C.N.C.I. a dispozițiilor

primarului, hotărârilor comisiilor de fond funciar ori deciziilor

unităților învestite cu soluționarea notificărilor în

analiza pe care pârâta are prerogativa să o facă potrivit art. 21

alin. (5) din Legea nr. 165/2013 (art. 34). Totodată, s-a constatat

că în această ultimă categorie se înscriu și

contestațiile împotriva deciziilor de compensare emise de CNCI (sub

aspectul modalității de evaluare a imobilului și stabilirii

numărului de puncte cuvenite).

Cum competența secției

civile este expres și limitativ reglementată, în aprecierea

tribunalului, numai aceste categorii de acțiuni se circumscriu

prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Prin urmare, se impune concluzia

că nu toate cererile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 165/2013

sunt de competența secției civile a tribunalului, iar obiectul

cererii de față - contestarea cuantumului despăgubirilor

stabilite prin Decizia de despăgubire nr. 9517 din 19 ianuarie 2011

emisă de CCSD, astfel cum a precizat reclamantul la termenul din data de

21 ianuarie 2016 în fața Tribunalului Constanta, secția contencios

administrativ și fiscal, nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de

art. 35 C. proc. civ. care este norma atributivă de competență

specială.

S-a reținut că, în

cauză, titlul de despăgubire emis în aplicarea dispozițiilor

Legii nr. 247/2005 are natura juridică a unui act administrativ, care, în

lipsa unei dispoziții derogatorii de tipul celei reglementate de art. 35

alin. (1) din Legea nr. 165/2013 prin raportare la art. 33 și art. 34 din

același act normativ, urmează competența de contestare

prevăzută de dreptul comun.

Totodată, sub aspectul

competenței de soluționare a cauzei, tribunalul a reținut

că potrivit art. 41 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 165/2013:

"(1) Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele

aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum

și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase

definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei

legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1

ianuarie 2014. (3) Pentru îndeplinirea obligațiilor stabilite la alin.

(1), Comisia Națională emite titluri de despăgubire, prin

aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor".

Astfel, s-a apreciat că

față de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate prin art. X din Legea nr. 2/2013,

(dispoziții în vigoare și după data la care a intrat în vigoare

Legea nr. 165/2013, potrivit dispozițiilor art. 50 lit. c) din Legea nr.

165/2013), competența de soluționare a acțiunii în contencios

administrativ având ca obiect contestarea deciziei adoptate de către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, după caz,

refuzul acesteia de a emite decizia revine secției de contencios

administrativ și fiscal a tribunalului în a cărui rază teritorială

domiciliază reclamantul.

De asemenea, tribunalul a mai

reținut că în vederea interpretării și aplicării

unitare a art. X din Legea nr. 2/2013, secția de contencios administrativ

și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

adoptat la data de 18 februarie 2013 soluția de principiu prin care a

reținut că "Intră sub incidența dispozițiilor

art. X din Legea nr. 2/2013 (referitor la modificarea alin. (1) al art. 20 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005) inclusiv acțiunea pentru obligarea

Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților la emiterea titlului de plată sau a titlului de

conversie, pentru care nu există prevederi exprese în Legea nr.

247/2005."

Prin urmare, în condițiile

existenței acestei norme procedurale speciale, care atribuie secției

de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în a cărui

rază teritorială domiciliază reclamantul competența pentru

soluționarea cauzelor având ca obiect atât contestarea deciziei adoptate

de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cât

și obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților la emiterea titlului de plată, această

instanță a apreciat că nu se impune extinderea dispoziției

de excepție prevăzută de art. 35 din Legea nr. 165/2013 care reglementează

competența secției civile a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul entității de a soluționa

numai contestația împotriva deciziilor prevăzute la art. 33 și

34 din aceeași lege.

Pe cale de consecință, având

în vedere că în speță reclamantul are domiciliul în municipiul

Constanța, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a fost admisă

excepția necompetenței funcționale și declinată

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Constanța, secția contencios administrativ și fiscal.

Având în vedere că în cauză

au existat mai multe declinări de competență, instanța a

reținut că dispozițiile art. 133 pct. 2 teza finală C.

proc. civ. a eliminat condiția prevăzută în reglementarea

procesual civilă anterioară ca declinările de

competență succesive să fie și reciproce. Ca atare, în

temeiul dispozițiilor enunțate, întrucât s-a apreciat că

soluționarea cauzei este de competența Tribunalului Constanța,

secția contencios administrativ și fiscal, care s-a declarat la

rândul său necompetent prin pronunțarea Sentinței nr. 62 din 21

ianuarie 2016, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență

fiind sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție în

vederea soluționării acestuia.

Legal învestită cu

soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte

urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, pentru considerentele ce vor succede:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C.

proc. civ. prevăd că există conflict negativ de

competență atunci când două sau mai multe instanțe

și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces

sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță

învestită își declină la rândul său competența în

favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că Tribunalul București, secția a

IV-a civilă și Tribunalul Constanța, secția de contencios

administrativ și fiscal, și-au declinat reciproc competența de

soluționare a prezentei cauze, având ca obiect contestație împotriva

Deciziei nr. 9517 din 19 ianuarie 2011 emisă de Comisia

Națională pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care s-a dispus

emiterea în favoarea reclamantului a titlului de despăgubire în cuantum de

6.895,76 lei reprezentând valoarea actualizată cu indicele de

inflație a despăgubirilor stabilite în art. 1 al Dispoziției nr.

