ÎCCJ, decizie (scj.ro #83938)

Judecata în primă instanță. Măsuri cu privire la starea de libertate. Încetarea de drept a arestării preventive Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Judecata în primă instanță Indice alfabetic: Drept procesual penal - măsuri cu privire la starea de libertate - încetarea de drept a arestării preventive C. proc. pen., art. 140 alin. (2), art. 350 alin. (6) Potrivit dispozițiilor art. 350 alin. (6) C. proc. pen., inculpatul condamnat de prima instanță și aflat în stare de deținere este liberat de îndată ce durata reținerii și a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunțate, deși hotărârea nu este definitivă.

În sensul acestor dispoziții, în cazul în care prima instanță a dispus prin hotărârea de condamnare și revocarea suspendării condiționate a executării unei pedepse anterioare, prin „pedeapsă pronunțată” se înțelege pedeapsa aplicată pentru infracțiunea sau infracțiunile deduse judecății, la care se adaugă pedeapsa devenită executabilă ca urmare a revocării suspendării condiționate. Conform prevederilor art. 140 alin. (2) C. proc. pen., măsura arestării preventive încetează de drept atunci când, înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea care face obiectul învinuirii. Prin urmare, încetarea de drept a arestării preventive se raportează la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea dedusă judecății, iar nu la pedeapsa pronunțată de prima instanță prin hotărârea de condamnare.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3489 din 6 octombrie 2010 Prin încheierea din 13 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, s-a dispus respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul Ș.E. În baza art. 300 2 raportat la art. 160 b C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a aceluiași inculpat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Prin sentința penală nr. 352 din 22 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj s-a dispus condamnarea inculpatului Ș.E. la o pedeapsă de 3 ani și 10 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. a), art. 74 și art. 76 C. pen.

și deținerea de droguri de risc în vederea consumului propriu prevăzută în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. a), art. 74 și art. 76 C. pen. În ceea ce privește cererea de liberare provizorie, instanța de apel a reținut că, deși formal toate condițiile prevăzute în art. 160 2 C. proc. pen. sunt îndeplinite, aceasta nu este întemeiată, în raport cu infracțiunile reținute în sarcina inculpatului. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul Ș.E., solicitând casarea hotărârii și, în rejudecare, în principal, să se constate că potrivit dispozițiilor art. 350 alin. (6) C. proc. pen. măsura arestării preventive a încetat de drept.

Inculpatul a invocat faptul că durata arestării preventive a depășit cuantumul pedepsei aplicate de instanța de fond - în speță Tribunalul Cluj - și, pe cale de consecință, devin incidente prevederile art. 350 alin. (6) C. proc. pen., măsura arestării preventive încetând de drept. S-a susținut că se impune a se face distincție, în interpretarea dispozițiilor art. 350 alin. (6) C. proc. pen., între „pedeapsa pronunțată de instanță” și „pedeapsa aplicată”, aceasta conducând la constatarea unui caz special de încetare de drept a măsurii preventive.

Cum inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 10 luni închisoare - pedeapsa de 3 ani și 10 luni închisoare fiind rezultată din revocarea beneficiului suspendării condiționate a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1485 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului București -, fiind arestat la data de 30 septembrie 2009, durata detenției provizorii este mai mare decât pedeapsa aplicată, astfel că măsura arestării preventive a încetat de drept. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 350 alin. (6) C. proc.

pen., inculpatul condamnat de prima instanță și aflat în stare de deținere este liberat de îndată ce durata reținerii și a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunțate, deși hotărârea nu este definitivă. Pentru interpretarea corectă a textului enunțat se impune, pe de o parte, a se face distincție între noțiunea de „pedeapsă prevăzută de lege”, „pedeapsă pronunțată” și „pedeapsă aplicată”, iar pe de altă parte este necesară și obligatorie analizarea dispozițiilor legale invocate prin prisma dispozițiilor art. 350 alin. (3) C. proc. pen. și art. 140 C. proc. pen. Sub primul aspect, prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege, potrivit art. 141 1 C. pen., pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

