ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4658/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 17 iulie 2009 pe rolul Curții de Apel București, reclamantul R.G.D. a

solicitat în contradictoriu cu pârâtele Casa Națională de Pensii și alte Drepturi

de Asigurări Sociale și P.D.D., președinte al C.N.P.A.S.:

a) anularea în tot a Ordinului

nr. 674 din 21 mai 2009 prin care i s-a redus indemnizația de conducere de la 50%

la 1 %;

b) acordarea de daune

materiale constând în plata drepturilor salariale de care a fost privat pe nedrept

de la data de 21 mai 2009, până la data achitării integrale a sumelor aferente indemnizației

de conducere la nivelul cuantumului celorlalți directori din C.N.P.A.S.;

c) daune morale în suma

de 100.000 RON.

În motivarea cererii sale,

reclamantul a arătat că prin Ordinul din 21 mai 2009 președintele C.N.P.A.S., D.D.P.

a luat împotriva sa măsura de reducere a indemnizației de conducere. Această măsură

a fost apreciată ca abuzivă și discriminatorie, fără nicio justificare.

Astfel, reclamantul a

arătat că a coordonat direcțiile juridice de profil din această instituție, indiferent

de denumire, structură și formă de organizare și întotdeauna a obținut numai calificative

foarte bune.

În plus, a beneficiat

întotdeauna și de salariu de merit ca o apreciere a activității sale, aspect ce

rezultă, în mod indubitabil, din adeverințele nr. a și b din 09 ianuarie 2009 și

respectiv 12 ianuarie 2009, eliberate de Direcția Management Resurse Umane.

Reclamantul a susținut

că a încercat să soluționeze în mod amiabil acest litigiu, dar președintele C.N.P.A.S.

a dat dovada de rea credință și a dispus scăderea veniturilor sale salariale cu

aproximativ 60%, astfel că la lichidarea lunii iunie 2009, în calitate de director,

a realizat venituri salariale de numai 1.600 RON, adică mai puțin decât mulți dintre

subordonații săi, în condițiile în care, veniturile salariale reale pe care trebuia

să le ridice erau de circa 4.200 RON, adică cel puțin la fel ca ceilalți directori

din C.N.P.A.S.

În ședința publică din

data de 03 noiembrie 2009, reclamantul a formulat cerere de renunțare la judecata

cererii formulate în contradictoriu cu pârâta D.D.P., iar instanța, în temeiul

art. 24 C. proc. civ., a luat act de această renunțare.

fond.

Prin sentința nr. 3960

din 17 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R.G.D. în contradictoriu

cu pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, a anulat

Ordinul din 21 mai 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S. și a respins restul pretențiilor

ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că prin Ordinul din 21 mai 2009 emis de Președintele

C.N.P.A.S., s-a dispus că reclamantul, având funcția publică de director al Direcției

contencios și executare silită din cadrul Direcției Generale Juridice, beneficiază

de indemnizație de conducere de 1% din salariul de bază, cu menținerea celorlalte

drepturi salariale.

Temeiul acordării indemnizației

anterior menționate l-au constituit dispozițiile art. 4 pct. 4 din Ordinul nr. 482/2009

al Președintelui C.N.P.A.S., potrivit cu care: „începând cu data de 15 aprilie 2009

indemnizațiile de conducere pentru funcționarii publici și personalul contractual

din cadrul aparatului propriu al C.N.P.A.S. și de la conducerea unităților subordonate

acesteia calculate în procent din salariul de bază, sunt cele stabilite în anexa

nr. 1 la prezentul ordin”.

Anexa 1 la Ordinul

nr. 482 din 28 aprilie 2009, prevede că indemnizația de conducere acordată conform

prevederilor O.U.G. nr. 35/2009, pentru funcția de director este de până la 40%

din salariul de bază.

Prima instanță a reținut

că ordinul anterior menționat a fost emis în aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr.

35/2009 privind reglementarea unor măsuri în domeniul cheltuielilor de personal

în sectorul bugetar, prin care s-a precizat la art. X și art. XIX modalitatea de

stabilire individuală a cuantumului indemnizației.

