ÎCCJ, decizie (scj.ro #83915)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83915) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Arestare preventivă. Schimbarea încadrării

juridice. Infracțiune pentru care legea nu prevede pedeapsa detențiunii pe

viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal.

Partea generală. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale. Măsurile

preventive. Arestarea preventivă

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

arestare

preventivă

C. proc. pen.,

art. 148 alin. (1) lit.

f)

Arestarea

preventivă a inculpatului, întemeiată pe dispozițiile art. 148 alin. (1) lit.

f) C. proc. pen., nu poate fi menținută de către instanța de apel, dacă prima

instanță a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu și a

dispus condamnarea inculpatului în primă instanță pentru săvârșirea unei

infracțiuni pentru care legea nu prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani. În acest caz, dacă nu există niciun alt

temei care să justifice privarea de libertate, arestarea preventivă se revocă,

în conformitate cu prevederile art. 160

b

alin. (2) C. proc. pen.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1915 din 13 mai 2010

Prin încheierea de ședință din 6 mai 2010 a Curții de Apel

București, Secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și familie, s-a

constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului

S.C.

S-a menținut starea de arest a inculpatului S.C.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prin

rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București a fost trimis în

judecată inculpatul S.C. pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor

calificat, faptă prevăzută în

art. 20

raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37

alin. (1) lit. b) C.

pen., imputându-i-se că în dimineața de 28 iunie

2009, în timp ce se afla în zona B., fără o motivație anume, a lovit cu pumnul

și apoi cu o sabie de aproximativ 60 cm. lungime, în zona capului, pe

partea vătămată K.R., provocându-i o leziune

traumatică în zona

temporală dreaptă.

Prin sentința nr. 238 din 26 martie 2010,

Tribunalul București,

Secția a ll-a penală, a admis cererea de schimbare a încadrării

juridice formulată de inculpat, prin apărătorul ales și, în baza art. 334 C. proc.

pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu, din art. 20

raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37

alin. (1) lit. b) C. pen., în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37

alin. (1) lit. b) C. pen., text în baza căruia l-a condamnat pe inculpatul S.C.

la un an închisoare în regim de detenție, cu aplicarea art. 71 și art. 64 alin.

(1) lit. a) teza a ll-a și b) C. pen.

Inculpatului i-a fost menținută starea de arest, deducându-i-se

la zi prevenția.

Curtea de

apel a constatat că măsura arestării preventive a inculpatului a fost luată cu

respectarea dispozițiilor legale în vigoare, respectiv dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen. și art. 300

1

alin. (3) C. proc. pen. cu referire la art.

160

b

C. proc. pen. care prevăd că arestarea inculpaților poate fi

menținută, în cursul judecății,

motivat, fie

dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun

în

continuare privarea de libertate, fie dacă există temeiuri noi care să

justifice privarea de libertate.

Din economia dispozițiilor art. 160

b

C. proc.

pen. rezultă că

la menținerea arestării preventive se impun a fi verificate,

față de fiecare persoană pentru care se solicită menținerea arestului

preventiv, următoarele condiții:

a) măsura

preventivă a fost dispusă anterior în mod legal, există un mandat de arestare

pus în executare, iar durata arestării nu a expirat;

b)

temeiurile inițiale care au fost avute în vedere la luarea măsurii impun în

continuare privarea de libertate sau nu există temeiuri noi care să determine

revocarea sau înlocuirea măsurii.

Analizând,

în concret, fiecare din cerințele legale sus-amintite, curtea de apel a

constatat, în raport și cu probatoriile existente la dosarul cauzei, că sunt

îndeplinite exigențele prevăzute în art. 143 și art. 146 C. proc. pen. raportat

la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, există certitudinea violentării părții vătămate de către

inculpat și, indiferent de încadrarea juridică finală pe care o va îmbrăca la

finalul cercetării judecătorești această manifestare a

inculpatului, a apreciat că modalitatea în care s-a desfășurat aceasta

din

partea inculpatului: fără o motivație precisă, chiar și după ce partea vătămată

și-a declinat calitatea de militar, denotă un pericol concret pentru ordinea

publică pe care l-ar prezenta cercetarea în stare de libertate a inculpatului,

având în vedere și faptul că acesta nu este la primul conflict cu legea penală,

fiind condamnat anterior de două ori, inclusiv pentru o infracțiune de

violență, ceea ce denotă un potențial violent al acestuia.

De altfel, acest lucru a fost avut în vedere și de instanța

fondului, care, deși a achiesat la solicitarea apărătorului ales al

inculpatului de schimbare a încadrării juridice, concluzionând că fapta

acestuia ar fi prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., a apreciat că se impune

menținerea arestării lui preventive.

Prin urmare, s-a apreciat că, condițiile cumulative cerute de art.

