ÎCCJ, decizie (scj.ro #86692)

Cerere de restituire în natură a unor bijuterii confiscate formulată de o persoană cu domiciliul în străinătate. Competența materială a instanței. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența instanțelor de judecată. Competența teritorială. Index alfabetic : cetățean străin - domiciliu ales - conflict negativ de competență Legea nr. 105/1992, art. 148-149, art.155 OUG nr. 190/2000, art. 21 Cererile formulate în temeiul OUG nr. 190/2000, potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de art. 21, sunt date în competența judecătoriei în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul, înțelegând prin domiciliu acel element de identificare a persoanei fizice și nu denumirea dată adresei (domiciliul ales) la care o persoană cere să îi fie comunicate actele de procedură.

Dacă domiciliul reclamantului nu este în România, ci în străinătate, în conformitate cu dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, potrivit cărora în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului București sau la Tribunalul București. ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3267 din 18 martie 2009 Prin cererea înregistrată la Judecătoria Cluj, reclamantul R.I., cetățean american, cu domiciliul în SUA (și cu domiciliul ales la avocatul G.D., în municipiul Arad) a chemat în judecată Banca Națională a României – Sucursala Cluj, cerând să fie obligată la restituirea în natură a bijuteriilor confiscate de stat în martie 1963, invocând dispozițiile OUG nr. 190/2000.

Prin sentința civilă nr. 4541 din 25 mai 2007, Judecătoria Cluj Napoca s-a declarat necompetentă teritorial să soluționeze litigiul și și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Arad. În motivarea sentinței s-a reținut că, potrivit art. 8 alin.(1) C.proc.civ., cererile îndreptate împotriva statului se pot face la instanțele din capitala țării sau la cele din reședința județului în raza căreia domiciliază persoanele fizice îndreptățite, această din urmă normă fiind instituită și prin dispozițiile art.26 din OUG nr. 190/2000 (potrivit cărora acțiunile care cad sunt incidența acestui act normativ sunt de competența judecătoriei în a cărei rază domiciliază persoanele fizice îndreptățite sau moștenitorii lor).

Cum, reclamantul domiciliază în străinătate, instanța a apreciat că se impune stabilirea competenței în favoarea judecătoriei în a cărei rază teritorială acesta și-a ales domiciliul procesual, anume Judecătoria Arad. Prin sentința civilă nr. 766 din 7 februarie 2008, Judecătoria Arad și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, reținând că este irelevant locul în care reclamantul și-a ales domiciliul procesual pe teritoriul României, aceasta întrucât prin norma prevăzută de art. 26 din OUG nr. 190/2002 s-a instituit un caz de competență teritorială absolută în favoarea judecătoriei de la domiciliul reclamantului. Or, cât timp domiciliul reclamantului este în Statele Unite ale Americii, instanța a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, potrivit cărora competența de soluționare a litigiului aparține Judecătoriei sectorului 1 București.

Prin sentința civilă nr. 7432 din 2 iunie 2008, Judecătoria sectorului 1 București s-a declarat necompetentă teritorial să soluționeze litigiul și, constatând ivit conflictul negativ de competență a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că atâta timp cât reclamatul și-a ales domiciliul în municipiul Arad, competența de a soluționa litigiul revine Judecătoriei Arad. Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat următoarele: Potrivit art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanțele românești sunt competente să soluționeze litigiile dintre o parte română și o parte străină, dacă pârâtul are domiciliul, reședința sau fondul de comerț în România.

Totodată, potrivit art.155 din legea menționată, în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului București sau la Tribunalul București. În speța supusă analizei, instanțele române au fost investite cu judecata unui proces intervenit între o parte străină (reclamantul, care este cetățean american) și o parte pârâtă cu sediul în România având ca obiect o cerere formulată în temeiul OUG nr. 190/2000, privind regimul metalelor și pietrelor prețioase în România.

Astfel de litigii, potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de legea română (art. 21 din OUG nr. 190/2000) sunt date în competența judecătoriei în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul, înțelegând prin domiciliu acel element de identificare a persoanei fizice și nu denumirea dată adresei (domiciliul ales) la care o persoană cere să îi fie comunicate actele de procedură. Interpretarea menționată se impune justificat de împrejurarea că domiciliul procesual este lăsat la alegerea persoanei și prin reținerea sa drept criteriu pentru determinarea competenței teritoriale s-ar ajunge la eludarea dispoziției prevăzută de norma de drept mai sus arătată.

Așa fiind, cum domiciliul reclamantului nu este în România, ci în străinătate și cum, pe cale de consecință, nu se poate stabili care anume judecătorie de pe teritoriul României este îndreptățită să soluționeze litigiul, în conformitate cu dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competența teritorială aparține Judecătoriei sectorului 1 București.