ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 97/2017

Decizia nr. 97/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat instanței ca, în urma probelor administrate, prin hotărâre judecătorească, să se dispună:

- anularea Ordinului nr. 1479/C din 30 iunie 2011, prin care funcția sa, pentru care s-a dispus prin hotărâre judecătorească repunerea în funcție, a fost radiată;

- obligarea C. sa emită o nouă decizie de repunere în funcția de conducere anterior deținută, în perioada 30 iunie 2011-07 august 2013; și;

- plata despăgubirilor constând în drepturile salariale corespunzătoare diferenței dintre salariul care i s-ar fi cuvenit pentru funcția de șef birou I (prevenirea criminalității în mediul penitenciar) și salariul încasat efectiv, pentru perioada 30 iunie 2011-07 august 2013.

Prin sentința civilă nr. 100 din 26 februarie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și C., respectiv cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea Ordinului nr. 1479/C/2011 emis de B., ca tardiv formulată la data de 18 iunie 2014, dar și ca lipsită de interes, date fiind precizările cuprinse în întâmpinarea C. privind acordarea în favoarea reclamantului, pentru perioada iulie 2011-august 2013 a tuturor drepturilor aferente funcției de conducere, inclusiv recunoașterea vechimii în această funcție.

Prin aceeași hotărâre s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capetelor 2 și 3 de cerere din acțiunea introductivă, vizând obligarea C. la emiterea unei noi decizii de reîncadrare precum și la plata despăgubirilor reprezentând drepturi salariale corespunzătoare.

Împotriva sentinței civile nr. 100 din 26 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul a susținut că în mod nelegal instanța de fond a admis excepția tardivității, apreciind că acțiunea a fost formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

A indicat recurentul ca prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 11 din legea sus menționată, potrivit cu care cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se introduc în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă și, în mod excepțional, pentru motive temeinice, în cel mult un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii dau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

În opinia recurentului, instanța de fond nu a avut în vedere împrejurarea că ordinul atacat în cauză nu este un act administrativ individual și că este un ordin clasificat, care, nefiind public nu i-a fost adus la cunoștință. S-a apreciat de prima instanță, de asemeni greșit în opinia recurentului, că poate fi asimilată procedurii prealabile corespondența purtată între reclamant și B., respectiv adresa din 2012 și răspunsul înregistrat la 21 decembrie 2012. Recurentul a menționat că nu se poate considera că a luat la cunoștință de un ordin clasificat în luna decembrie 2012, când s-a adresat cu cereri și memorii pentru a fi repus în funcția deținută anterior.

A mai arătat recurentul că, deși decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție de repunere a sa în funcție este din anul 2011 și drept urmare a cerut C. București repunerea în situația anterioară, în fapt, s-a procedat la punerea în aplicare a Ordinului nr. 1479/C/2011 prin care funcția de conducere de șef Birou Prevenirea Criminalității din sistemul penitenciar a fost radiată.

Față de această împrejurare, recurentul susține că ordinul atacat este nelegal și îi afectează raporturile de muncă, în condițiile în care deși diferențele bănești aferente funcției de conducere i-au fost achitate, aceasta nu implică automat și recunoașterea vechimii în funcție, care se realizează printr-un act emis de autoritatea competentă.

În final, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și în rejudecare, admiterea acțiunii și anularea ordinului atacat, precum și emiterea unei decizii de recunoaștere pentru perioada 30 iunie 2011 - 07 august 2013 a tuturor drepturilor specifice funcției de șef de birou, inclusiv cel referitor la vechimea în această funcție.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind justă și legală. În apărare, intimatul a susținut că Ordinul nr. 1479/C din 30 iunie 2011 este un act administrativ cu caracter individual, iar reclamantul a avut cunoștință de conținutul acestuia cel puțin de la momentul primirii adresei din 07 octombrie 2011, emisă de Penitenciarul Drobeta Turnu Severin, când i s-a adus la cunoștință că în temeiul Ordinului nr. 1479/C din 30 iunie 2011, a fost aprobată modificarea statului de organizare la Penitenciarul Drobeta Turnu Severin.

Față de acest aspect consideră că în mod corect s-a admis excepția tardivității acțiunii.

A mai arătat intimatul că prezintă relevanță faptul că prin aceeași hotărâre, instanța de fond a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea cererilor vizând obligarea C. la emiterea unei noi decizii de reîncadrare, precum și la plata despăgubirilor reprezentând drepturi salariale corespunzătoare, având în vedere că i-au fost achitate recurentului reclamant despăgubiri constând în drepturi bănești corespunzătoare funcției de conducere.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, conform prevederilor art. 493 C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu din data de 15 iunie 2016, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

La termenul din 19 ianuarie 2017, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, iar problema de drept care se pune nu este controversată, s-a considerat, de către toți membri completului, de filtru că se poate face în cauză aplicarea prevederilor art. 493 alin. 6 C. proc. civ., în sensul soluționării recursului, fără citarea părților.

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, dar și față de prevederile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare expuse.

Recurentul-reclamant A. a investit instanța de contencios administrativ cu soluționarea unei acțiuni îndreptată împotriva intimaților pârâți B. și C. având trei capete de cerere, solicitând (i) anularea Ordinul B. nr. 1479/C din 30 iunie 2011, (ii) obligarea C. la emiterea unei decizii de repunere a sa în funcția de conducere anterior deținută, pentru perioada 30 iunie 2011-7 august 2013, și (iii) plata drepturilor salariale corespunzătoare, inclusiv recunoașterea vechimii în această funcție.

