ÎCCJ, decizie (scj.ro #83915)

Arestare preventivă. Schimbarea încadrării juridice. Infracțiune pentru care legea nu prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale. Măsurile preventive. Arestarea preventivă Indice alfabetic: Drept procesual penal - arestare preventivă C. proc. pen., art. 148 alin. (1) lit. f) Arestarea preventivă a inculpatului, întemeiată pe dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., nu poate fi menținută de către instanța de apel, dacă prima instanță a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu și a dispus condamnarea inculpatului în primă instanță pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea nu prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.

În acest caz, dacă nu există niciun alt temei care să justifice privarea de libertate, arestarea preventivă se revocă, în conformitate cu prevederile art. 160 b alin. (2) C. proc. pen. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1915 din 13 mai 2010 Prin încheierea de ședință din 6 mai 2010 a Curții de Apel București, Secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și familie, s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului S.C. S-a menținut starea de arest a inculpatului S.C. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București a fost trimis în judecată inculpatul S.C.

pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat, faptă prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., imputându-i-se că în dimineața de 28 iunie 2009, în timp ce se afla în zona B., fără o motivație anume, a lovit cu pumnul și apoi cu o sabie de aproximativ 60 cm. lungime, în zona capului, pe partea vătămată K.R., provocându-i o leziune traumatică în zona temporală dreaptă. Prin sentința nr. 238 din 26 martie 2010, Tribunalul București, Secția a ll-a penală, a admis cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat, prin apărătorul ales și, în baza art. 334 C. proc.

pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu, din art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., text în baza căruia l-a condamnat pe inculpatul S.C. la un an închisoare în regim de detenție, cu aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a și b) C. pen. Inculpatului i-a fost menținută starea de arest, deducându-i-se la zi prevenția. Curtea de apel a constatat că măsura arestării preventive a inculpatului a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, respectiv dispozițiile art. 300 2 C. proc. pen. și art. 300 1 alin. (3) C. proc.

pen. cu referire la art. 160 b C. proc. pen. care prevăd că arestarea inculpaților poate fi menținută, în cursul judecății, motivat, fie dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate, fie dacă există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate. Din economia dispozițiilor art. 160 b C. proc. pen. rezultă că la menținerea arestării preventive se impun a fi verificate, față de fiecare persoană pentru care se solicită menținerea arestului preventiv, următoarele condiții: a) măsura preventivă a fost dispusă anterior în mod legal, există un mandat de arestare pus în executare, iar durata arestării nu a expirat; b) temeiurile inițiale care au fost avute în vedere la luarea măsurii impun în continuare privarea de libertate sau nu există temeiuri noi care să determine revocarea sau înlocuirea măsurii.

Analizând, în concret, fiecare din cerințele legale sus-amintite, curtea de apel a constatat, în raport și cu probatoriile existente la dosarul cauzei, că sunt îndeplinite exigențele prevăzute în art. 143 și art. 146 C. proc. pen. raportat la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, există certitudinea violentării părții vătămate de către inculpat și, indiferent de încadrarea juridică finală pe care o va îmbrăca la finalul cercetării judecătorești această manifestare a inculpatului, a apreciat că modalitatea în care s-a desfășurat aceasta din partea inculpatului: fără o motivație precisă, chiar și după ce partea vătămată și-a declinat calitatea de militar, denotă un pericol concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta cercetarea în stare de libertate a inculpatului, având în vedere și faptul că acesta nu este la primul conflict cu legea penală, fiind condamnat anterior de două ori, inclusiv pentru o infracțiune de violență, ceea ce denotă un potențial violent al acestuia.

