ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3585/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1.Circumstanțele cauzei. Soluția primei instanțe 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 2 decembrie 2010, reclamantul R.G.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.D.P. - Președintele Casei Naționale de Pensii Publice, amendarea pârâtei, pe fiecare zi de întârziere, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, obligarea la punerea în executare în integralitatea ei a sentinței civile nr. 3960 din 17 noiembrie 2009, rămasă irevocabilă, precum și acordarea daunelor morale în sumă de 10.000 RON.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că sentința civilă nr. 3960 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4685 din 29 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, trebuia pusă în executare conform art. 278 din C. proc. civ., însă instituția pârâtă a refuzat să-și îndeplinească obligațiile legale. Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că prima instanță a dispus doar anularea ordinului atacat, respingând în rest acțiunea reclamantului, astfel că punerea în executare s-a realizat în mod corespunzător.

1.2.Prin sentința civilă nr. 2081 din 16 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul R.G.D., în contradictoriu cu pârâta D.D.P. - Președintele Casei Naționale de Pensii Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că, prin sentința civilă nr. 3960 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 4658 din 29 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului și a fost anulat Ordinul Președintelui Casei Naționale de Pensii și alte drepturi de Asigurări Sociale nr. 674 din 21 mai 2009, capetele de cerere referitoare la acordarea de daune materiale și morale fiind respinse ca neîntemeiate, motivat de faptul că, în lipsa unui ordin emis de pârâtă care să stabilească un alt cuantum al indemnizației de conducere pentru reclamant, nu este posibilă acordarea de daune în cuantumul unei indemnizații de conducere de 40% din salariul de bază.

Totodată, prima instanță a constatat că în baza sentinței civile menționate, pârâta a emis Ordinul nr. 1165 din 3 decembrie 2010, prin care a anulat Ordinul nr. 674 din 21 mai 2009, a stabilit un alt cuantum al indemnizației de conducere pentru reclamant și a dispus acordarea către acesta a drepturilor salariale cuvenite pe perioada cât a deținut funcția de conducere. Pe cale de consecință, instanța de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reținând că instanța nu a dispus obligarea pârâtei la emiterea unui act administrativ ori la modificarea lui în sensul indicat de reclamant, adică de stabilire a unei indemnizații de 40%. Dimpotrivă, a constatat judecătorul fondului, instituția pârâtă a făcut plata indemnizației de conducere în cuantumul stabilit prin Ordinul nr. 1165 din 3 decembrie 2010, punând în executare, astfel, sentința invocată de reclamant.

Curtea a mai reținut că nemulțumirea reclamantului referitoare și la acest din urmă ordin nu justifică formularea cererii în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, reclamantul având deschisă calea acțiunii în anularea actului administrativ emis în decembrie 2010. 2. Recursul promovat de reclamantul R.G.D. Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs în termenul legal reclamantul R.G.D., invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 din C. proc. civ..

Solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii sale, astfel cum a fost formulată, recurentul-reclamant, în contextul unor aprecieri generale vizând modalitatea defectuoasă în care a fost înfăptuit actul de justiție în cazul său, a susținut următoarele critici ale hotărârii recurate: - Ordinul nr. 1165 emis de autoritatea pârâtă nu reprezintă punerea în executare a sentinței nr. 3960 din 17 noiembrie 2009, devenită irevocabilă, ci reprezintă o aplicare trunchiată a legii, întrucât din textul O.U.G.

nr. 35/2009 rezultă că stabilirea veniturilor individuale ale indemnizațiilor de conducere de către conducătorii instituțiilor publice se realizează în raport de sumele alocate prin legea bugetară anuală pentru cheltuieli cu personalul, ceea ce înseamnă că prin Ordinul nr. 1165 din 3 decembrie 2010 se impunea a-i fi acordată și indemnizația de conducere în cuantum de 40% din salariul de bază, similar celorlalți directori din Casa Națională de Pensii și alte drepturi de Asigurări Sociale; - instanța de fond a acceptat în mod nelegal toate apărările pârâtei, inclusiv depășirea termenului de 30 zile în ceea ce privește punerea în executare a titlului executoriu și plata a numai jumătate din indemnizația de conducere de 40% la care avea dreptul; - instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, soluția favorizând în mod clar pe președintele Casei Naționale de Pensii și alte drepturi de Asigurări Sociale.

3. Soluția și considerentele instanței de recurs Recursul nu este fondat. Examinând sentința atacată în raport de criticile ce i-au fost aduse, față de prevederile legale incidente, incluzând art. 304 1 C. proc. civ. dar și de apărările intimatei-pârâte, Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 C. proc. civ., de natură a atrage fie casarea, fie modificarea hotărârii pronunțate de prima instanță, în considerarea celor în continuare arătate.

