ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3489/2010

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din 13 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția

penală și de minori, în Dosarul nr. 507/117/2009 s-a dispus respingerea cererii

de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul Ș.E.P.B.

În baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen. s-a menținut starea de arest a aceluiași inculpat.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a

reținut, în esență, următoarele:

Prin sentința penală nr. 352 din 22 iulie 2010

pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 5507/117/2009 s-a dispus condamnarea

inculpatului Ș.E.P.B. la o pedeapsă de 3 ani și 10 luni închisoare pentru

săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri prevăzută de art. 2 alin. (1)

din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a), art. 74,

art. 76 lit. c) C. pen. și deținerea de droguri de risc în vederea consumului

propriu prevăzut de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41

alin. (2), art. 37 C. pen., art. 74, art. 76 C. pen., reținându-se că în anul

2009, în mod repetat și în baza aceleiași rezoluții infracționale, a vândut și

oferit cannabis colaboratorului autorizat cu nume de cod P.D. și martorilor K.N.M.,

K.N.C. și T.V.B. De asemenea, în aceeași perioadă și în baza aceleiași

rezoluții infracționale, inculpatul a deținut și consumat în mod repetat

cannabis - THC, singur sau împreună cu alte persoane.

În ceea ce privește cererea de liberare provizorie,

instanța de apel a reținut că, deși formal, toate condițiile prevăzute de art. 160

2

C. proc. pen. sunt îndeplinite, aceasta nu este întemeiată, în raport de infracțiunile

reținute în sarcina inculpatului.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs

inculpatul Ș.E.P.B. solicitând casarea hotărârii și în rejudecare, în

principal, să se constate că potrivit dispozițiilor art. 350 alin. (6) C. proc.

pen., măsura arestării preventive a încetat de drept, iar în subsidiar

admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Cu privire la primul motiv de critică, recurentul

inculpat - prin apărător ales - a invocat faptul că durata arestării preventive

a depășit cuantumul pedepsei aplicate de instanța de fond - în speță Tribunalul

Cluj - și, pe cale de consecință, devin incidente prevederile art. 350 alin.

(6) C. proc. pen., măsura arestării preventive încetând de drept.

S-a susținut, în motivul scris de recurs, că se impune

a se face distincție, în interpretarea dispozițiilor art. 350 alin. (6) C.

proc. pen., între „pedeapsa pronunțată de instanță” și „pedeapsa aplicată”, aceasta

conducând la constatarea unui caz special de încetare de drept a măsurii

preventive. Diferența dintre cele două noțiuni rezultă, din punctul de vedere

al apărării, în urma interpretării gramaticale, logico-sistematice și

teleologice a prevederilor art. 350 alin. (6) C. proc. pen.

Cum inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 10

luni închisoare - pedeapsa rezultantă de 3 ani și 10 luni închisoare fiind

rezultată din revocarea beneficiului suspendării condiționate a pedepsei de 3

ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1485/2005 a Tribunalului

București - fiind arestat la data de 30 septembrie 2009, durata detenției

provizorii este mai mare decât pedeapsa aplicată, astfel că măsura arestării

preventive a încetat de drept.

Finalitatea art. 350 alin. (6) C. proc. pen. - susține

apărarea - respectiv scopul pentru care legiuitorul a prevăzut în mod expres

acest caz de încetare de drept a măsurii arestării preventive este acela de a

evita ca instituirea unei măsuri preventive să se transforme în executarea unei

pedepse cu consecința privării de libertate a unei persoane.

Sub aspectul cererii de liberare provizorie, s-a

arătat că toate condițiile cerute de lege sunt îndeplinite astfel încât

impunerea controlului judiciar este suficient pentru atingerea scopului unei

măsuri preventive.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând

recursul prin prisma criticilor invocate dar și din oficiu conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru următoarele

considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 350 alin. (6) C. proc.

pen., inculpatul condamnat de prima instanță și aflat în stare de deținere este

liberat de îndată ce durata reținerii și a arestării devin egale cu durata

pedepsei pronunțate, deși hotărârea nu este definitivă.

Pentru interpretarea corectă a textului enunțat se

impune, pe de o parte, a se face distincție între noțiunea de „pedeapsă

prevăzută de lege”, „pedeapsă pronunțată” și „pedeapsă aplicată”, iar pe de

altă parte este necesară și obligatorie analizarea dispozițiilor legale

invocate prin prisma dispozițiilor art. 350 alin. (3) C. proc. pen., respectiv art.

140 C. proc. pen. relativ la încetarea de drept a măsurilor preventive.

Sub primul aspect, prin pedeapsă prevăzută de lege se

înțelege, potrivit art. 141 C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de textul de lege

care incriminează fapta săvârșită în formă continuată, fără luarea în

considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

În ceea ce privește „pedeapsa aplicată”, legiuitorul

face deosebire între operațiunea de stabilire a pedepsei și aceea a aplicării

pedepsei ce urmează a fi executată.