Potrivit acestor dispoziții,

prima instanță a reținut că stabilirea nivelurilor individuale ale indemnizațiilor

de conducere de către conducătorii instituțiilor publice se realizează în raport

de sumele alocate prin legea bugetară anuală pentru cheltuielile cu personalul,

acesta fiind de fapt unicul criteriu legal care justifică stabilirea unui cuantum

sau altul, în limitele maxime până la ca conducătorii instituțiilor sau autorităților

publice pot stabili nivelurile individuale.

Prin urmare, instanța

a apreciat că la stabilirea indemnizației de conducere a reclamantului în cuantum

de 1% nu s-a avut în vedere un astfel de criteriu, ordinul atacat neavând la bază

vreun act justificativ în acest sens.

Totodată, a constatat

că abordarea pârâtei este în mod evident nelegală, stabilirea cuantumului indemnizației

de conducere fiind străină de o eventuală răspundere disciplinară a funcționarului

public.

În plus, prima instanță

a apreciat că decizia conducătorului instituției pârâte în stabilirea nivelurilor

individuale ale indemnizațiilor de conducere nu poate fi discreționară, cu atât

mai mult cu cât, potrivit afirmațiilor reclamantului, necontestate de pârâtă, pentru

ceilalți directori din cadrul C.N.P.A.S. acesta este de 40%.

Or, discrepanța între

aceste indemnizații și aceea a reclamantului, astfel cum a fost stabilită prin ordinul

atacat, nu a avut nicio justificare, fie ea și în raport de criterii precum activitatea

specifică fiecărei direcții, respectiv complexitatea atribuțiilor etc.

Cu privire la capătul

de cerere privind plata despăgubirilor salariale, prima instanță a reținut că în

lipsa unui ordin emis de pârâtă care să stabilească cuantumul indemnizației de conducere

pentru acesta, nu este posibilă acordarea sumelor cu acest titlu.

Nici cererea privind daunele

morale nu a fost primită, instanța apreciind că aserțiunile reclamantului, în sensul

că i-a fost lezată imaginea publică prin emiterea actului atacat, nu au un suport

probator.

Chiar și în eventualitatea

în care reclamantul ar fi probat un prejudiciu, Curtea de Apel a apreciat că însuși

faptul admiterii acțiunii și anulării actului atacat constituie o modalitate de

reparare a acestuia, ce nu mai impune și acordarea sumelor solicitate cu titlu de

daune morale, în raport de argumentele de fapt și de drept expuse.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale,

solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței și respingerea

acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

În motivele de recurs

se arată că sentința a fost dată cu interpretarea greșită a prevederilor O.U.G.

nr. 35/2009, potrivit cărora „Indemnizațiile de conducere pentru personalul bugetar,

atât contractual cât și funcționari publici, prevăzute în actele normative, reprezintă

limite maxime până la care conducătorii autorităților sau instituțiilor publice,

având calitatea de ordonatori de credite, pot stabili nivelurile individuale”, iar

„Ordonatorii principali de credite au obligația de a se încadra în limitele de cheltuieli

cu personalul, așa cum sunt acestea prevăzute în legea bugetară anuală”.

În baza acestor prevederi

s-a emis Ordinul nr. 482 din 28 aprilie 2009, iar indemnizația de conducere pentru

funcția de director a fost stabilită de până 40% din salariul de bază.

Indemnizația de conducere

este acordată funcționarilor publici de conducere tocmai pentru îndeplinirea atribuțiilor

funcțiilor de conducere ocupate, față de persoanele care ocupă funcțiile publice

de execuție, iar la individualizarea cuantumului indemnizațiilor de conducere, conducătorul

instituției are în vedere modul de îndeplinire a atribuțiilor stabilite în sarcina

persoanelor care ocupă funcțiile publice de execuție, iar la individualizarea cuantumului

indemnizațiilor de conducere, conducătorul instituției are în vedere modul de îndeplinire

a atribuțiilor stabilite în sarcina persoanelor care ocupă funcții publice de conducere.

Pentru că reclamantul

nu a desfășurat activități specifice pe care le implică funcția de conducere ocupată

nu se justifică acordarea indemnizației de conducere în același cuantum cu cel stabilit

funcționarilor publici de conducere care și-au îndeplinit atribuțiile stipulate

de legislația specifică și de normele interne.