De altfel, acest lucru a fost avut în vedere și de instanța fondului, care, deși a achiesat la solicitarea apărătorului ales al inculpatului de schimbare a încadrării juridice, concluzionând că fapta acestuia ar fi prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., a apreciat că se impune menținerea arestării lui preventive. Prin urmare, s-a apreciat că, condițiile cumulative cerute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. se mențin, atât în ceea ce privește cuantumul pedepsei mai mare de 4 ani la care este posibil a fi condamnat inculpatul pentru fapta dedusă judecății, cât și cu privire la existența unor probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică. Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termenul legal, recurs procurorul, criticând-o pentru nelegala menținere a stării de arest preventiv a inculpatului.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, procurorul a considerat încheierea de ședință nelegală și netemeinică în raport cu dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., text de lege care a constituit temeiul juridic al arestării preventive a inculpatului. Potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., măsura arestării preventive poate fi luată (și implicit menținută), dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Având în vedere împrejurarea că instanța de fond a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu din infracțiunea prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., în infracțiunea prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a constatat că prima condiție a textului de lege mai sus menționat nu este îndeplinită, întrucât această din urmă infracțiune este sancționată cu amenda sau închisoarea de la 3 luni la 2 ani. Față de cele de mai sus, procurorul a considerat că în cauză nu erau incidente dispozițiile art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., ci dispozițiile art. 160 b alin. (2) C. proc.

pen., în raport cu care instanța trebuia să revoce măsura arestării preventive. Față de cele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 2 lit. d) raportat la art. 160 b alin. (4) C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive. Examinând recursul declarat de procuror prin prisma dispozițiilor art. 385 6 cu referire la art. 141 C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin dispozițiile Legii nr. 356/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție constată recursul procurorului declarat împotriva încheierii din 6 mai 2010 ca fiind fondat, pentru următoarele considerente: Legiuitorul român a reglementat în conținutul art. 148 din Codul de procedură penală, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, condițiile și cazurile în care se dispune arestarea inculpatului.

Așadar, potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și există cazul când inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Din perspectiva tehnicii de reglementare folosită, rezultă două categorii de condiții ce trebuie a fi îndeplinite cumulativ la luarea măsurii arestării preventive față de inculpat. Astfel, o primă categorie impune îndeplinirea, atât a condițiilor prevăzute în art. 143 C. proc.

pen., cât și existența cazului stipulat la art. 148 alin. (1) lit. f) din același cod, realizarea acestora fiind cumulativă, prin folosirea conjuncției „și”, iar a doua categorie de condiții, care la rândul lor trebuie realizate cumulativ, folosindu-se aceeași conjuncție, sunt cele stipulate chiar în conținutul art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., aceea privind cuantumul legal al pedepsei prevăzute pentru infracțiunea săvârșită de inculpat, și anume pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, precum și cea referitoare la existența probelor că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. În ceea ce privește prima condiție statuată la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., legiuitorul instituie un criteriu legal alternativ pe care îl raportează la infracțiunea săvârșită de inculpat, și anume acela ca legea să prevadă pentru aceasta pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani. Potrivit art. 141 1 C. pen., referitor la pedeapsa prevăzută de lege, conținutul normei explică sensul juridic al expresiei în accepțiunea legii penale, și anume acela că „prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.” Potrivit art. 300 2 C. proc. pen.

referitor la verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecății, legiuitorul prevede că „în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 b .” În conținutul art. 160 b alin. (1) - (3) C. proc. pen., modificat prin dispozițiile Legii nr. 356/2006, se stipulează că, în cursul judecății, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă instanța constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive. Din analiza cauzei rezultă că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București emis la 5 octombrie 2009, inculpatul S.C. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat, prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. Față de inculpatul S.C.

a fost luată, în cursul urmăririi penale, măsura arestării preventive pe o durată de 29 de zile, de la 29 iunie 2009, până la 27 iulie 2009 inclusiv, așa cum rezultă din încheierea de ședință de cameră de consiliu din 29 iunie 2009 a Tribunalului București, Secția I penală, măsură ce a fost prelungită ulterior în aceeași fază procesuală, pentru ca în faza judecății, în primă instanță, să fie verificată și menținută. Prin sentința nr. 238 din 26 martie 2010 a Tribunalului București, Secția a ll-a penală, a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de către inculpatul S.C. prin apărător ales, iar în baza art. 334 C. proc.