148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. se mențin, atât în ceea ce

privește cuantumul pedepsei mai mare de 4 ani la

care este posibil a

fi condamnat inculpatul pentru fapta dedusă

judecății, cât și cu

privire la existența

unor probe certe că lăsarea în libertate a acestuia

ar prezenta pericol

pentru ordinea publică.

Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termenul

legal, recurs procurorul, criticând-o pentru nelegala menținere a stării de

arest preventiv a inculpatului.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, procurorul a

considerat încheierea de ședință nelegală și netemeinică în raport

cu dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., text de lege care a

constituit temeiul juridic al arestării

preventive a inculpatului.

Potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., măsura

arestării preventive poate fi luată (și implicit menținută), dacă inculpatul a

săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață

sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și

există

probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol

concret

pentru ordinea publică.

Având în vedere împrejurarea că instanța de fond a schimbat

încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu din infracțiunea prevăzută în

art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art.

37 alin. (1) lit. b) C. pen., în infracțiunea prevăzută în art. 180 alin. (2)

C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a constatat că prima

condiție a textului de lege mai sus menționat nu este îndeplinită, întrucât

această din urmă infracțiune este sancționată cu amenda sau închisoarea de la 3

luni la 2 ani.

Față de cele de mai sus, procurorul a considerat că în cauză nu

erau incidente dispozițiile art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., ci

dispozițiile art. 160

b

alin. (2) C. proc. pen., în raport cu care

instanța trebuia să revoce măsura arestării preventive.

Față de cele expuse, în temeiul

dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit.

d) raportat la art. 160

b

alin. (4)

C. proc. pen., a solicitat

admiterea

recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii

arestării

preventive.

Examinând recursul declarat de procuror prin prisma

dispozițiilor art. 385

6

cu referire la art. 141 C. proc. pen., așa

cum a fost modificat prin dispozițiile Legii nr. 356/2006, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată recursul procurorului declarat împotriva

încheierii din 6 mai 2010 ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:

Legiuitorul român a reglementat în conținutul art. 148 din Codul

de procedură penală, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006,

condițiile și cazurile în care se dispune arestarea inculpatului.

Așadar, potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., măsura

arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite

condițiile prevăzute în art. 143 și există cazul când inculpatul a săvârșit o

infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în

libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Din perspectiva tehnicii de reglementare folosită, rezultă două

categorii de condiții ce trebuie a fi îndeplinite cumulativ la luarea măsurii

arestării preventive față de inculpat.

Astfel, o primă categorie impune îndeplinirea, atât a

condițiilor prevăzute în art. 143 C. proc. pen., cât și existența cazului

stipulat la art. 148 alin. (1) lit. f) din același cod, realizarea acestora

fiind cumulativă, prin folosirea conjuncției „și”, iar a doua categorie de

condiții, care la rândul lor trebuie realizate cumulativ, folosindu-se aceeași

conjuncție, sunt cele stipulate chiar în conținutul art. 148 alin. (1) lit. f)

C. proc. pen., aceea privind cuantumul legal al pedepsei prevăzute

pentru infracțiunea săvârșită de inculpat, și

anume pedeapsa detențiunii pe

viață sau pedeapsa închisorii mai mare de

4 ani, precum și cea referitoare la existența probelor că lăsarea în libertate

a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

În

ceea ce privește prima condiție statuată la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., legiuitorul instituie un criteriu legal alternativ pe care îl raportează

la infracțiunea săvârșită de inculpat, și anume acela ca legea să prevadă

pentru aceasta pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare

de 4 ani.

Potrivit art.

141

1

C. pen., referitor la pedeapsa prevăzută de lege, conținutul

normei explică sensul juridic al expresiei în accepțiunea legii penale, și

anume acela că „prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută

în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără

luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.”

Potrivit art. 300

2

C. proc. pen. referitor la

verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecății, legiuitorul

prevede că „în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată

este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și

temeinicia arestării preventive, procedând

potrivit art. 160

b

.”

În conținutul art. 160

b

alin.

(1) - (3) C. proc. pen., modificat prin

dispozițiile Legii nr. 356/2006, se stipulează

că, în cursul judecății, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de

zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Dacă instanța constată că arestarea

preventivă este nelegală sau că

temeiurile care au determinat arestarea

preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de

libertate, dispune, prin

încheiere

motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în

libertate

a inculpatului.

Când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi

care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive.

Din analiza cauzei rezultă că, prin rechizitoriul Parchetului de

pe lângă Tribunalul București emis la 5 octombrie 2009, inculpatul S.C. a fost

trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru tentativă la

infracțiunea de omor calificat, prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art.

174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

Față de inculpatul S.C. a fost luată, în cursul urmăririi

penale, măsura arestării preventive pe o durată de 29 de zile, de la 29 iunie

2009, până la 27 iulie 2009 inclusiv, așa cum rezultă din încheierea de ședință

de cameră de consiliu din 29 iunie 2009 a Tribunalului București, Secția I

penală, măsură ce a fost prelungită ulterior în aceeași fază procesuală, pentru

ca în faza judecății, în primă instanță, să fie verificată și menținută.