Instanța de fond, luând act de renunțarea expresă a recurentului reclamant la judecata ultimelor două capete de cerere, raportat la declarația sa olografă (fila 50 dosar fond), și rămânând astfel investită numai cu soluționarea primului capăt de cerere, vizând anularea Ordinului B. nr. 1479/C din 30 iunie 2011, a apreciat în sensul tardivității cererii dar și a lipsei de interes, justificat de împrejurarea că reclamantului, astfel cum rezultă din actele dosarului, i-au fost, în mod neîndoielnic, achitate toate drepturile aferente funcției de conducere anterior deținute ceea ce implică și recunoașterea vechimii în această funcție.

Răspunzând punctual criticilor recurentului-reclamant, Înalta Curte, în urma reevaluării întreg materialului probator existent la dosar, reține că nu sunt întemeiate susținerile din cererea de recurs vizând natura juridică a actului administrativ contestat.

Incontestabil, Ordinul B. nr. 1479/C din 30 iunie 2011 este un document clasificat a cărui declasificare, și la solicitarea expresă a instanței de fond, în cursul procesului, a fost motivat refuzata (a se vedea în acest sens răspunsurile C. aflate la dosar, fila 112-113).

În același timp, ordinul în discuție are în mod evident natura juridică a unui act administrativ individual, astfel cum în mod judicios a reținut și prima instanță, caracterizând-se prin aceea că reprezintă o manifestare unilaterală de voință care generează, modifică sau stinge drepturi și obligații în sarcina uneia sau mai multor persoane dinainte determinate, spre deosebire de actul administrativ normativ, care conține reglementări cu caracter general, impersonal și obligatoriu.

În mod constant în practica sa, Înalta Curte a statuat că cele două categorii de acte administrative, individuale și normative trebuie diferențiate atât în funcție de obiectul lor cât și raportat la criteriul determinabilității persoanelor cărora li se aplică, sens în care actele administrative individuale sunt acele acte care urmăresc stabilirea unei situații juridice precise în raport cu un număr relativ restrâns și determinat de subiecți de drept.

Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte, reținând așadar natura actului juridic contestat ca fiind aceea de act administrativ individual, apreciază ca în mod corect s-a stabilit de prima instanță că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 11 din Lega nr. 554/2004, privitoare la termenul în care se impune a fi solicitată anularea unui act administrativ individual, respectiv 6 luni de la comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă, și, în mod excepțional, pentru motive temeinice, cel mult 1 an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului verbal de conciliere după caz.

Drept urmare și sub acest aspect, susținerile și criticile recurentului apar a fi neîntemeiate, Înalta Curte reținând că prima instanță a constatat în mod corect ca reclamantul a avut cunoștință de ordinul atacat, cel puțin de la momentul primirii adresei depuse la dosar, când i s-a adus la cunoștință ca în temeiul Ordinul B. nr. 1479/C din 30 iunie 2011 a fost aprobată modificarea statului de organizare la Penitenciarul Drobeta Turnu Severin.

De altfel, în ceea ce privește necesitatea și totodată modalitatea realizării procedurii prealabile în prezenta cauză, raportat la prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, republicată, prezintă relevanță și împrejurarea că, în chiar cuprinsul cererii de chemare judecată reclamantul a fost cel care a precizat că numeroasele petiții și memorii pe care le-a adresat autorității pârâte, pentru respectarea drepturilor sale anterior stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, echivalează cu parcurgerea procedurii prealabile.

Drept urmare, față de contextul factual al cauzei, raportat și la înscrisurile aflate la dosar, Înalta Curte apreciază, contrar susținerilor recurentului, că acesta a avut cunoștință despre existența ordinului a cărui anulare o solicită în prezenta cauză dar și despre consecințele, respectiv efectele produse în ceea ce privește situația sa, cel puțin din momentul primirii adresei din 7 octombrie 2011, emisă de penitenciarul Drobeta Turnu-Severin, sus menționată, sau alternativ, de la data corespondenței purtate cu B., prin adresa din 2012 și respectiv răspunsul la aceasta, înregistrat în 2012, ceea ce face ca prevederile Legii nr. 554/2004 să fie deplin aplicabile.

Așadar, față de modalitatea îndeplinirii procedurii prealabile dar și de data la care aceasta fost realizată, raportat la corespondențele sus menționate, instanța de recurs apreciază că în mod corect a reținut judecătorul fondului că termenul legal în care a fost formulată acțiunea de față la data de 18 iunie iunie 2014 a fost cu mult depășit și ca atare excepția de tardivitate a fost în mod judicios admisă.

În fine, instanța de recurs apreciază că sunt neîntemeiate criticile recurentului și în considerarea argumentului subsidiar, corect identificat și motivat de prima instanță, respectiv lipsa de interes a demersului procesual. Aceasta întrucât recurentului-reclamant, în mod neîndoielnic, i-au fost plătite și recunoscute, pentru perioada iulie 2011 - august 2013, toate drepturile aferente funcției de conducere deținute, inclusiv recunoașterea vechimii în această funcție, actele depuse la dosar care au și generat de altfel renunțarea reclamantului la judecata parțială a capetelor de cerere din acțiunea sa, fiind elocvente în acest sens.

Concluzionând, față de toate aspectele susmenționate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea 554/2004 republicată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul de față cu consecința menținerii ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Craiova, în primă instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 100 din 26 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2017.