În ceea ce privește „pedeapsa aplicată”, legiuitorul face deosebire între operațiunea de stabilire a pedepsei și aceea a aplicării pedepsei ce urmează a fi executată. Astfel, instanța este obligată să stabilească pedeapsa cuvenită pentru fiecare infracțiune concurentă, făcând abstracție de celelalte infracțiuni și numai după ce au fost stabilite pedepsele, instanța procedează la ultima operațiune de individualizare, adică la aplicarea pedepsei comune. La stabilirea și aplicarea pedepsei, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 72 C. pen., trebuie avute în vedere dispozițiile părții generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Spre deosebire de pedeapsa aplicată, noțiunea de „pedeapsă pronunțată”, la care face referire art. 350 alin. (6) C. proc. pen., este mai largă, aceasta având în vedere, pe lângă pedeapsa aplicată pentru infracțiunea sau infracțiunile deduse judecății, și pedeapsa devenită executabilă. Prin urmare, prin pedeapsă pronunțată trebuie să se înțeleagă pedeapsa cea mai grea dintre pedepsele stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente - cum este cazul în speța dedusă judecății - la care se adaugă pedeapsa în raport cu care s-a dispus revocarea beneficiului suspendării condiționate. Sub cel de-al doilea aspect, legiuitorul a prevăzut în mod expres cazurile în care, în cursul judecății, măsura arestării preventive încetează de drept, dar și situațiile în care instanța este obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului, chiar dacă hotărârea de condamnare nu este definitivă.

Astfel, potrivit art. 140 alin. (2) C. proc. pen., măsura arestării preventive încetează de drept și atunci când, înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea care face obiectul învinuirii. Se observă că textul face referire la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită și nu la pedeapsa aplicată, având în vedere faptul că prin exercitarea căilor de atac pedeapsa aplicată poate fi majorată. Totodată, potrivit art. 350 alin. (3) C. proc. pen., instanța dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv, atunci când pronunță: a) o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive; b) o pedeapsă cu închisoarea, cu suspendarea condiționată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă; c) amenda; d) o măsură educativă.

Speța dedusă judecății nu se circumscrie niciuneia din situațiile prevăzute de lege care să impună a se constata că măsura arestării preventive a inculpatului ar fi încetat de drept. Rezultă, din actele existente la dosarul cauzei, că prin sentința penală nr. 352 din 22 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj s-a dispus condamnarea inculpatului Ș.E. la pedeapsa de 10 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de risc prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. a), art. 74 și art. 76 C. pen. În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. a), art. 74 și art. 76 C. pen., s-a dispus condamnarea aceluiași inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare.

S-a constatat că cele două infracțiuni au fost comise în stare de recidivă în raport cu pedeapsa de 3 ani, aplicată prin sentința penală nr. 1485 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului București și în stare de pluralitate intermediară față de condamnarea la pedeapsa de 6 luni închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, aplicată prin sentința penală nr. 153 din 19 februarie 2008 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă definitivă prin neapelare la 4 martie 2008. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, dispunându-se executarea pedepsei celei mai grele de 10 luni închisoare la care s-a adăugat - urmare a aplicării dispozițiilor referitoare la revocarea suspendării - pedeapsa de 3 ani închisoare, inculpatul executând în final pedeapsa de 3 ani și 10 luni închisoare în regim privativ de libertate.

Inculpatul a fost arestat preventiv la 30 septembrie 2009. În atare condiții, cum durata arestului preventiv nu a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunile ce fac obiectul învinuirii (art. 2 alin. 1 și art. 4 alin. 1 din Legea nr. 143/2000) și cum instanța nu a aplicat o pedeapsă cu suspendarea, critica invocată de recurentul inculpat nu are fundament legal. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.E. împotriva încheierii din 13 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori.