ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4658/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Cererea adresată instanței. Prin cererea înregistrată la data de 17 iulie 2009 pe rolul Curții de Apel București, reclamantul R.G.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale și P.D.D., președinte al C.N.P.A.S.: a) anularea în tot a Ordinului nr. 674 din 21 mai 2009 prin care i s-a redus indemnizația de conducere de la 50% la 1 %; b) acordarea de daune materiale constând în plata drepturilor salariale de care a fost privat pe nedrept de la data de 21 mai 2009, până la data achitării integrale a sumelor aferente indemnizației de conducere la nivelul cuantumului celorlalți directori din C.N.P.A.S.; c) daune morale în suma de 100.000 RON.

În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că prin Ordinul din 21 mai 2009 președintele C.N.P.A.S., D.D.P. a luat împotriva sa măsura de reducere a indemnizației de conducere. Această măsură a fost apreciată ca abuzivă și discriminatorie, fără nicio justificare. Astfel, reclamantul a arătat că a coordonat direcțiile juridice de profil din această instituție, indiferent de denumire, structură și formă de organizare și întotdeauna a obținut numai calificative foarte bune. În plus, a beneficiat întotdeauna și de salariu de merit ca o apreciere a activității sale, aspect ce rezultă, în mod indubitabil, din adeverințele nr. a și b din 09 ianuarie 2009 și respectiv 12 ianuarie 2009, eliberate de Direcția Management Resurse Umane.

Reclamantul a susținut că a încercat să soluționeze în mod amiabil acest litigiu, dar președintele C.N.P.A.S. a dat dovada de rea credință și a dispus scăderea veniturilor sale salariale cu aproximativ 60%, astfel că la lichidarea lunii iunie 2009, în calitate de director, a realizat venituri salariale de numai 1.600 RON, adică mai puțin decât mulți dintre subordonații săi, în condițiile în care, veniturile salariale reale pe care trebuia să le ridice erau de circa 4.200 RON, adică cel puțin la fel ca ceilalți directori din C.N.P.A.S. În ședința publică din data de 03 noiembrie 2009, reclamantul a formulat cerere de renunțare la judecata cererii formulate în contradictoriu cu pârâta D.D.P., iar instanța, în temeiul art. 24 C. proc.

civ., a luat act de această renunțare. 2. Soluția instanței de fond. Prin sentința nr. 3960 din 17 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R.G.D. în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, a anulat Ordinul din 21 mai 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S. și a respins restul pretențiilor ca neîntemeiate. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin Ordinul din 21 mai 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S., s-a dispus că reclamantul, având funcția publică de director al Direcției contencios și executare silită din cadrul Direcției Generale Juridice, beneficiază de indemnizație de conducere de 1% din salariul de bază, cu menținerea celorlalte drepturi salariale.

Temeiul acordării indemnizației anterior menționate l-au constituit dispozițiile art. 4 pct. 4 din Ordinul nr. 482/2009 al Președintelui C.N.P.A.S., potrivit cu care: „începând cu data de 15 aprilie 2009 indemnizațiile de conducere pentru funcționarii publici și personalul contractual din cadrul aparatului propriu al C.N.P.A.S. și de la conducerea unităților subordonate acesteia calculate în procent din salariul de bază, sunt cele stabilite în anexa nr. 1 la prezentul ordin”. Anexa 1 la Ordinul nr. 482 din 28 aprilie 2009, prevede că indemnizația de conducere acordată conform prevederilor O.U.G. nr. 35/2009, pentru funcția de director este de până la 40% din salariul de bază. Prima instanță a reținut că ordinul anterior menționat a fost emis în aplicarea dispozițiilor O.U.G.

nr. 35/2009 privind reglementarea unor măsuri în domeniul cheltuielilor de personal în sectorul bugetar, prin care s-a precizat la art. X și art. XIX modalitatea de stabilire individuală a cuantumului indemnizației. Potrivit acestor dispoziții, prima instanță a reținut că stabilirea nivelurilor individuale ale indemnizațiilor de conducere de către conducătorii instituțiilor publice se realizează în raport de sumele alocate prin legea bugetară anuală pentru cheltuielile cu personalul, acesta fiind de fapt unicul criteriu legal care justifică stabilirea unui cuantum sau altul, în limitele maxime până la ca conducătorii instituțiilor sau autorităților publice pot stabili nivelurile individuale.

