ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2049/2017

Decizia nr. 2049/2017

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 09.09.2016 și înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat anularea rezoluției nr. 3169/IJ/1764/DIJ/2016.

Hotărârile care au generat conflictul de competență

Prin sentința civilă nr. 288 din data de 12 decembrie 2016, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâta Inspecția Judiciară și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Motivând hotărârea astfel dispusă, Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, a reținut că, urmare a Deciziei Curții Constituționale a României nr. 397/2014, prin care s-a stabilit că sintagma „rezoluția de clasare este definitivă” din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 este neconstituțională, și având în vedere că pentru celelalte opțiuni ale Inspecției Judiciare (admiterea sau respingerea sesizării) competența este stabilită prin lege în favoarea Curții de Apel București, pentru identitate de rațiune urmează ca și contestația împotriva rezoluției de clasare a plângerii să fie în competența de soluționare a Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 814 din data de 08 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei către Curtea de Apel Suceava, și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestui conflict.

În argumentarea hotărârii astfel pronunțate, instanța a reținut că, urmare a pronunțării Deciziei Curții Constituționale a României nr. 397/2014, legiuitorul nu a intervenit pentru a pune în acord legea specială, în sensul de a prevedea calea de atac ce poate fi exercitată împotriva rezoluției de clasare a plângerii. În consecință, devin aplicabile dispozițiile legii generale, Legea nr. 554/2004, prevederile art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 având caracter special și trebuind a fi interpretate stricto sensu, doar în cazul în care se contestă o rezoluție de respingere în temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 317/2004.

În aceste condiții, competența de soluționare a cauzei va fi stabilită potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul având posibilitatea de a opta pentru instanța de la domiciliul său, ceea ce s-a și întâmplat în cauză. Curtea de Apel Suceava a devenit, astfel, competentă, din punct de vedere teritorial, să judece contestația formulată de reclamant.

Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată:

„Art. 47. - (1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată:

a) admiterea sesizării, prin exercitarea acțiunii disciplinare și sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii;

b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea, precum și în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluția de clasare este definitivă;

c) respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), se poate face o nouă sesizare, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

(3) Rezoluția inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-șef. Inspectorul-șef poate dispune completarea cercetării disciplinare de către inspectorul judiciar. Completarea se efectuează de către inspectorul judiciar în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost dispusă de către inspectorul-șef.

(4) Rezoluția inspectorului judiciar poate fi infirmată de inspectorul-șef, în scris și motivat, acesta putând dispune, prin rezoluție scrisă și motivată, una din soluțiile prevăzute la alin. (1) lit. a) sau c).

(5) Rezoluția de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) și alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.

(6) Soluțiile pe care le poate pronunța secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București sunt:

a) respingerea contestației;

b) admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-șef și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

(7) Hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este irevocabilă.”

Înalta Curte reține că, prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 397 din 03 iulie 2014, publicată în M. Of. nr. 529/16.07.2014, s-a constatat că sintagma „rezoluția de clasare este definitivă” din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege.

Deși sintagma „rezoluția de clasare este definitivă” a fost declarată neconstituțională, reținându-se că partea este lipsită de accesul la o instanță judecătorească, textul de lege nu a fost modificat și pus în acord cu cele statuate de instanța de control constituțional, determinând, astfel, interpretări distincte ale instanțelor judecătorești cu privire la calea de atac ce poate fi exercitată împotriva rezoluției de clasare, condițiile în care aceasta poate fi exercitată și instanța căreia se adresează.

Cu caracter premergător, Înalta Curte reține că, prin soluția de principiu adoptată la data de 13 februarie 2017 de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a hotărât în sensul că: „Rezoluția de clasare a sesizării pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcția de Inspecție Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, poate fi contestată, în fața instanței de contencios administrativ, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.”

Pentru a dispune în acest sens, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut că soluția corectă, din punct de vedere procedural, este aceea a judecării pricinilor privind contestarea rezoluției de clasare potrivit dispozițiilor edictate pentru instituția juridică asemănătoare (cea mai apropiată), respectiv conform regimului juridic aplicabil acțiunii exercitate împotriva rezoluției de respingere a sesizării [art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii].

Prin urmare, Înalta Curte, exercitând rolul său de unificator al jurisprudenței conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2003, a apreciat că, în ceea ce privește rezoluțiile de clasare emise de Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 371/2004, în defavoarea dispozițiilor Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, contestațiile urmând a fi exercitate în aceleași condiții de procedură prevăzute pentru rezoluțiile de respingere a sesizărilor.

În acord cu soluția de principiu menționată anterior, Înalta Curte constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale ale Legii nr. 317/2004 atât în ceea ce privește calea de atac ce poate fi exercitată împotriva soluțiilor Inspecției Judiciare, cât și în ceea ce privește instanța competentă să o soluționeze.

Înalta Curte va reține că, deși, în principiu, atunci când legiuitorul nu reglementează în mod expres, prin legi speciale, regimul căilor de atac, devin aplicabile dispozițiile legii generale incidente în speță, acest principiu nu își găsește aplicarea în cauza de față.

Prin Legea nr. 317/2004 au fost stabilite în detaliu procedurile de contestare a soluției de respingere a sesizărilor adresate de persoanele interesate Inspecției Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, mai puțin în ceea ce privește rezoluția de clasare, pe care legiuitorul a reglementat-o ca fiind definitivă. Așadar, singura diferență între soluțiile posibil a fi dispuse de Inspecția Judiciară se referea doar la posibilitatea atacării acestora de către persoanele interesate, în rest procedura de formulare a unei sesizări și de soluționare a acesteia fiind aceeași, indiferent de rezultatul la care ajunge Inspecția Judiciară.

Efectul declarării ca neconstituțională a sintagmei „rezoluția de clasare este definitivă” este acela al deschiderii posibilității exercitării căii de atac și împotriva soluției de clasare a sesizării, ajungându-se, astfel, la înlăturarea oricărei diferențe de ordin procedural între posibilele soluții dispuse de Inspecția Judiciară.

Prin urmare, potrivit principiului ubi eadem est ration eadem solutio esse debet, se impune ca procedura de contestare a rezoluțiilor date de Inspecția Judiciară să fie aceeași, indiferent de soluția adoptată, neputând fi acceptată ideea aplicării unei proceduri distincte pentru un anumit tip de soluție, doar ca urmare a neintervenției legiuitorului în termenul legal de 45 de zile de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale a României. O astfel de distincție poate fi introdusă doar prin intervenția expresă a legiuitorului, pentru motive temeinice, în caz contrar regimul căilor de atac trebuind să asigure egalitatea în drepturi prin acordarea posibilității exercitării acelorași căi de atac, conform aceleiași proceduri, în situații identice.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, prin analogie, dispozițiile art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 sunt aplicabile și în cazul rezoluției de clasare a sesizării, competența instanței de judecată fiind una specială, stabilită în favoarea secției de contencios administrativ a Curții de Apel București, derogatorie de la dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pe pârâta Inspecția Judiciară București, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 mai 2017.