Prin hotărârea recurată, instanța de fond a reținut netemeinicia acțiunii reclamantului-recurent, formulată potrivit art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, în esență, pe motiv că față de dispozitivul și considerentele sentinței civile invocate ca temei al unei astfel de cereri s-a apreciat că nu este incidentă ipoteza art. 24 alin. (1) din actul normativ indicat întrucât pârâta intimată nu a fost obligată prin hotărâre judecătorească irevocabilă să emită un ordin prin care să acorde reclamantului indemnizația de conducere, în cuantumul și în sensul invocat de acesta. Contrar celor susținute de recurent prin motivele de recurs dezvoltate, Înalta Curte reține că sentința pronunțată de judecătorul fondului nu a fost dată în disprețul legii ci, raportat la actele și lucrările dosarului, printr-o corectă interpretare a prevederilor legale incidente.

Astfel, în cadrul procedurii de executare reglementată de art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004, republicată, nu poate fi pusă în discuție legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătorești a cărei executare se solicită, instanța sesizată cu o cerere întemeiată pe aceste prevederi având de analizat numai dacă actul emis de autoritatea publică se conformează obligațiilor impuse prin titlul executoriu. În sensul art. 24 alin. (1) din lege, procedura specială de executare instituită de articolul menționat se aplică numai dacă prin dispozitivul hotărârii irevocabile s-a dispus obligarea autorității publice la încheierea, înlocuirea sau modificarea actului administrativ, la eliberarea unui alt înscris sau la efectuarea anumitor operațiuni administrative.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că prin sentința civilă nr. 3360 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4658 din 29 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă numai în parte acțiunea reclamantului și s-a dispus anularea ordinului Președintelui Casei Naționale de Pensii și alte drepturi de Asigurări Sociale nr. 674 din 21 mai 2009 prin care se stabilise că recurentul-reclamant, în calitatea sa de director al Direcției Contencios și Executare Silită din cadrul Direcției Generale Juridice beneficiază de indemnizație de conducere în procent de 1% aplicat la salariul de bază, cu menținerea celorlalte drepturi salariale.

Pârâta intimată a dovedit că prin emiterea Ordinului nr. 1165 din 3 decembrie 2005, prin care a anulat Ordinul nr. 674 din 21 mai 2009 a adus practic la îndeplinire măsura dispusă pe calea unei hotărâri judecătorești irevocabile. În acord cu cele argumentat reținute și de judecătorul fondului Înalta Curte apreciază că nu se impunea ca autoritatea pârâtă, prin ordinul nou emis, cu nr. 1165 din 3 decembrie 2005, să stabilească o indemnizație de conducere în favoarea recurentului, în procent de 40% astfel cum a susținut acesta, câtă vreme o astfel de măsură nu a fost dispusă prin dispozitivul hotărârii judecătorești irevocabile, titlu executoriu. Mai mult, în cuprinsul acestei hotărâri judecătorești s-a chiar arătat, în argumentarea admiterii în parte a acțiunii recurentului, că instanța de judecată nu se poate substitui competențelor și atribuțiunilor legale ce revin autorității pârâte în stabilirea cuantumului indemnizației de conducere cuvenită reclamantului.

În acest sens, de altfel, prin ordinul nr. 1165 din 3 decembrie 2010 s-au acordat recurentului drepturile salariale cuvenite, reprezentând indemnizația de conducere în procent de 20%. Nu poate așadar fi primită susținerea recurentului în sensul că autoritatea intimată, în totalul dispreț al legii, a nesocotit hotărârea judecătorească irevocabilă pentru rațiunile arătate, prin emiterea unui ordin prin care nu a acordat efectiv indemnizația de conducere în cuantumul solicitat de recurent, de 40%. În fine, nici critica recurentului vizând acceptarea de către prima instanță a nerespectării termenului de 30 zile prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu este de natură a antrena modificarea soluției pronunțată de prima instanță în condițiile în care, rezultă că termenul menționat, calculat pe zile libere conform art. 101 C. proc.

civ., raportat la data emiterii ordinului (3 decembrie 2010), nu a fost depășit decât cu o zi calendaristică, ceea ce, în raport de toate argumentele mai sus înfățișate, nu este de natură a atrage nelegalitatea operațiunii administrative efectuate. Drept urmare, în considerarea celor mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge așadar ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.G.D. împotriva sentinței civile nr. 2081 din 16 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 iunie 2011.