ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1135/2017

Decizia nr. 1135/2017

Deliberând, asupra conflictului de competență,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secția I

civilă, la data la data de 31 august 2016, sub Dosar nr. x/107/2016,

reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, în calitate de

arhivar pentru SC C. SA, solicitând ca prin hotărâre

judecătorească să se constate că în perioada 05 septembrie

1986 -10 septembrie 1986 și, respectiv, 25 ianuarie 1988 - 01 februarie

1991 a fost angajat al SC C. SA, iar activitatea desfășurata se

încadrează în grupa I de muncă în procent de 100%.

Prin sentința civilă nr. 189

din 01 februarie 2017, Tribunalul Alba, secția I civilă, a admis

excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a

declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de

reclamantul A. în favoarea Tribunalului Mureș.

Pentru a se pronunța astfel,

Tribunalul Alba a reținut că reclamantul

are domiciliul pe raza județului Mureș, astfel cum

rezultă din copia actului de

identitate aflată la fila 3 în

dosar și că prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii dispun în sensul

că cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează

instanței în a cărei circumscripție reclamantul are domiciliul

sau reședința ori, după caz, sediul, dispoziții care

instituie în domeniul conflictelor de muncă un caz de competență

teritorială exclusivă și nu alternativă, astfel încât

părțile nu au posibilitatea de a stabili competența altei

instanțe.

Urmare

declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

Mureș,

secția I civilă, la data de 13

februarie 2017, sub același număr de dosar.

Prin sentința nr. 338 din 27 aprilie

2017, Tribunalul Mureș, secția I civilă, învestit prin declinare

de Tribunalul Alba, secția I civilă, a admis excepția

necompetenței teritoriale a acestei instanțe, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, a

suspendat, din oficiu, judecarea cauzei și, constatând ivit conflictul

negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de

Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de

competență.

Pentru a se pronunța astfel,

această instanță a reținut următoarele:

Potrivit prevederilor art. 269 alin. (2)

C. muncii, cererile (indiferent dacă reclamantul este persoană

fizică sau juridică) referitoare la judecarea conflictelor de

muncă (indiferent dacă sunt individuale sau colective) se

adresează instanței competente în a cărei circumscripție

reclamantul are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Având în vedere succesiunea în timp a

normelor juridice cu același obiect de reglementare, aceste prevederi ale

C. muncii au fost modificate implicit, parțial, conform art. 67 alin. (1)

din Legea nr. 24/2000, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit

căruia, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale

de muncă se adresează tribunalului în a cărui

circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă

reclamantul.

Aceste

dispoziții legale au obiectul de reglementare cel mai restrâns în

materie, deci cuprind norme juridice speciale (se referă doar la

conflictele individuale și doar la reclamantul persoană fizică -

doar acesta având domiciliu și loc de muncă), astfel încât sunt

derogatorii și exclud aplicarea regulii generale în materie.

În același timp, s-a reținut

că prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilesc o competența

teritorială complexă, al cărui mecanism juridic de determinare

cuprinde două elemente, și anume; o competență

alternativă a instanțelor (tribunalelor) în cazul conflictelor

individuale de muncă având ca reclamant o persoană fizică, dar

această competență este în același timp, și exclusivă,

în sensul că reclamantul are alegerea numai între două instanțe

competente (de la domiciliul său sau de la locul de muncă).

Totodată, Tribunalul Mureș a

statuat ca prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de

opțiune al reclamantului, însă aceste norme rămân imperative,

deoarece cererile „se adresează" (în mod imperativ) exclusiv celor

două instanțe determinate de legiuitor (nefiind utilizată

sintagma „se pot adresa"). Deci, aceste prevederi legale consacră o

competență teritorială exclusivă, fundamentată pe

principiul protecției salariatului, căruia îi este recunoscut un

drept de opțiune, întrucât numai salariatul poate aprecia el însuși,

cel mai bine, care așezare în teritoriu a instanței servește cel

mai bine protejării drepturilor și intereselor sale legitime.

