ÎCCJ, decizie (scj.ro #86692)

Cerere

de restituire în natură a unor bijuterii confiscate formulată de

o persoană cu domiciliul în străinătate. Competența

materială a instanței.

Cuprins

pe materii :

Drept procesual civil. Competența

instanțelor de judecată. Competența  teritorială.

Index

alfabetic :

cetățean străin

-

domiciliu ales

-

conflict negativ de competență

Legea nr. 105/1992, art. 148-149,

art.155

OUG nr. 190/2000,  art. 21

Cererile formulate în temeiul OUG nr.

190/2000, potrivit normei de competență teritorială absolută

prevăzută de art. 21, sunt date în competența judecătoriei

în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul,

înțelegând prin domiciliu acel element de identificare a persoanei fizice

și nu denumirea dată adresei (domiciliul ales) la care o

persoană cere să îi fie comunicate actele de procedură.

Dacă domiciliul reclamantului nu

este în România, ci în străinătate, în conformitate cu

dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, potrivit cărora în

cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate

stabili care anume dintre ele este îndreptățită să

soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată potrivit regulilor de

competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al

municipiului București sau la Tribunalul București.

ICCJ,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.

3267 din

18  martie 2009

Prin cererea înregistrată la

Judecătoria Cluj, reclamantul R.I., cetățean american, cu

domiciliul în SUA (și cu domiciliul ales la avocatul G.D., în municipiul

Arad) a chemat în judecată Banca Națională a României –

Sucursala Cluj,

cerând să fie obligată la restituirea în

natură a bijuteriilor confiscate de stat în martie 1963,

invocând dispozițiile OUG nr. 190/2000.

Prin sentința civilă nr. 4541

din 25 mai 2007, Judecătoria Cluj Napoca s-a declarat necompetentă

teritorial să soluționeze litigiul și și-a declinat

competența în favoarea Judecătoriei Arad.

În motivarea sentinței s-a

reținut că, potrivit art. 8 alin.(1) C.proc.civ., cererile îndreptate

împotriva statului se pot face la instanțele din capitala țării

sau la cele din reședința județului în raza căreia

domiciliază persoanele fizice îndreptățite, această din

urmă normă fiind instituită și prin dispozițiile

art.26 din OUG nr. 190/2000 (potrivit cărora acțiunile care cad sunt

incidența acestui act normativ sunt de competența judecătoriei

în a cărei rază domiciliază persoanele fizice

îndreptățite sau moștenitorii lor).

Cum, reclamantul domiciliază în

străinătate, instanța a apreciat că se impune stabilirea

competenței în favoarea judecătoriei în a cărei rază

teritorială acesta și-a ales domiciliul procesual, anume

Judecătoria Arad.

Prin sentința civilă nr. 766

din 7 februarie 2008, Judecătoria Arad și-a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1

București, reținând că este irelevant locul în care reclamantul

și-a ales domiciliul procesual pe teritoriul României, aceasta întrucât

prin norma prevăzută de art. 26 din OUG nr. 190/2002 s-a instituit un

caz de competență teritorială absolută în favoarea

judecătoriei de la domiciliul reclamantului.

Or, cât timp domiciliul reclamantului

este în Statele Unite ale Americii, instanța a apreciat că sunt

incidente dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, potrivit

cărora competența de soluționare a litigiului aparține Judecătoriei

sectorului 1 București.

Prin sentința civilă nr. 7432

din 2 iunie 2008, Judecătoria sectorului 1 București s-a declarat

necompetentă teritorial să soluționeze litigiul și,

constatând ivit conflictul negativ de competență a înaintat dosarul

către Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând

că atâta timp cât reclamatul și-a ales domiciliul în municipiul Arad,

competența de a soluționa litigiul revine Judecătoriei Arad.

Analizând lucrările dosarului,

Înalta Curte a constatat următoarele:

Potrivit art. 148 coroborat cu art. 149

pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept

internațional privat, instanțele românești sunt competente

să soluționeze litigiile dintre o parte română și o parte

străină, dacă pârâtul are domiciliul, reședința sau

fondul de comerț în România.

Totodată, potrivit art.155 din legea

menționată, în cazul în care instanțele române sunt competente

și nu se poate stabili care anume dintre ele este

îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată

potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria

sectorului 1 al municipiului București sau la Tribunalul București.

În speța supusă analizei,

instanțele române au fost investite cu judecata unui proces intervenit

între o parte străină (reclamantul, care este cetățean

american) și o parte pârâtă cu sediul în România având ca obiect o

cerere formulată în temeiul OUG nr. 190/2000, privind regimul metalelor

și pietrelor prețioase în România.

Astfel de litigii, potrivit normei de

competență teritorială absolută prevăzută de legea

română (art. 21 din OUG nr. 190/2000) sunt date în competența

judecătoriei în a cărei rază teritorială își are

domiciliul reclamantul, înțelegând prin domiciliu acel element de

identificare a persoanei fizice și nu denumirea dată adresei

(domiciliul ales) la care o persoană cere să îi fie comunicate actele

de procedură.

Interpretarea menționată se

impune justificat de împrejurarea că  domiciliul procesual este lăsat

la alegerea persoanei și prin reținerea sa drept criteriu pentru

determinarea competenței teritoriale s-ar ajunge la eludarea

dispoziției prevăzută de norma de drept mai sus

arătată.

Așa fiind, cum domiciliul reclamantului nu este în România,

ci în străinătate și cum, pe cale de consecință, nu se

poate stabili care anume judecătorie de pe teritoriul României este

îndreptățită să soluționeze litigiul, în conformitate

cu dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competența

teritorială aparține Judecătoriei sectorului 1 București.