516 din 26 august 2009, în temeiul Legii nr. 165/2013.

Scopul demersului juridic inițiat

de reclamant constă în obligarea pârâtei la emiterea titlului de

plată și/sau conversie, aferent Deciziei nr. 9517 din 29 ianuarie

2011 eliberată de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005, care reprezintă titlul

de despăgubire.

La data înregistrării cererii de

chemare în judecată pe rolul Tribunalului Constanța, secția de

contencios administrativ și fiscal, respectiv 19 octombrie 2015, era în

vigoare Legea nr. 165/2013, care a abrogat dispozițiile cuprinse în Cap.

VI din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care reglementau modul de valorificare

a titlurilor de despăgubire.

Legea nr. 165/2013, adoptată în

scopul eficientizării procesului de restituire a imobilelor preluate în

mod abuziv de statul român în perioada comunistă sau a acordării

despăgubirilor aferente acestora, prevăzut de Legea nr. 10/2001

și de Legea nr. 247/2005, stabilește modul de acordare a

despăgubirilor compensatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv de

stat și care nu pot fi restituite în natură.

Aplicarea în timp a dispozițiilor

actului normativ menționat este prevăzută în art. 4, care

stipulează că acestea sunt incidente cererilor formulate și

depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege,

nesoluționate până la data intrării în vigoare a actului

normativ și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv,

aflate pe rolul instanțelor (...) la data intrării în vigoare.

Din interpretarea normei mai sus

enunțate rezultă că litigiile înregistrate pe rolul

instanțelor de judecată ulterior intrării în vigoare a Legii nr.

165/2013 urmează a fi soluționate conform reglementărilor de

drept material în vigoare la momentul nașterii raportului juridic.

Or, așa cum s-a arătat, în

speță, raportul juridic s-a născut la 19 octombrie 2015, când

reclamantul a introdus cererea de chemare în judecată pe rolul

Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și

fiscal, dată la care era în vigoare Legea nr. 165/2013, a cărei

incidentă se constată în cauză.

Prin art. 41 al acestui act normativ

s-a stabilit în sarcina Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților obligația de emitere a titlului de plată cu

privire la despăgubirile acordate în dosarele aprobate de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în

vigoare a legii, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri

judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data

intrării în vigoare a acesteia.

Or, scopul urmărit de reclamant

prin litigiul dedus judecății constă tocmai în emiterea titlului

de plată și/sau conversie, în baza titlului de despăgubire

reprezentat de Decizia nr. 9517 din 29 ianuarie 2011, eliberată de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura

reglementată de dispozițiile Legii nr. 247/2005, înainte de adoptarea

Legii nr. 165/2013.

Ca atare, deciziile pronunțate de

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în

condițiile mai sus menționate, se încadrează în categoria

prevăzută de dispozițiile art. 33 și 34 din Legea nr.

165/2013.

De asemenea, este de reținut

că Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților face parte dintre entitățile prevăzute

de lege, enumerate la art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013 cu atribuții în

procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a

măsurilor reparatorii.

Astfel, prin art. 35 alin. (1) din

actul normativ mai sus menționat s-a acordat competența de

soluționare a deciziilor emise de entitățile învestite de lege

cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare

a acestui act normativ, în favoarea secției civile a tribunalului în a

cărui circumscripție se află sediul entității.

Dispozițiile legale

sus-menționate instituie o normă de competență

teritorială absolută, care conferă secției civile a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul

entității prevăzute de lege, competența de soluționare

a contestației formulate împotriva deciziilor emise de aceasta.

Prin urmare, din perspectiva

dispozițiilor legale mai sus evocate, Înalta Curte constată că

din punct de vedere al competenței funcționale soluționarea

litigiului pendinte revine "secției civile a tribunalului în a

cărui circumscripție se află sediul entității

prevăzute de lege".

Noțiunea de entitate

învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din

Legea nr. 165/2013 în sensul că au această semnificație

următoarele structuri cu atribuții în procesul de restituire a

imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii:

a) unitatea deținătoare, în

înțelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

cu modificările și completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

precum și al O.U.G. nr. 83/1999, republicată;

b) entitatea învestită cu

soluționarea notificării, în înțelesul H.G. nr. 250/2007, cu

modificările și completările ulterioare;

c) comisia locală de fond

funciar, comisiile comunale, orășenești și municipale,

constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu

modificările și completările ulterioare;

d) comisia județeană de fond

funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului București,

constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu

modificările și completările ulterioare;

e) Comisia specială de

retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase

și comunităților cetățenilor aparținând

minorităților naționale din România;

f) Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al

administrației publice centrale, cu personalitate juridică;

g) Comisia Națională pentru

Compensarea Imobilelor, înființată potrivit legii.

Prin urmare, potrivit

dispozițiilor art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013 noțiunea de

entitate învestită de lege desemnează anumite structuri cu

atribuții în procesul de stabilire a măsurilor reparatorii pentru

imobilele preluate abuziv de stat, expres și limitativ prevăzute de

lege, printre care se numără și Comisia Națională

pentru Compensarea Imobilelor, care are calitate de pârâtă în prezenta

cauză.

Având în vedere că sediul

Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, se află în

București, în circumscripția Tribunalului București, în

considerarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013,

acesta este instanța competentă teritorial să soluționeze

cauza dedusă judecății.

În consecință, Înalta Curte

urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

secției civile a Tribunalului București.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 octombrie 2016.

Procesat

de GGC - CL