Astfel, instanța este obligată să stabilească pedeapsa

cuvenită pentru fiecare infracțiune - concurentă, continuată, recidivă - făcând

abstracție de celelalte infracțiuni și numai după ce au fost stabilite

pedepsele, instanța procedează la ultima operațiune de individualizare, adică

la aplicarea pedepsei comune.

La stabilirea și aplicarea pedepsei, astfel cum

rezultă din dispozițiile art. 72 C. pen., trebuie avute în vedere dispozițiile

părții generale a C. pen., limitele de pedeapsă fixate în partea specială,

gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Spre deosebire de pedeapsa aplicată, noțiunea de

„pedeapsă pronunțată”, la care face referire art. 350 alin. (6) C. proc. pen., este

mai largă, aceasta având în vedere, pe lângă pedeapsa aplicată pentru

infracțiunea sau infracțiunile deduse judecății și pedeapsa devenită

executabilă ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 81 C. pen., art. 86

1

C. pen., art. 86

7

C. pen., art. 37 C. pen.

Prin urmare, prin pedeapsă pronunțată trebuie să se

înțeleagă pedeapsa cea mai grea dintre pedepsele stabilite de instanță pentru

infracțiunile concurente - cum este cazul în speța dedusă judecății - la care

se adaugă pedeapsa în raport de care s-a dispus revocarea beneficiului

suspendării condiționate.

Sub cel de-al doilea aspect, legiuitorul a prevăzut în

mod expres cazurile de care, în cursul judecății, măsura arestării preventive

încetează de drept dar și situațiile în care instanța este obligată să dispună

punerea de îndată în libertate a inculpatului, chiar dacă hotărârea de

condamnare nu este definitivă.

Astfel, potrivit art. 140 alin. (2) C. proc. pen.,

măsura arestării preventive încetează de drept și atunci când, înainte de

pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță, durata arestării a

atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea care

face obiectul învinuirii.

Se observă că textul face referire la pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită și nu la pedeapsa aplicată

având în vedere faptul că prin exercitarea căilor de atac, pedeapsa aplicată

poate fi majorată. Totodată, potrivit art. 350 alin. (3) C. proc. pen.,

instanța dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat

preventiv, atunci când pronunță:

a) o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata

reținerii și arestării preventive;

b) o pedeapsă cu închisoarea, cu suspendarea

condiționată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu

executare la locul de muncă;

c) amenda;

d) o măsură educativă.

Speța dedusă judecății nu se circumscrie niciuneia din

situațiile prevăzute de lege care să impună a se constata că măsura arestării

preventive a inculpatului ar fi încetat de drept.

Rezultă, din actele existente la dosarul cauzei că,

prin sentința penală nr. 352 din 22 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj în

Dosarul nr. 5507/117/2009, s-a dispus condamnarea inculpatului Ș.E.P.B. la

pedeapsa de 10 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de

droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu

aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. a), art. 74, 76 C. pen.

În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu

aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 C. pen., art. 74, 76 C. pen., s-a dispus

condamnarea aceluiași inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare.

S-a constatat că cele două infracțiuni au fost comise

în stare de recidivă în raport de pedeapsa de 3 ani, aplicată prin sentința

penală nr. 1485 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului București și în stare de

pluralitate intermediară față de condamnarea la pedeapsa de 6 luni închisoare

cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, aplicată prin sentința

penală nr. 153 din 19 februarie 2008 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă

definitivă prin neapelare la 4 martie 2008.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. au

fost contopite pedepsele, dispunându-se executarea pedepsei celei mai grele de

10 luni închisoare la care s-a adăugat - urmare aplicării dispozițiilor art. 86

1

C. pen. - pedeapsa de 3 ani închisoare, inculpatul executând în final pedeapsa

de 3 ani și 10 luni închisoare în regim privativ de libertate.

Inculpatul a fost arestat preventiv la 30 septembrie

2009.

În atare condiții, cum durata arestului preventiv nu a

atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunile ce

fac obiectul învinuirii (art. 2 alin. (1) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000)

și cum instanța nu a aplicat o pedeapsă cu suspendarea, critica invocată de

recurentul inculpat nu are fundament legal.

Sub aspectul cererii de liberare provizorie sub

control judiciar, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod temeinic a

constatat că acesta este insuficient în raport de gravitatea faptelor și de

antecedentele penale, impunându-se menținerea în continuare a stării de arest

preventiv.

În fine, nici critica inculpatului în sensul că s-ar

fi impus înregistrarea a două recursuri nu poate fi însușită, în cauză fiind

recurată o încheiere ce cuprinde două dispoziții, respectiv respingerea cererii

de liberare provizorie și menținerea stării de arest a inculpatului Ș.E.P.B.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în

temeiul dispozițiilor art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.E.P.B. împotriva

încheierii de ședință din 13 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în Dosarul nr. 5507/117/2009.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.E.P.B.

împotriva încheierii de ședință din13 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în Dosarul nr. 5507/117/2009.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând

onorariul parțial apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 06 octombrie 2010.