pen., s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei reținută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, din fapta prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., în fapta prevăzută și pedepsită de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat inculpatul la o pedeapsă de un an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, în regim de detenție și a menținut starea de arest a inculpatului, a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a și b) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive de la data de 28 iunie 2009 la zi, dispunând celelalte măsuri, în condițiile dispozitivului hotărârii arătate.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel procurorul și inculpatul S.C., iar în calea ordinară arătată, prin încheierea de ședință din 6 mai 2010, instanța de apel a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, menținând starea de arest a inculpatului, încheiere ce face obiectul prezentului recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând încheierea atacată, prin raportarea prevederilor mai sus menționate, al căror conținut a fost evidențiat în mod concret și din perspectiva tehnicii legislative folosite de legiuitor, pe calea interpretării gramaticale, la infracțiunea în care a fost schimbată încadrarea juridică de către prima instanță, respectiv art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., text de lege în baza căruia a fost condamnat inculpatul S.C., menținându-se măsura arestării preventive a acestuia, ce a fost constatată legală și temeinică și menținută de către instanța de apel, consideră că această din urmă instanță a dispus cu nerespectarea dispozițiilor legale măsurile arătate.

Astfel, chiar dacă prin hotărârea dată de prima instanță, ce nu are caracter definitiv, a fost schimbată încadrarea juridică a infracțiunii pretins a fi săvârșită de inculpat într-o altă infracțiune pretins ca fiind comisă, și anume aceea de lovire sau alte violențe, prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., exista obligația instanței de apel să verifice legalitatea și temeinicia menținerii măsurii arestării preventive dispuse de prima instanță, prin prisma dispozițiilor art. 300 2 raportate la art. 160 b C. proc. pen., în raport cu această ultimă infracțiune, neavând relevanță infracțiunea inițială pretins a fi săvârșită pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, întrucât controlul judiciar asupra măsurii arestării preventive este limitat, în raport cu fapta în care a fost schimbată încadrarea juridică prin hotărârea pronunțată.

Odată învestită pe calea ordinară a apelului împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, curtea de apel, ca instanță de apel, avea obligația sub aspectul controlului judiciar al măsurii preventive menținute de prima instanță să verifice, în mod concret, subzistența sau nu a temeiurilor prevăzute în art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. la infracțiunea în care a fost schimbată încadrarea juridică a faptei, și anume la aceea prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., pretins a fi comisă de către inculpatul S.C., în condițiile stabilite de prima instanță. Or, instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 160 b alin. (3) C. proc.

pen., în mod nelegal a menținut măsura arestării preventive a inculpatului, dispusă de prima instanță, față de infracțiunea în care a fost schimbată încadrarea juridică, respectiv cea prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) din același cod, ignorând una din condițiile impuse de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., și anume aceea de legalitate, referitoare la cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită de inculpat - detențiunea pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, deoarece infracțiunea mai sus arătată se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Astfel, limita maximului special al pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru art. 180 alin. (2) C. pen., și anume de 2 ani închisoare, este inferioară limitei pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită pentru care se poate dispune măsura arestării preventive, respectiv aceea mai mare de 4 ani, așa încât menținerea măsurii arestării preventive a apelantului inculpat S.C. este nelegală, impunându-se revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului, în condițiile art. 160 b alin. (2) C. proc. pen., având drept consecință punerea de îndată în libertate a acestuia, dacă nu este arestat în altă cauză. Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc.

pen., a admis recursul declarat de procuror împotriva încheierii din 6 mai 2010 a Curții de Apel București, Secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și familie, a casat încheierea atacată și, rejudecând, în baza art. 160 b alin. (2) C. proc. pen., a revocat măsura arestării preventive a inculpatului S.C. și a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.