Prin urmare, instanța a apreciat că la stabilirea indemnizației de conducere a reclamantului în cuantum de 1% nu s-a avut în vedere un astfel de criteriu, ordinul atacat neavând la bază vreun act justificativ în acest sens. Totodată, a constatat că abordarea pârâtei este în mod evident nelegală, stabilirea cuantumului indemnizației de conducere fiind străină de o eventuală răspundere disciplinară a funcționarului public. În plus, prima instanță a apreciat că decizia conducătorului instituției pârâte în stabilirea nivelurilor individuale ale indemnizațiilor de conducere nu poate fi discreționară, cu atât mai mult cu cât, potrivit afirmațiilor reclamantului, necontestate de pârâtă, pentru ceilalți directori din cadrul C.N.P.A.S.

acesta este de 40%. Or, discrepanța între aceste indemnizații și aceea a reclamantului, astfel cum a fost stabilită prin ordinul atacat, nu a avut nicio justificare, fie ea și în raport de criterii precum activitatea specifică fiecărei direcții, respectiv complexitatea atribuțiilor etc. Cu privire la capătul de cerere privind plata despăgubirilor salariale, prima instanță a reținut că în lipsa unui ordin emis de pârâtă care să stabilească cuantumul indemnizației de conducere pentru acesta, nu este posibilă acordarea sumelor cu acest titlu. Nici cererea privind daunele morale nu a fost primită, instanța apreciind că aserțiunile reclamantului, în sensul că i-a fost lezată imaginea publică prin emiterea actului atacat, nu au un suport probator.

Chiar și în eventualitatea în care reclamantul ar fi probat un prejudiciu, Curtea de Apel a apreciat că însuși faptul admiterii acțiunii și anulării actului atacat constituie o modalitate de reparare a acestuia, ce nu mai impune și acordarea sumelor solicitate cu titlu de daune morale, în raport de argumentele de fapt și de drept expuse. 3. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței și respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. În motivele de recurs se arată că sentința a fost dată cu interpretarea greșită a prevederilor O.U.G.

nr. 35/2009, potrivit cărora „Indemnizațiile de conducere pentru personalul bugetar, atât contractual cât și funcționari publici, prevăzute în actele normative, reprezintă limite maxime până la care conducătorii autorităților sau instituțiilor publice, având calitatea de ordonatori de credite, pot stabili nivelurile individuale”, iar „Ordonatorii principali de credite au obligația de a se încadra în limitele de cheltuieli cu personalul, așa cum sunt acestea prevăzute în legea bugetară anuală”. În baza acestor prevederi s-a emis Ordinul nr. 482 din 28 aprilie 2009, iar indemnizația de conducere pentru funcția de director a fost stabilită de până 40% din salariul de bază.

Indemnizația de conducere este acordată funcționarilor publici de conducere tocmai pentru îndeplinirea atribuțiilor funcțiilor de conducere ocupate, față de persoanele care ocupă funcțiile publice de execuție, iar la individualizarea cuantumului indemnizațiilor de conducere, conducătorul instituției are în vedere modul de îndeplinire a atribuțiilor stabilite în sarcina persoanelor care ocupă funcțiile publice de execuție, iar la individualizarea cuantumului indemnizațiilor de conducere, conducătorul instituției are în vedere modul de îndeplinire a atribuțiilor stabilite în sarcina persoanelor care ocupă funcții publice de conducere. Pentru că reclamantul nu a desfășurat activități specifice pe care le implică funcția de conducere ocupată nu se justifică acordarea indemnizației de conducere în același cuantum cu cel stabilit funcționarilor publici de conducere care și-au îndeplinit atribuțiile stipulate de legislația specifică și de normele interne.

