ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 594/2017

Decizia nr. 594/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 815 din 27 iunie 2016, Tribunalul Neamț, secția I civilă, a admis excepția necompetenței materiale a instanței invocată din oficiu, și declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanții, A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții E. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava și F., în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Învestită prin declinare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3094 din 18 octombrie 2016 a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, E. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, F., în favoarea Tribunalului Neamț, a constatat conflict negativ de competență și a înaintat dosarul cauzei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea conflictului.

Înalta Curte constată că, în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului Neamț, secția I civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Potrivit art. 10 alin. (1) și alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004, „(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel. (11) Toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel.”

Deci, art. 10 alin. (1) și alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Obiectul dosarului

vizează recunoașterea unor drepturi salariale ale reclamanților, ce au calitatea de grefieri în cadrul parchetelor de pe raza județului Suceava, solicitându-se stabilirea corectă a modului de calcul a drepturilor salariale lunare.

Reclamanții nu au contestat deciziile privind salarizarea, iar din actele dosarului rezultă că nici nu au cerut emiterea unor decizii de reîncadrare, pentru a se plânge de un refuz nejustificat de emitere a unui act administrativ, ci au cerut doar eliberarea unor copii de pe deciziile deja emise.

Potrivit art. 123 alin. (1) N.C.P.C.: „Cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120.”

Conform art. 95 alin. (1) și (2) din Legea nr. 567/2004 (privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice), litigiile în legătură cu cariera și raporturile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești sunt date de legiuitor în competența materială de judecată a „tribunalelor de muncă și asigurări sociale”, respectiv a „secțiilor sau completele specializate pentru soluționarea conflictelor de muncă” (s.n.), acesta constituind dreptul comun în legătură cu aplicarea legii menționate.

Art. 7 din cap. VIII (

Reglementări specifice personalului din sistemul justiției) al Legii - cadru nr. 284/2010, stabilește că: „(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri. (…)” (s.n.).

Din analiza acestui text legal, Înalta Curte constată că revine Curții de Apel București competența materială de judecată doar atunci când personalul salarizat, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor sale salariale, a contestat în prealabil actul administrativ de stabilire a acelor drepturi salariale, adresându-se ulterior instanței cu o acțiune îndreptată împotriva soluției date de colegiul de conducere din cadrul curții de apel sesizat cu procedura contestației.

În cauză, reclamanții nu contestă vreun răspuns al colegiului de conducere al Curții de Apel Suceava, respectiv nu solicită anularea deciziilor inițiale privind salarizarea, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din cap. VIII al Legii - cadru nr. 284/2010.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Neamț, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D. și pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, E. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava și F. în favoarea Tribunalului Neamț, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2017.