Față de dispozițiile legale evocate,

Tribunalul Mureș a apreciat că în ipoteza conflictelor individuale de

munca în care o persoană fizică

sesizează instanța (cum este și cauza dedusă

judecății), reclamantul are dreptul de opțiune numai între

tribunalele în a căror circumscripție își are domiciliul sau

locul de muncă. Consecința caracterului exclusiv al competenței

este aceea că, odată făcută această opțiune de

către reclamant, în sensul alegerii instanței în a cărei

circumscripție se află locul său de muncă, acesta nu mai

poate reveni, pârâtul nu poate cere decimarea competenței, iar

instanța, dacă a fost corect sesizată (tară încălcarea

normelor imperative de competență), nu poate, din oficiu, să

își decline competența.

Astfel, în cauza dedusă judecății,

Tribunalul Mureș a constatat că reclamantul (persoană

fizică), deși are domiciliul în județul Mureș, a ales

să introducă cererea de chemare în judecată, având ca obiect un

conflict individual de muncă (potrivit art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011),

la tribunalul de la locul sau de muncă din perioada în litigiu, iar nu la

tribunalul în circumscripția căruia se află domiciliul său.

În interpretarea noțiunii de „loc de muncă"

utilizată de art. 210 din Legea nr. 62/2011, Tribunalul Mureș a

reținut că aceasta are accepțiunea legală de loc al

executării contractului individual de muncă, loc al executării

obligației contractuale de prestare a muncii, stabilit de părți

ca element esențial al contractului conform art. 41 alin. 3 lit. b

coroborat cu art. 10 C. muncii). Odată ce acest element esențial este

stipulat în contract, el rămâne stabilit ca atare în configurația

juridică a raportului de muncă, indiferent dacă ulterior

contractul ar înceta.

În consecință, tribunalul Mureș a apreciat

că, în speța, competența de soluționare a cauzei revine

Tribunalului Alba.

Examinând conflictul de competență, Înalta Curte

reține că, în cauză, competența soluționării

pricinii revine Tribunalului Alba, în considerarea dispozițiilor legale si

a argumentelor ce succed:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a

chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, în calitate de arhivar pentru SC

C. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

constate că în perioadele 05 septembrie 1986 - 10 septembrie 1986 și

25 ianuarie 1988 - 01 februarie 1991 a fost angajat ai SC C. SA, iar

activitatea desfășurată se încadrează în grupa i de

muncă în procent de 100%.

Această cerere se circumscrie, din perspectiva

naturii cererii, unui conflict individual de muncă, independent de

împrejurarea că raportul de muncă a încetat.

În acest sens Înalta Curte reține că, întrucât

prin cererea dedusă judecății reclamantul tinde la dobândirea

unui înscris care să probeze încadrarea muncii pe care pretinde că a

prestat-o în perioada menționată în acțiune în grupa I de

muncă, devin incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011,

care permit reclamantului să-și exercite un drept de opțiune,

însă numai în ceea ce privește tribunalele în a căror

circumscripție se află domiciliul ori, după caz, locul de

muncă.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social are

următorul conținut: „cererile referitoare la soluționarea

conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a

cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă

reclamantul".

Aceste dispoziții sunt derogatorii de la

reglementarea instituită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003

privind C. muncii, care prevăd ca

cererile

referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează

instanței

competente în a cărei circumscripție reclamantul

își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, având

în vedere succesiunea în timp a normelor cu același obiect și faptul

că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că devin

incidente numai în conflictele de muncă în care reclamantul este

persoană fizica.

Așadar, în raport de obiectul cererii de chemare în

judecată și de data formulării acțiunii, respectiv 31

august 2016, sunt incidente în cauză prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011

privind dialogul social.

Înalta Curte constată că, potrivit

mențiunilor din copia cărții de identitate, aflată ia fila

3 din dosarul Tribunalului Alba, reclamantul A. are domiciliul în municipiul

Târgu Mureș,

județul Mureș,

iar potrivit copiei carnetului de muncă aflată filele 3-10

din

dosarul Tribunalului Alba, acesta și-a desfășurat activitatea în

cadrul Întreprinderii Metalurgică Aiud, cu sediul în localitatea Aiud.

În consecință, cum reclamantul, deși are

domiciliul în județul Mureș, acesta a ales sa introducă cererea

de chemare în judecată, având ca obiect un conflict individual de

muncă la Tribunalul Alba, în a cărui circumscripție a avut locul

de munca în perioada indicată în cererea de chemare în judecată,

competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Alba.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Alba.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 23 iunie 2017.