Având în vedere dispozițiile art. X din O.U.G. nr. 35/2009 care prevăd modalitatea de stabilire individuală a cuantumului indemnizației, președintele C.N.P.A.S., apreciind activitatea de funcționar public de conducere desfășurată de reclamantul G.D.R. ca fiind defectuoasă, a stabilit indemnizația de conducere pentru funcția deținută de acesta în cuantum de 1% din salariul de bază. Mai mult, dispozițiile art. XIX din O.U.G. nr. 35/2009 stabilesc în sarcina ordonatorilor de credite obligația de a nu depăși sumele alocate din legea bugetară anuală pentru cheltuieli de personal. Au fost arătate o serie de acțiuni ale reclamantului de încălcare a normelor de conduită a funcționarilor publici și a îndatoririlor stabilite în sarcina sa în calitate de funcționar public de conducere care au dus la stabilirea procentului de 1%.

Se menționează faptul că, urmare a încălcărilor repetate a dispozițiilor legale ce decurg din calitatea de funcționar public, reclamantul a fost sancționat cu „mustrare scrisă”, în temeiul art. 78 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, iar Ordinul din 21 mai 2009 a fost o consecință directă a comportamentului său față de instituție și a modului în care și-a îndeplinit atribuțiile stabilite în sarcina sa. 4. Soluția instanței de recurs. După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente: Instanța de fond a anulat Ordinul din 21 mai 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S. prin care reclamantului i s-a redus indemnizația de conducere de la 50% la 1%.

Soluția instanței de fond nu este dată cu interpretarea greșită a legii, așa cum se susține în motivele de recurs. Într-adevăr, potrivit prevederilor art. X din O.U.G. nr. 35/2009 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul cheltuielilor de personal în sectorul bugetar, „Indemnizațiile de conducere pentru sectorul bugetar, atât contractual cât și funcționari publici, prevăzute în acte normative, reprezintă limite maxime până la care conducătorii autorităților sau instituțiilor publice, având calitatea de ordonator de credite pot stabili nivelurile individuale”, iar conform art. XIX din același act normativ „Ordonatorii principali de credite au obligația de a se încadra în limitele de cheltuieli cu personalul, așa cum sunt acestea prevăzute în legea bugetară anuală”.

La emiterea Ordinului din 29 aprilie 2009 s-a prevăzut că indemnizația de conducere pentru funcția de director a fost de până la 40% din salariul de bază, însă, în cazul reclamantului, cuantumul acesteia a fost de numai 1%, deși ceilalți directori au beneficiat de o indemnizație de conducere de 40%. Recurenta încearcă să justifice acordarea indemnizației de 1% în cazul reclamantului prin neîndeplinirea activităților specifice pe care le implică funcția de conducere, dar invocă și dispozițiile art. XIX din O.U.G. nr. 35/2009 deși nu s-au prezentat dovezi din care să rezulte că s-ar depăși sumele alocate prin legea bugetară anuală pentru cheltuielile de personal dacă s-ar acorda și reclamantului indemnizația de conducere în cuantum de 40% ca și în cazul celorlalți directori.

Diferența vădită între cuantumul indemnizației de conducere în cazul reclamantului (1%) și cel acordat altor directori din cadrul aceleiași autorități publice, nu poate fi justificată de încălcarea normelor de conduită a funcționarilor publici, precum și a îndatoririlor stabilite în sarcina sa în calitate de funcționar public de conducere, deoarece pentru sancționarea unor asemenea încălcări există reglementări privind răspunderea disciplinară a funcționarului public. De altfel, în motivele de recurs s-a arătat faptul că reclamantului i-a fost aplicată sancțiunea „mustrare scrisă” în temeiul art. 78 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 prin Ordinul din 20 iulie 2009. Apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 304 C. proc.

civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva sentinței nr. 3960 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2010.