ÎCCJ, decizie (scj.ro #83938)

Judecata în primă instanță. Măsuri cu privire

la starea de libertate. Încetarea de drept a arestării preventive

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal.

Partea specială. Judecata. Judecata în primă instanță

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

măsuri cu privire

la starea de libertate

-

încetarea de

drept a arestării preventive

C. proc. pen.,

art. 140 alin. (2), art. 350 alin. (6)

Potrivit dispozițiilor

art. 350 alin. (6) C. proc. pen., inculpatul condamnat de prima instanță și

aflat în stare de deținere este liberat de îndată ce durata reținerii și a

arestării devin egale cu durata pedepsei pronunțate, deși hotărârea nu este

definitivă. În sensul acestor dispoziții, în cazul în care prima instanță a

dispus prin hotărârea de condamnare și revocarea suspendării condiționate a

executării unei pedepse anterioare, prin „pedeapsă pronunțată” se înțelege pedeapsa

aplicată pentru infracțiunea sau infracțiunile deduse judecății, la care se

adaugă pedeapsa devenită executabilă ca urmare a revocării suspendării

condiționate.

Conform prevederilor

art. 140 alin. (2) C. proc. pen., măsura arestării preventive încetează de

drept atunci când, înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă

instanță, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de

lege pentru infracțiunea care face obiectul învinuirii. Prin urmare, încetarea

de drept a arestării preventive se raportează la pedeapsa prevăzută de lege

pentru infracțiunea dedusă judecății, iar nu la pedeapsa pronunțată de prima

instanță prin hotărârea de condamnare.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3489 din 6 octombrie 2010

Prin încheierea din 13 septembrie

2010, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, s-a dispus

respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpatul Ș.E.

În baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a

aceluiași inculpat.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin sentința penală nr. 352 din

22 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj s-a dispus condamnarea inculpatului

Ș.E. la o pedeapsă de 3 ani și 10 luni închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunilor de trafic de droguri prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr.

143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. a), art. 74 și

art. 76 C. pen. și deținerea de droguri de risc în vederea consumului propriu

prevăzută în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin.

(2), art. 37 alin. (1) lit. a), art. 74 și art. 76 C. pen.

În ceea ce privește cererea de

liberare provizorie, instanța de apel a reținut că, deși formal toate

condițiile prevăzute în art. 160

2

C. proc. pen. sunt îndeplinite,

aceasta nu este întemeiată, în raport cu infracțiunile reținute în sarcina

inculpatului.

Împotriva acestei încheieri a

declarat recurs inculpatul Ș.E., solicitând casarea hotărârii și, în

rejudecare, în principal, să se constate că potrivit dispozițiilor art. 350

alin. (6) C. proc. pen. măsura arestării preventive a încetat de drept.

Inculpatul a invocat faptul că

durata arestării preventive a depășit cuantumul pedepsei aplicate de instanța

de fond - în speță Tribunalul Cluj - și, pe cale de consecință, devin incidente

prevederile art. 350 alin. (6) C. proc. pen., măsura arestării preventive

încetând de drept.

S-a susținut că se impune a se

face distincție, în interpretarea dispozițiilor art. 350 alin. (6) C. proc.

pen., între „pedeapsa pronunțată de instanță” și „pedeapsa aplicată”, aceasta

conducând la constatarea unui caz special de încetare de drept a măsurii

preventive.

Cum inculpatul a fost condamnat la

o pedeapsă de 10 luni închisoare - pedeapsa de 3 ani și 10 luni închisoare

fiind rezultată din revocarea beneficiului suspendării condiționate a pedepsei

de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1485 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului București -, fiind arestat la data de 30 septembrie 2009, durata detenției

provizorii este mai mare decât pedeapsa aplicată, astfel că măsura arestării

preventive a încetat de drept.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, examinând recursul prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu

conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este

nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 350

alin. (6) C. proc. pen., inculpatul condamnat de prima instanță și aflat în

stare de deținere este liberat de îndată ce durata reținerii și a arestării

devin egale cu durata pedepsei pronunțate, deși hotărârea nu este definitivă.

Pentru interpretarea corectă a

textului enunțat se impune, pe de o parte, a se face distincție între noțiunea

de „pedeapsă prevăzută de lege”, „pedeapsă pronunțată” și „pedeapsă aplicată”,

iar pe de altă parte este necesară și obligatorie analizarea dispozițiilor

legale invocate prin prisma dispozițiilor art. 350 alin. (3) C. proc. pen. și

art. 140 C. proc. pen.

Sub primul aspect, prin pedeapsă

prevăzută de lege se înțelege, potrivit art. 141

1

C. pen., pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârșită în

formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de

majorare a pedepsei.

