ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 21.06.2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3585/2011

HOTĂRÂRE
21.06.2011
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3585/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Circumstanțele cauzei. Soluția primei

instanțe

1.1. Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 2

decembrie 2010, reclamantul R.G.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.D.P.

- Președintele Casei Naționale de Pensii Publice, amendarea pârâtei, pe fiecare

zi de întârziere, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 554/2004, obligarea la punerea în executare în integralitatea ei a

sentinței civile nr. 3960 din 17 noiembrie 2009, rămasă irevocabilă, precum și

acordarea daunelor morale în sumă de 10.000 RON.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a susținut că sentința civilă nr. 3960 din 17 noiembrie 2009 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă

prin Decizia nr. 4685 din 29 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și fiscal, trebuia pusă în executare conform

art. 278 din C. proc. civ., însă instituția pârâtă a refuzat să-și îndeplinească

obligațiile legale.

Prin întâmpinarea formulată,

pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că prima instanță

a dispus doar anularea ordinului atacat, respingând în rest acțiunea reclamantului,

astfel că punerea în executare s-a realizat în mod corespunzător.

1.2.Prin sentința civilă

nr. 2081 din 16 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul R.G.D., în contradictoriu

cu pârâta D.D.P. - Președintele Casei Naționale de Pensii Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că, prin sentința civilă nr. 3960

din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia

civilă nr. 4658 din 29 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului

și a fost anulat Ordinul Președintelui Casei Naționale de Pensii și alte drepturi

de Asigurări Sociale nr. 674 din 21 mai 2009, capetele de cerere referitoare la

acordarea de daune materiale și morale fiind respinse ca neîntemeiate, motivat de

faptul că, în lipsa unui ordin emis de pârâtă care să stabilească un alt cuantum

al indemnizației de conducere pentru reclamant, nu este posibilă acordarea de daune

în cuantumul unei indemnizații de conducere de 40% din salariul de bază.

Totodată, prima instanță

a constatat că în baza sentinței civile menționate, pârâta a emis Ordinul nr. 1165

din 3 decembrie 2010, prin care a anulat Ordinul nr. 674 din 21 mai 2009, a stabilit

un alt cuantum al indemnizației de conducere pentru reclamant și a dispus acordarea

către acesta a drepturilor salariale cuvenite pe perioada cât a deținut funcția

de conducere.

Pe cale de consecință,

instanța de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.

24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reținând că instanța nu a dispus obligarea

pârâtei la emiterea unui act administrativ ori la modificarea lui în sensul indicat

de reclamant, adică de stabilire a unei indemnizații de 40%.

Dimpotrivă, a constatat

judecătorul fondului, instituția pârâtă a făcut plata indemnizației de conducere

în cuantumul stabilit prin Ordinul nr. 1165 din 3 decembrie 2010, punând în executare,

astfel, sentința invocată de reclamant.

Curtea a mai reținut că

nemulțumirea reclamantului referitoare și la acest din urmă ordin nu justifică formularea

cererii în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, reclamantul având deschisă calea

acțiunii în anularea actului administrativ emis în decembrie 2010.

reclamantul R.G.D.

Împotriva acestei sentințe,

considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs în termenul legal reclamantul

R.G.D., invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 din C.

proc. civ..

Solicitând admiterea recursului

și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii sale, astfel cum a

fost formulată, recurentul-reclamant, în contextul unor aprecieri generale vizând

modalitatea defectuoasă în care a fost înfăptuit actul de justiție în cazul său,

a susținut următoarele critici ale hotărârii recurate:

- Ordinul nr. 1165 emis

de autoritatea pârâtă nu reprezintă punerea în executare a sentinței nr. 3960 din

17 noiembrie 2009, devenită irevocabilă, ci reprezintă o aplicare trunchiată a legii,

întrucât din textul O.U.G. nr. 35/2009 rezultă că stabilirea veniturilor individuale

ale indemnizațiilor de conducere de către conducătorii instituțiilor publice se

realizează în raport de sumele alocate prin legea bugetară anuală pentru cheltuieli

cu personalul, ceea ce înseamnă că prin Ordinul nr. 1165 din 3 decembrie 2010 se

impunea a-i fi acordată și indemnizația de conducere în cuantum de 40% din salariul

de bază, similar celorlalți directori din Casa Națională de Pensii și alte drepturi

de Asigurări Sociale;

- instanța de fond a acceptat

în mod nelegal toate apărările pârâtei, inclusiv depășirea termenului de 30 zile

în ceea ce privește punerea în executare a titlului executoriu și plata a numai

jumătate din indemnizația de conducere de 40% la care avea dreptul;

- instanța a acordat mai

mult decât s-a cerut, soluția favorizând în mod clar pe președintele Casei Naționale

de Pensii și alte drepturi de Asigurări Sociale.

instanței de recurs

Recursul nu este fondat.

Examinând sentința atacată

în raport de criticile ce i-au fost aduse, față de prevederile legale incidente,

incluzând art. 304

1

Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate prevăzut

de art. 304 C. proc. civ., de natură a atrage fie casarea, fie modificarea hotărârii

pronunțate de prima instanță, în considerarea celor în continuare arătate.

