ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1685/2016

Decizia nr. 1685/2016

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/189/2015, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care, în privința minorului C., născut la data de 11 mai 2010, instanța să dispună: exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de reclamanta, stabilirea domiciliului la reclamantă și obligarea pârâtului să contribuie la întreținerea minorului. S-a mai solicitat ca instanța să suplinească acordul pârâtului pentru eliberarea pașaportului și să permită deplasarea minorului în străinătate.

În motivare, reclamanta a arătat că minorul C. s-a născut la data de 11 mai 2010 în urma relației de uniune consensuală a părților care a durat încă 7 luni până când s-a produs despărțirea - atunci când pârâtul a plecat din țară la vârsta de 9 luni a copilului. Se argumentează că au fost situații când fie pârâtul nu a fost găsit deși a fost necesar acordul său cu privire Ia unele aspecte legate de creșterea și educarea copilului, fie nu a fost de acord cu plecarea reclamantei și a fiului părților în Danemarca.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483, art. 513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

Prin sentința nr. 732 din 25 martie 2016, Judecătoria Bârlad a admis excepția necompetenței teritoriale absolute și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București.

În motivare, a reținut că potrivit art. 114 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de C. civ. în competența instanței de tutelă și de familie se soluționează de instanța în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința persoana ocrotită.

În stabilirea competenței teritoriale trebuie avute în vedere împrejurări de fapt concrete și actuale, nefiind justificată învestirea Judecătoriei Bârlad atât timp cât în mod actual minorul locuiește efectiv și cu caracter statornic în raza de competență a Judecătoriei sectorului 4 București. Pentru a ajunge la această concluzie, au fost avute în vedere dispozițiile art. 91 alin. (2), (3) C. civ., premisa fiind că mențiunile cuprinse în cartea de identitate a reclamantei nu corespund realității, iar reședința actuală a fost confirmată de reclamantă: București, sectorul 4.

Învestită prin declinare, Judecătoria sectorului 4 București a pronunțat sentința nr. 7006 din data de 21 iunie 2016, prin care a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bârlad, a constatat ivit conflictul negativ de competență, din oficiu, a dispus suspendarea judecății cauzei și a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

În motivare, a reținut că întrucât la data formulării acțiunii minorul locuia împreună cu mama sa la adresa din comuna Dodești, jud. Vaslui, aflată în raza teritorială a Judecătoriei Bârlad, în raport de dispozițiile art. 130 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. raportat la art. 131 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cu care necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura, competența de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei Bârlad.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Art. 106 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. prevede Ia alin. (1) că „Ocrotirea minorului se realizează prin părinți (...)”, iar potrivit art. 107 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., „Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice simt de competența instanței de tutelă și de familie stabilite potrivit legii”.

Conform art. 76 al Legii nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., judecătoriile sau, după caz, tribunalele ori tribunalele specializate pentru minori și familie vor îndeplini rolul de instanțe de tutelă și familie, având competența stabilită potrivit C. civ., C. proc. civ., prezentei legi, precum și reglementărilor speciale în vigoare”.

Art. 114 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. prevede că „dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de C. civ. în competența instanței de tutelă și de familie se soluționează de instanța în a cărei circumscripție teritorială. își are domiciliul sau reședința persoana ocrotită”.

Titlul IV din C. civ., aprobat prin Legea nr. 287/2009, intitulat „Autoritatea părintească” cuprinde dispoziții cu privire la autoritatea părintească și exercitarea autorității părintești, locuința copilului și obligația de întreținere, dispoziții conform cărora instanța de tutelă, potrivit interesului superior al copilului, are competența de soluționare a cererilor izvorând din neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești (art. 486), la stabilirea locuinței copilului (art. 496), la schimbarea locuinței copilului (art. 497) sau la exercitarea autorității părintești [art. 504 coroborat cu art. 396 alin. (1) C. civ.].

De asemenea, art. 505 C. civ. prevede la alin. (1) că „în cazul copilului din afara căsătorie (...), autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către părinți, dacă aceștia conviețuiesc”, iar la alin. (2) că „Dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc, modul de exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț”.

Conform acestor dispoziții, aceleiași instanțe de tutelă îi revine competența de soluționare a cererilor având ca obiect exercitarea autorității părintești numai de către unul dintre părinți, stabilirea locuinței copilului minor în lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului sau stabilirea contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Potrivit art. 116 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. „Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente”.

Având în vedere dispozițiile art. 114 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., raportat la art. 116 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte constată că în materia autorității părintești și stabilirea locuinței minorilor legiuitorul a reglementat o competență teritorială alternativă în favoarea instanței în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul respectiv reședința, persoana ocrotită.