Având în vedere dispozițiile

art. X din O.U.G. nr. 35/2009 care prevăd modalitatea de stabilire individuală a

cuantumului indemnizației, președintele C.N.P.A.S., apreciind activitatea de funcționar

public de conducere desfășurată de reclamantul G.D.R. ca fiind defectuoasă, a stabilit

indemnizația de conducere pentru funcția deținută de acesta în cuantum de 1% din

salariul de bază.

Mai mult, dispozițiile

art. XIX din O.U.G. nr. 35/2009 stabilesc în sarcina ordonatorilor de credite obligația

de a nu depăși sumele alocate din legea bugetară anuală pentru cheltuieli de personal.

Au fost arătate o serie

de acțiuni ale reclamantului de încălcare a normelor de conduită a funcționarilor

publici și a îndatoririlor stabilite în sarcina sa în calitate de funcționar public

de conducere care au dus la stabilirea procentului de 1%.

Se menționează faptul

că, urmare a încălcărilor repetate a dispozițiilor legale ce decurg din calitatea

de funcționar public, reclamantul a fost sancționat cu „mustrare scrisă”, în temeiul

art. 78 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, iar Ordinul din 21 mai 2009 a fost o consecință

directă a comportamentului său față de instituție și a modului în care și-a îndeplinit

atribuțiile stabilite în sarcina sa.

recurs.

După examinarea motivelor

de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul

declarat pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a anulat

Ordinul din 21 mai 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S. prin care reclamantului

i s-a redus indemnizația de conducere de la 50% la 1%.

Soluția instanței de fond

nu este dată cu interpretarea greșită a legii, așa cum se susține în motivele de

recurs.

Într-adevăr, potrivit

prevederilor art. X din O.U.G. nr. 35/2009 privind reglementarea unor măsuri financiare

în domeniul cheltuielilor de personal în sectorul bugetar, „Indemnizațiile de conducere

pentru sectorul bugetar, atât contractual cât și funcționari publici, prevăzute

în acte normative, reprezintă limite maxime până la care conducătorii autorităților

sau instituțiilor publice, având calitatea de ordonator de credite pot stabili nivelurile

individuale”, iar conform art. XIX din același act normativ „Ordonatorii principali

de credite au obligația de a se încadra în limitele de cheltuieli cu personalul,

așa cum sunt acestea prevăzute în legea bugetară anuală”.

La emiterea Ordinului

din 29 aprilie 2009 s-a prevăzut că indemnizația de conducere pentru funcția de

director a fost de până la 40% din salariul de bază, însă, în cazul reclamantului,

cuantumul acesteia a fost de numai 1%, deși ceilalți directori au beneficiat de

o indemnizație de conducere de 40%.

Recurenta încearcă să

justifice acordarea indemnizației de 1% în cazul reclamantului prin neîndeplinirea

activităților specifice pe care le implică funcția de conducere, dar invocă și dispozițiile

art. XIX din O.U.G. nr. 35/2009 deși nu s-au prezentat dovezi din care să rezulte

că s-ar depăși sumele alocate prin legea bugetară anuală pentru cheltuielile de

personal dacă s-ar acorda și reclamantului indemnizația de conducere în cuantum

de 40% ca și în cazul celorlalți directori.

Diferența vădită între

cuantumul indemnizației de conducere în cazul reclamantului (1%) și cel acordat

altor directori din cadrul aceleiași autorități publice, nu poate fi justificată

de încălcarea normelor de conduită a funcționarilor publici, precum și a îndatoririlor

stabilite în sarcina sa în calitate de funcționar public de conducere, deoarece

pentru sancționarea unor asemenea încălcări există reglementări privind răspunderea

disciplinară a funcționarului public.

De altfel, în motivele

de recurs s-a arătat faptul că reclamantului i-a fost aplicată sancțiunea „mustrare

scrisă” în temeiul art. 78 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 prin Ordinul din 20

iulie 2009.

Apreciind că soluția instanței

de fond este legală și temeinică, în baza art. 304 C. proc. civ. raportat la

art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva sentinței

nr. 3960 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2010.