Prin

sentința nr. 238 din 26 martie 2010 a Tribunalului București, Secția a ll-a

penală, a

fost admisă cererea de schimbare

a încadrării juridice, formulată de către inculpatul S.C. prin apărător ales,

iar în baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică dată

faptei reținută

în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, din fapta

prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i)

C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b)

C. pen., în fapta prevăzută și pedepsită de art. 180 alin. (2) C. pen.,

cu

aplicarea art. 37 alin. (1) lit.

b) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat

inculpatul la o

pedeapsă de un an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte

violențe, în regim de detenție și a menținut starea de arest a inculpatului, a

făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a și b) C. pen.,

a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării

preventive de la data de 28 iunie 2009 la zi,

dispunând celelalte măsuri, în

condițiile dispozitivului hotărârii

arătate.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel procurorul și

inculpatul S.C., iar în calea ordinară arătată, prin încheierea de ședință din

6 mai 2010, instanța de apel a constatat legalitatea și temeinicia măsurii

arestării preventive a inculpatului, menținând starea de arest a inculpatului,

încheiere ce face obiectul prezentului recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând încheierea

atacată, prin raportarea prevederilor mai sus menționate, al căror conținut a

fost evidențiat în mod concret și din perspectiva tehnicii legislative folosite

de legiuitor, pe calea interpretării gramaticale, la infracțiunea în care a

fost schimbată încadrarea juridică de către prima instanță, respectiv art. 180

alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., text de lege

în baza căruia a fost condamnat inculpatul S.C., menținându-se măsura arestării

preventive a acestuia, ce a fost constatată legală și temeinică și menținută de

către instanța de apel, consideră că această din urmă instanță a dispus cu nerespectarea

dispozițiilor legale măsurile arătate.

Astfel,

chiar dacă prin hotărârea dată de prima instanță, ce nu are caracter definitiv,

a fost schimbată încadrarea juridică a infracțiunii pretins a fi săvârșită de

inculpat într-o altă infracțiune pretins ca fiind comisă, și anume aceea de

lovire sau alte violențe, prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea

art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., exista obligația instanței de apel să

verifice legalitatea și temeinicia menținerii măsurii arestării preventive dispuse

de prima instanță, prin prisma dispozițiilor art. 300

2

raportate la art.

160

b

C. proc. pen., în raport cu

această

ultimă infracțiune, neavând relevanță infracțiunea inițială

pretins a fi săvârșită pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, întrucât

controlul judiciar asupra măsurii arestării preventive este limitat, în raport

cu fapta în care a fost schimbată încadrarea juridică prin hotărârea

pronunțată.

Odată

învestită pe calea ordinară a apelului împotriva hotărârii pronunțate de prima

instanță, curtea de apel, ca instanță de apel, avea obligația sub aspectul

controlului judiciar al măsurii preventive menținute de prima instanță să

verifice, în mod concret, subzistența sau nu a temeiurilor prevăzute în art.

143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. la infracțiunea în care a fost

schimbată încadrarea juridică a faptei, și anume la aceea prevăzută în art. 180

alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., pretins a fi

comisă de către inculpatul S.C., în condițiile stabilite de prima instanță.

Or, instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., în mod nelegal a menținut măsura arestării preventive

a inculpatului, dispusă de prima instanță, față de infracțiunea în care a fost

schimbată încadrarea juridică, respectiv cea prevăzută în art. 180 alin. (2) C.

pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) din același cod, ignorând una din

condițiile impuse de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., și anume aceea

de legalitate, referitoare la cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru

infracțiunea săvârșită de inculpat - detențiunea pe viață sau pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani, deoarece infracțiunea mai sus arătată se

pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Astfel, limita maximului special al pedepsei închisorii

prevăzute de lege pentru art. 180 alin. (2) C. pen., și anume de 2 ani

închisoare, este inferioară limitei pedepsei închisorii prevăzute de lege

pentru infracțiunea săvârșită pentru care se poate dispune măsura arestării

preventive, respectiv aceea mai mare de 4 ani, așa încât menținerea măsurii

arestării preventive a apelantului inculpat S.C. este nelegală, impunându-se

revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului, în condițiile art. 160

b

alin. (2) C.

proc. pen., având drept

consecință punerea de îndată în libertate a

acestuia, dacă nu este

arestat în altă cauză.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 385

15

pct. 2

lit. d) C. proc. pen.,

a admis recursul declarat de procuror împotriva încheierii din 6 mai 2010 a

Curții de Apel București, Secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și

familie, a casat încheierea atacată și, rejudecând, în baza art. 160

b

alin. (2) C. proc. pen., a revocat măsura arestării preventive a inculpatului

S.C. și a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este

arestat în altă cauză.