Înalta Curte reține că din această perspectivă, în mod corect instanțele judecătorești aflate în conflict au identificat incidența în cauză a dispozițiilor art. 114 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care coroborate cu dispozițiile art. 116 din aceleași act normativ, stabilesc că în materie privind exercitarea autorității părintești, competența teritorială este una alternativă, între instanța în circumscripția căreia se afla domiciliul minorului și instanța în circumscripția căreia se află reședința minorului, beneficiul alegerii între celor două instanțe deopotrivă competente material și teritorial aparținând reclamantului.

Ceea ce a determinat însă ivirea prezentului conflict de competență a privit determinarea instanței competente teritorial în cererile privind exercitarea autorității părintești în situația în care, ulterior sesizării instanței, reclamantul își modifică domiciliul sau reședința.

În ambianța noilor reglementări civile și procesual civile, se impune a fi analizate și dispozițiile art. 87 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. Potrivit acestui text legal, domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 89 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., schimbarea de domiciliu nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a facut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală. Alin. (3) a aceluiași articol prevede că dovada intenției rezultă din declarațiile persoanei fizice făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea de domiciliu, iar în lipsa acestora, de orice împrejurări de fapt.

Prin urmare, starea de fapt produce efecte juridice numai în măsura în care nu există nici un alt indiciu în legătură cu domiciliul părților.

Din punct de vedere probatoriu, dispozițiile art. 91 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. prevăd că dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. O dispoziție relevantă este și aceea din cuprinsul art. 91 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., conform căruia în lipsa unor atare mențiuni ori atunci când aceasta nu corespunde realității, stabilirea sau schimbarea de domiciliu sau reședinței nu va putea fi opusă aitor persoane.

Simpla schimbare materială a locuinței nu este suficientă pentru a s aprecia că s-a produs o schimbare de domiciliu, ci mai este necesar ca circumstanțele acestei schimbări să releve intenția persoanei de a-și stabili în acel loc locuința principală, în sensul dispozițiilor legale mai sus enunțate.

Prin cererea de chemare în judecată, aflată la dosarul Judecătoriei Bârlad nr. x/189/2015, reclamanta a indicat că domiciliază în județul Vaslui, comuna Dudești, aspect ce rezultă și din copia actului de identitate anexată în acest dosar.

De asemenea, din actele aflate la dosarul cauzei, nu reiese că reclamanta să fi avut la momentul sesizării instanței, 08 decembrie 2015, în afară de adresa de domiciliu, stabilită reședința ia o altă adresă. În acest context singura instanță competentă teritorial în soluționarea cererii privind exercitarea autorității părintești cu privire la minorul C. era cea de la domiciliul reclamantei, la care se afla minorul, respectiv Judecătoria Bârlad, potrivit dispozițiilor art. 114 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Totodată, reclamanta prin depunerea cererii de chemare în judecată la Judecătoriei Bârlad a învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia. Prin urmare, Judecătoria Bârlad, după ce își verificase și stabilise competența la primul termen de judecată din 09 februarie 2016, cu procedura legal îndeplinită, în condițiile art. 131 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu mai putea să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului sau a oricărei alte părți, declinarea competenței, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenței, care nu este de ordine publică.

Împrejurarea că pe parcursul litigiului, reclamanta a informat instanța în legătură cu făptui că, începând cu anul 2016, și-a stabilit reședința în București, conform declarației aflate la dosarul Judecătoriei Bârlad, nu este de natură a conduce la schimbarea competenței teritoriale a instanței astfel învestite. Aceasta întrucât este de necontestat că în orice materie, modificarea de domiciliu sau de reședință, după legala sesizare a unei instanțe, nu este de natură a conduce la schimbarea competenței teritoriale a acesteia. O atare soluție este justificată pe deplin și de necesitatea realizării unei bune administrări a justiției, printr-o judecată și cauzei într-un termen rezonabil, finalitatea fiind aceea de a evita declinările de competență impuse de schimbările ulterioare de domiciliu ale părților.

Simpla declarație a reclamantei existentă la Dosarul nr. x/189/2015 al Judecătoriei Bârlad în ceea ce privește faptul că, începând cu anul 2016, aceasta și-a stabilit reședința în București, nu poate produce efecte juridice decât, cel mult, în ceea ce privește îndeplinirea procedurilor de citare, respectiv comunicare, prevăzute de dispozițiile art. 172 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nicidecum în ceea ce privește determinarea instanței competente teritorial.

Așadar, pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte urmează să stabilească competența de soluționare a prezentei cereri de chemare în judecată în favoarea Judecătoriei Bârlad.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei având ca obiect acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., privind exercitarea autorității părintești cu privire la minorul C., în favoarea Judecătoriei Bârlad.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 septembrie 2016.