În ceea ce privește „pedeapsa

aplicată”, legiuitorul face deosebire între operațiunea de stabilire a pedepsei

și aceea a aplicării pedepsei ce urmează a fi executată.

Astfel, instanța este obligată să

stabilească pedeapsa cuvenită pentru fiecare infracțiune concurentă, făcând

abstracție de celelalte infracțiuni și numai după ce au fost stabilite

pedepsele, instanța procedează la ultima operațiune de individualizare, adică

la aplicarea pedepsei comune.

La stabilirea și aplicarea

pedepsei, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 72 C. pen., trebuie avute în vedere dispozițiile părții generale a Codului penal, limitele de

pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei

săvârșite, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează

răspunderea penală.

Spre deosebire de pedeapsa

aplicată, noțiunea de „pedeapsă pronunțată”, la care face referire art. 350

alin. (6) C. proc. pen., este mai largă, aceasta având în vedere, pe lângă

pedeapsa aplicată pentru infracțiunea sau infracțiunile deduse judecății, și

pedeapsa devenită executabilă.

Prin urmare, prin

pedeapsă pronunțată trebuie să se înțeleagă pedeapsa cea mai grea dintre

pedepsele stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente - cum este

cazul în speța dedusă judecății - la care se adaugă pedeapsa în raport cu care

s-a dispus revocarea beneficiului suspendării condiționate.

Sub cel de-al doilea aspect,

legiuitorul a prevăzut în mod expres cazurile în care, în cursul judecății,

măsura arestării preventive încetează de drept, dar și situațiile în care

instanța este obligată să dispună punerea de îndată în libertate a

inculpatului, chiar dacă hotărârea de condamnare nu este definitivă.

Astfel, potrivit art. 140 alin.

(2) C. proc. pen., măsura arestării preventive încetează de drept și atunci

când, înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță, durata

arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru

infracțiunea care face obiectul învinuirii.

Se observă că textul face referire

la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită și nu la pedeapsa

aplicată, având în vedere faptul că prin exercitarea căilor de atac pedeapsa

aplicată poate fi majorată. Totodată, potrivit art. 350 alin. (3) C. proc.

pen., instanța dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat

preventiv, atunci când pronunță:

a) o pedeapsă cu închisoarea cel

mult egală cu durata reținerii și arestării preventive;

b) o pedeapsă cu închisoarea, cu

suspendarea condiționată a executării ori cu suspendarea executării sub

supraveghere sau cu executare la locul de muncă;

c) amenda;

d) o măsură educativă.

Speța dedusă judecății nu se

circumscrie niciuneia din situațiile prevăzute de lege care să impună a se

constata că măsura arestării preventive a inculpatului ar fi încetat de drept.

Rezultă, din actele existente la

dosarul cauzei, că prin sentința penală nr. 352 din 22 iulie 2010 pronunțată de

Tribunalul Cluj s-a dispus condamnarea inculpatului Ș.E. la pedeapsa de 10 luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de risc

prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41

alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. a), art. 74 și art. 76 C. pen.

În baza art. 4 alin. (1) din Legea

nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. a), art.

74 și art. 76 C. pen., s-a dispus condamnarea aceluiași inculpat la pedeapsa de

2 luni închisoare.

S-a constatat că cele două

infracțiuni au fost comise în stare de recidivă în raport cu pedeapsa de 3 ani,

aplicată prin sentința penală nr. 1485 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului București și în stare de pluralitate intermediară față de condamnarea la pedeapsa

de 6 luni închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei,

aplicată prin sentința penală nr. 153 din 19 februarie 2008 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă definitivă prin neapelare la 4 martie 2008.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34

alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, dispunându-se

executarea pedepsei celei mai grele de 10 luni închisoare la care s-a adăugat -

urmare a aplicării dispozițiilor referitoare la revocarea suspendării -

pedeapsa de 3 ani închisoare, inculpatul executând în final pedeapsa de 3 ani

și 10 luni închisoare în regim privativ de libertate.

Inculpatul a fost arestat

preventiv la 30 septembrie 2009.

În atare condiții, cum durata

arestului preventiv nu a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege

pentru infracțiunile ce fac obiectul învinuirii (art. 2 alin. 1 și art. 4 alin.

1 din Legea nr. 143/2000) și cum instanța nu a aplicat o pedeapsă cu

suspendarea, critica invocată de recurentul inculpat nu are fundament legal.

Având în vedere considerentele

expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul Ș.E. împotriva încheierii din 13 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, Secția  penală și de minori.