Prin hotărârea recurată,

instanța de fond a reținut netemeinicia acțiunii reclamantului-recurent, formulată

potrivit art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, în esență,

pe motiv că față de dispozitivul și considerentele sentinței civile invocate ca

temei al unei astfel de cereri s-a apreciat că nu este incidentă ipoteza art. 24

alin. (1) din actul normativ indicat întrucât pârâta intimată nu a fost obligată

prin hotărâre judecătorească irevocabilă să emită un ordin prin care să acorde reclamantului

indemnizația de conducere, în cuantumul și în sensul invocat de acesta.

Contrar celor susținute

de recurent prin motivele de recurs dezvoltate, Înalta Curte reține că sentința

pronunțată de judecătorul fondului nu a fost dată în disprețul legii ci, raportat

la actele și lucrările dosarului, printr-o corectă interpretare a prevederilor legale

incidente.

Astfel, în cadrul procedurii

de executare reglementată de art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004, republicată,

nu poate fi pusă în discuție legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătorești

a cărei executare se solicită, instanța sesizată cu o cerere întemeiată pe aceste

prevederi având de analizat numai dacă actul emis de autoritatea publică se conformează

obligațiilor impuse prin titlul executoriu.

În sensul art. 24

alin. (1) din lege, procedura specială de executare instituită de articolul menționat

se aplică numai dacă prin dispozitivul hotărârii irevocabile s-a dispus obligarea

autorității publice la încheierea, înlocuirea sau modificarea actului administrativ,

la eliberarea unui alt înscris sau la efectuarea anumitor operațiuni administrative.

Din această perspectivă,

Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că prin sentința

civilă nr. 3360 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4658 din

29 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, a fost admisă numai în parte acțiunea reclamantului și s-a dispus anularea

ordinului Președintelui Casei Naționale de Pensii și alte drepturi de Asigurări

Sociale nr. 674 din 21 mai 2009 prin care se stabilise că recurentul-reclamant,

în calitatea sa de director al Direcției Contencios și Executare Silită din cadrul

Direcției Generale Juridice beneficiază de indemnizație de conducere în procent

de 1% aplicat la salariul de bază, cu menținerea celorlalte drepturi salariale.

Pârâta intimată a dovedit

că prin emiterea Ordinului nr. 1165 din 3 decembrie 2005, prin care a anulat Ordinul

nr. 674 din 21 mai 2009 a adus practic la îndeplinire măsura dispusă pe calea unei

hotărâri judecătorești irevocabile.

În acord cu cele argumentat

reținute și de judecătorul fondului Înalta Curte apreciază că nu se impunea ca autoritatea

pârâtă, prin ordinul nou emis, cu nr. 1165 din 3 decembrie 2005, să stabilească

o indemnizație de conducere în favoarea recurentului, în procent de 40% astfel cum

a susținut acesta, câtă vreme o astfel de măsură nu a fost dispusă prin dispozitivul

hotărârii judecătorești irevocabile, titlu executoriu.

Mai mult, în cuprinsul

acestei hotărâri judecătorești s-a chiar arătat, în argumentarea admiterii în parte

a acțiunii recurentului, că instanța de judecată nu se poate substitui competențelor

și atribuțiunilor legale ce revin autorității pârâte în stabilirea cuantumului indemnizației

de conducere cuvenită reclamantului.

În acest sens, de altfel,

prin ordinul nr. 1165 din 3 decembrie 2010 s-au acordat recurentului drepturile

salariale cuvenite, reprezentând indemnizația de conducere în procent de 20%.

Nu poate așadar fi primită

susținerea recurentului în sensul că autoritatea intimată, în totalul dispreț al

legii, a nesocotit hotărârea judecătorească irevocabilă pentru rațiunile arătate,

prin emiterea unui ordin prin care nu a acordat efectiv indemnizația de conducere

în cuantumul solicitat de recurent, de 40%.

În fine, nici critica

recurentului vizând acceptarea de către prima instanță a nerespectării termenului

de 30 zile prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu este de natură

a antrena modificarea soluției pronunțată de prima instanță în condițiile în care,

rezultă că termenul menționat, calculat pe zile libere conform art. 101 C. proc.

civ., raportat la data emiterii ordinului (3 decembrie 2010), nu a fost depășit

decât cu o zi calendaristică, ceea ce, în raport de toate argumentele mai sus înfățișate,

nu este de natură a atrage nelegalitatea operațiunii administrative efectuate.

Drept urmare, în considerarea

celor mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge așadar ca

nefondat recursul de față.

Respinge recursul declarat de R.G.D. împotriva

sentinței civile nr. 2081 din 16 martie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 iunie

2011.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2011-10-27
0,96
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4993/2011
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4291 din 17 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată ce
ÎCCJ 2011-04-14
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2238/2011
competența de primă instanță a tribunalului în raza teritorială a căruia domiciliază reclamantul. 2. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termenul legal, reclamantul A.D., criticând-o pentru nelegalitate
ÎCCJ 2011-02-04
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 661/2011
august 2009 avea posibilitatea să urgenteze procedura cercetării administrative desfășurată de comisia de disciplină. În ceea ce privește Recomandarea nr. R(89)8 adoptată de Comitetul de Miniștri la 13 septembrie 1989 s-a arătat că recomand
ÎCCJ 2011-06-09
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2657/2012
Asupra conflictului de competență constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 857/2 din 28 ianuarie 2011 contestatorul D.L.A. a solicitat ins
ÎCCJ 2015-03-25
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1371/2015
Decizia nr. 1371 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Cererea de chemare în judecată Prin cererea de revizuire înregistrată la 16 octombrie 2012, revizuentul A. a solicitat, în contradictoriu
Sursă